Fragmentarium - Mircea Eliade

Drumul spre centru

Tehnica socratică se fundează pe această siguranţă: că orice om are adevărul în el; trebuie doar să i-l aminteşti, să-l scoţi la lumină.
Unele filozofii indiene pleacă de la o certitudine identică. Bunăoară, Sărhkhya şi Yoga, urmărind - ca orice „sistem" de filozofie indiană - autonomia absolută a spiritului, libertatea lui, ajunge la afirmaţia următoare: orice suflet (puruşa: spiritus) este de fapt liber, autonom; numai că omul nu îşi dă seama de asta. Scopul filozofiei este deci, după Sămkhya, înţelegerea („realizarea") acestui fapt: că sufletul e liber.
Şi pentru Socrate, şi pentru unele filozofii indiene, omul suferă pentru că ignoră valoarea şi „situaţia" propriului său suflet. îşi ignoră, adică, propriul său „centru". Suferinţa, drama, dezastrul condiţiei umane se datore[sc] unei absurde amnezii; omul nu-şi mai aminteşte adevărul (Socrate), nu-şi mai recunoaşte sufletul (Sămkhya - Yoga). Să precizăm că „sufletul" nu se referă aici - cum nu se referă nicăieri în metafizica indiană - la psyche, anima, la viaţa psihomentală, considerată ca o manifestare subtilă a „materiei", ci la nous, spiritus, adică la o entitate ontologică.
Salvarea, atît pentru Socrate, cît şi pentru filozofia indiană, stă în putinţa omului de a-şi aminti sau de a recunoaşte adevărul. Dar acest „adevăr" este în om, alcătuind chiar centrul fiinţei sale. Cu cîtva timp înainte de Socrate, Upanişadele anunţaseră: tu eşti asta! (tat tvam asi). „Asta", adică Brahman, realitatea absolută, identică cu ătman, cu „sufletul" (spiritus) omului.
Drumul spre „înţelepciune" sau spre „libertate" este un drum spre centrul fiinţei tale. Aceasta este cea mai simplă definiţie care se poate da metafizicii în genere. Şi este interesant de remarcat că o definiţie similară se poate da religiei în genere: drum spre „centru". într-adevăr, orice act religios presupune ieşirea din zona profană (care ar corespunde, în ordine metafizică, ieşirii din devenire, din „viaţă" şi „istorie") şi intrarea într-o zonă sacră (templu, loc sacrificial, timp liturgic, „starea" rugăciunii etc). Dar zona sacră prin excelenţă, templul sau altarul, este considerat - în toate tradiţiile religioase - „centrul lumii" (cf. cartea noastră Cosmologie şi alchimie babiloniană, 1937, pp. 31 şi urm.). Aşadar, intrarea sacrificială într-o zonă sacră este un drum spre „centru", spre Realitatea absolută. Căci „sacrul" asta înseamnă: esse, realitatea absolută, opusă „profanului", devenirii, vieţii, într-un cu-vînt lui non-esse.
Fireşte, „drumurile" acestea spre „centru" - ale metafizicii şi ale religiei - au direcţii opuse: metafizica descoperă centrul în om (tat tvam asi); religia descoperă centrul în sacru, în afara omului (ganz anderes). Cu toate acestea, „direcţia" drumurilor nu trebuie să ne înşele, fă-cîndu-ne să credem în incompatibilitatea celor două „căi", metafizică şi religioasă. Pentru că este adevărat că în primul caz, al itinerariului metafizic, omul descoperă în sine realitatea absolută (ătman), dar tot atît de adevărat este că acest principiu ontologic nu aparţine omului ca atare, ci îl preced[ă] şi îl transcende...

Tehnica dispreţului

Malraux a avut încă o dată dreptate intitulîndu-şi ultimul său volum Le temps du mepris. înainte chiar de a fi o epocă eroică, vremea noastră este o epocă a dispreţului. De altfel, eroismul se împacă foarte bine cu dispreţul. Şi unul, şi altul sînt atitudini aristocratice, de mare singurătate şi exasperată tensiune morală. Ce poţi face împotriva proştilor - decît să-i dispreţuieşti? Ce poţi face împotriva forţelor imbecilizate - decît să lupţi cu ele fără noroc, adică fără victorie, singur, eroic, aristocratic?
Confuzia ridicolă a timpurilor moderne a făcut din „aristocraţie" o plagă socială. S-a confundat noţiunea de aristocrat - indispensabilă oricărei civilizaţii şi oricărui umanism - cu clasa socială a aristocraţilor, clasă de mult descompusă de vicii şi paralizată de propria sa sterilitate. Evident, numai parveniţii şi candidaţii la neociocoism mai pot pune vreo nădejde în această „aristocraţie" de sînge, spadă şi aur. Dar la noţiunea de aristocraţie nu putem renunţa; nu putem renunţa decît cu riscul de a umili umanismul, de a întuneca şi mai mult confuzia care domneşte pretutindeni în jurul „omului".
în fond, ce fac toţi oamenii vii şi creatori ai veacului decît să dispreţuiască şi să lupte? Valorile acestea morale - de luptă, de dispreţ - sînt caracteristice oricărei elite, oricărei aristocraţii. Dispreţul e cea mai umană formă a luptei. Şi animalele se luptă, şi ele suferă, şi ele urăsc. A nu urî un om - a-l dispreţui numai: iată un fel de luptă care este în acelaşi timp şi contemplaţie, şi asceză. Este aproape o purificare: căci scapi de stăpînirea pasiunii celei mai umilitoare, ura. Este o perfectă asceză; căci nu te abandonezi unei pasiuni, ci o domini, o sterilizezi. A putea dispreţui un om, o societate, un climat istoric - a dispreţui senin, sincer, fără crispări, fără duh de răzbunare - este un gest moral pe care arareori îl mai întîlnim la contemporanii noştri. Este un gest olimpic. Şi totuşi, înapoia lui se află cea mai cumplită aventură.
Căci ceea ce ne face să şovăim înainte de a alege calea dispreţului - care e în acelaşi timp şi calea izolării, drumul cel mai sigur spre singurătate - este groaza noastră de a nu ieşi cumva din istorie, de a nu risca să nu fim contemporani cu marile prefaceri morale, sociale şi politice din jurul nostru, deci de a rămîne singuri şi sterpi în mijlocul unei considerabile metamorfoze umane. Credem cu toţii că orice se întîmplă în istorie este semnificativ şi că orice formă nouă de viaţă morală şi socială este un progres. De aici instinctul nostru sigur care ne îndeamnă să rămînem în contemporaneitate, să fim laolaltă cu ceilalţi care se mişcă şi gîndesc pentru noi. De aici teama noastră de a dispreţui ceea ce se întîmplă în jurul nostru - de a dispreţui masiv, în bloc, fără reticenţe. Căci, dacă cumva ei au dreptate? Ei - adică ceilalţi, mulţi şi proşti, puţini şi semidocţi, oamenii de cabinet sau de pe stradă, oamenii perfect contemporani cu evenimentele...
Tehnica dispreţului conduce inevitabil la aventură. Dispreţuieşti în numele unei tradiţii sau al unui instinct - care îţi spune că nu tot ce se întîmplă în istorie e semnificativ, că nu orice fapt este un progres, că lumea nu merge întotdeauna înainte sau spre mai bine, ci de foarte multe ori merge fără noimă, condusă de forţe obscure, inumane, necreatoare. Dispreţuieşti, de asemenea, pentru că te simţi aristocrat, eroic, luptător - şi faza finală a evenimentelor nu este niciodată eroică, nu este nici măcar purtătoare de valori, de ierarhie. Ceea ce se întîmplă, ceea ce se consumă- este întotdeauna amorf, iraţional, „întîmplător".
Dispreţul presupune o viziune antiistorică. Adică: desolidarizarea de evenimente, credinţa în semnificaţii. Ri-varol s-a desolidarizat de Revoluţia Franceză; adică n-a crezut în forţa creatoare a evenimentelor, în istorie - ci s-a mulţumit cu semnificaţiile morale ale timpului său. Şi totuşi, Rivarol a avut dreptate; n-a fost păcălit de atitudinea sa antiistorică. Omul a rămas tot atît de funest şi neesenţial ca şi înainte de Revoluţie. Semnificaţiile morale găsite de Rivarol rămîfi şi astăzi în picioare, după ce fenomenul revoluţionar s-a consumat şi a fost depăşit (steagul Revoluţiei de la 1789 este astăzi scuipat de luptătorii altei revoluţii).
Atitudine antiistorică - adică atitudine apocaliptică. Evenimentele nu creează istoria; istoria nu înseamnă progres: lumea merge înainte prin intermitenţe; lumea poate deci avea un sfirşit, un sfirşit precipitat. Aşa cred, astăzi, o sumă de oameni, poate cei mai inteligenţi oameni ai veacului; printre care nu putem să nu numim pe Rene Gue-non, în care, alături de alte atîtea virtuţi, s-a concentrat şi o formidabilă capacitate de dispreţ pentru lumea modernă, în bloc. Nu cred că a existat un om să dispreţuiască mai categoric şi mai total contemporaneitatea, ca acest prodigios Rene Guenon. Şi niciodată nu străbate în dispreţul lui compact, olimpian, o urmă de mînie, o uşoară iritare sau măcar melancolie. Este un adevărat maestru...
Riscul dispreţului, „aventura" în care te angajează această tehnică nu pot intimida totuşi o structură eroică, un om care iubeşte în acelaşi timp şi cu aceeaşi tărie lupta şi singurătatea. Retragerea din lume, izolarea faţă de evenimente - într-un cuvînt desolidarizarea de esenţele caduce şi infernale ale societăţii - este o cale admirabilă pentru cei care nu cunosc demonul luptei, pentru cei care participă oarecum la o structură „contemplativă". Pentru ceilalţi, care nu pot fără singurătate, dar nu pot nici fără luptă - dispreţul este cea mai eficace tehnică, este luptă (căci este asceză), dar este şi dominare de sine, perspectivă, spaţiu, „contemplaţie".
Este ciudat cît de des apare în opera lui Malraux termenul de „contemplaţie" şi „sens". în cărţile lui sînt foarte mulţi oameni care suferă pentru că vor să obţină un criteriu sigur de contemplaţie. Dominat de setea pentru „sens" (al existenţei), Malraux reînvie şi actualizează expresia lui Montaigne: la condition humaine. Alături de setea aceasta organică pentru contemplaţie şi singurătate (sete sau mai bine zis destin) - Malraux (structură eroică, aristocratică) cultivă acţiunea. A trebuit să ajungă astfel fatal la tehnica dispreţului, deşi nu este deloc un antiistoricist.

Faptul

Toţi sîntem de acord că ceea ce interesează cunoaşterea umană nu sînt faptele - ci faptul. Poţi privi o mie de plante, fără să înţelegi „faptul" esenţial vieţii vegetale.
Poţi citi o mie de documente despre Revoluţia Franceză, fără să te apropii cu un singur pas de acest „fapt" fără pereche în istoria europeană.
Dar cum alegem, din milioanele de fapte, acele cîteva fapte esenţiale? Cum obţinem un „fapt" dintr-o mie de documente, cum îl transformăm în act de cunoaştere? Şi apoi, se mai pune o întrebare: alegem noi şi transformăm noi, întotdeauna, dintr-un milion de fapte un singur „fapt" semnificativ - sau acest „fapt" este, în el însuşi, calitativ deosebit de milionul de fapte care îl preced[ă] şi îl întrece?
Observaţi tovărăşia între doi tineri, tovărăşie care se transformă, uneori, în dragoste. Se întîmplă nenumărate lucruri între ei, fără importanţă (gesturi, conversaţii, priviri, întîmplări etc). „Fapte" care se consumă fără germeni, fără „secvenţă organică". (Ne spunem atîtea cuvinte între noi, care se pierd; atîtea gesturi, atîtea zîmbete, atîtea izbucniri sentimentale de o clipă care se sting în clipa următoare fără să creeze o urmare, o semnificaţie, o „cunoaştere", în conştiinţa mea sau a d-tale.) Deodată, un nimic, o întîmplare transformă banala tovărăşie a doi tineri în dragoste. Un nimic (o privire, una din mia de priviri care s-au schimbat între ei; un cuvînt, precedat de un milion de cuvinte, un peisaj, o nuanţă etc), un nimic care îi dezleagă de mediul normal, neutru, inundat de „fapte", şi îi farmecă, îi „zvîrle" într-o nebunie unică pe care putem fără teamă s-o numim Absolut.
Acelaşi lucru se întîlneşte în toată lumea biologică. Se petrec un milion de fapte în istoria unui organism (cîte tropisme, cîte fenomene de nutriţie, cîte procese obscure!...)
Şi totuşi, în viaţa acestui organism n-au importanţă - adică: semnificaţie, „secvenţă organică", „destin" - decît cîteva; în speţă, faptul germinării, al fecundării; creaţia.
în istoria popoarelor, în istoria spiritului uman numai actele creatoare au importanţă. Numai de la ele un alt om poate învăţa ceva. Şi ce este virtutea de a învăţa, decît un aspect al eternităţii?
S-ar putea spune că „destinul" este tocmai lupta cu tine însuţi, alegerea faptului esenţial din milionul de fapte care se consumă prin tine sau în jurul tău; lupta cu tine însuţi, cu semnificaţia (rodirea, copiii, gloria - act creator, cu „secvenţă organică" în orice caz) pe care o poţi da sau nu o poţi da vieţii tale personale.

Cîţiva modeşti

Oamenii care par într-adevăr modeşti sînt de obicei cei mai mari orgolioşi, şi ambiţia lor e nesfîrşită. Niciodată n-am să uit emoţia cu care am citit Gînduri ale unui om ca oricare altul, excelenta carte a profesorului N. Iorga. Un singur lucru n-am priceput: de ce „om ca oricare altul"? N. Iorga este - şi d-sa o ştie mai bine decît noi - un om excepţional. Şi, cu toate acestea, pretutindeni în cărţile d-sale memorialistice şi morale, se zugrăveşte pe sine ca un biet om, un biet savant care încearcă să facă ceva în ţara românească etc. Ai crede, în faţa unor asemenea mărturisiri, că d. N. Iorga este sfios şi modest. Dimpotrivă, sub aparenţa de modestie, la d-sa se ascunde conştiinţa genialităţii sale şi cineva îmi spunea:
- Nu sînt atît de orgolios ca să nu recunosc că sînt un om mare...
Odată, ascultînd laudele entuziaste ale unui prieten, acelaşi bărbat îmi mărturisea:
- Eu sînt un om modest, îmi face o deosebită plăcere să se vorbească de mine...
Sub aparenţa lor paradoxală, aceste mărturisiri sînt foarte adevărate. Un mare orgolios ştie că oricît ar fi de lăudat, de adulat, de exaltat - nu se poate spune totul despre el. El e atît de mare, de excepţional, de unic, încît e preferabil să nu se spună nimic despre el, sau să pară el însuşi modest, „un om ca oricare altul", decît să se spună pur şi simplu că e un Om Mare.
Profesorul S. D. în preajma căruia am trăit o bună bucată de vreme era foarte conştient şi mîndru de opera sa, de cele patru volume filozofice pe care le publicase. Mă obişnuisem să-l socotesc un orgolios fără seamăn - pînă în ziua în care am citit mărturisirea unui excepţional savant, care scrisese o bibliotecă întreagă de studii. Mărturisirea începea cam astfel: „Sînt un biet cercetător neno-rocos..." Orice s-ar fi putut spune despre savantul nostru, în afară de faptul că era un „biet cercetător nenorocos". Era celebru, era considerat cea mai mare autoritate a timpului, avea elevi, era bogat. Atunci de ce această iritantă modestie, care nu convinge pe nimeni?...
Mi s-ar putea răspunde: oamenii mari încearcă şi visează să creeze o operă atît de excepţională, încît ceea ce puterile lor le îngăduie să facă li se par biete frînturi fără nici o însemnătate... Să admitem că lucrul acesta e adevărat. (Deşi mă îndoiesc; foarte mulţi creatori care vorbesc de „biata lor persoană" sînt în fond convinşi de măreţia operei lor şi o mărturisesc uneori, în jurnale intime, în corespondenţă etc.) Dar, dacă e adevărat, apoi orgoliul acestor creatori mi se pare înspăimîntător, demiurgic. Căci închipuiţi-vă ce părere au ei despre puterea lor, despre geniul lor, dacă acele capodopere pe care le-au creat li se par fleacuri. Multă vreme am iubit legenda care spunea că Vergiliu, pe patul de moarte, a cerut să se distrugă Eneida - o „biată operă ratată", un fleac. Acum îmi dau seama ce extraordinar orgoliu zăcea sub modestia lui Vergiliu; dacă Eneida era un fleac imperfect, apoi închipuiţi-vă ce Operă ar fi dorit Vergiliu să creeze! El se visa deci un demiurg. Avea despre geniul său o părere excepţională. Credea că poate face, că poate crea o operă de o mie de ori mai frumoasă decît Eneida...
Ce naiv mi se pare, acum, orgoliul mărturisit şi gălăgios al lui Balzac, care se credea - şi era - un geniu; care spunea că e egalul lui Napoleon şi că niciodată lumea nu va putea uita pe Pere Goriotl... Balzac avea cel puţin conştiinţa că opera lui coincide, deşi imperfect, cu puterea lui. Nu credea, ca Vergiliu, că ceea ce a creat nu e bun, că puterea lui de creaţie ar fi putut fi de o mie de ori mai mare, că, în orice caz, „idealul" lui artistic este atît de grandios, încît nici măcar EL nu l-a putut realiza...