joi, 14 iulie 2011

 Boborul
(din volumul Obscenitatea publica)


În România, poate şi în alte ţãri, ministeriatul e un oficiu mistic. Nu conteazã „domeniul de resort", nu conteazã conturul omenesc al ministrului. Conteazã postura de ministru, faptul de a fi branşat la releul puterii. Ministrul ştie (ceea ce muritorii de rînd nu ştiu), ministru poate (orice, numai sã vrea), ministrul e, în general, altfel. Lui şi numai lui poţi sã-i ceri soluţii, subvenţii, miracole: un loc de muncã pentru nepoatã, un post în strãinãtate, o casã în centru, treizeci de metri de sîrmã ghimpatã pentru gospodãria de la ţarã, un camion, o bursã, o linie telefonicã, un paşaport, un loc de veci, bani pentru o bisericã, pentru o revistã, pentru bilete de avion. Ministrul e o sursã inepuizabilã de beneficii, un distribuitor naţional de hatîruri: tatã, bade, nene, naş, şef. Te duci la el ca la oracol: la el, nu la adjuncţii lui, la vreun prãpãdit de director general, la vreun simplu director pãgubos sau — hai sã fim serioşi! — la vreun şef de birou. Dacã nu ajungi la ministru, mai bine te laşi pãgubaş. Chiar dupã ce a încetat sã mai fie ministru, ministrul tot ministru rãrnîne, adicã tot la putere, „omul lor", centrul unui ghem de relaţii: „Daţi-mi şi mie o audienţã!" — îmi spunea cineva, deunãzi, la piaţã. „Pãi, nu mai sînt ministru, nu mai dau audienţe." „Ei, lãsaţi, undeva tot sînteţi. Am o problemã cu cartea de muncã a lui fi'miu." „Am o problemã" e ceea ce spui unui ministru în loc de „bunã ziua". şi i-o spui oriunde îl întîlneşti. Colocvial, fãrã false timiditãţi, democrat înnãscut, românul te recunoaşte şi te abordeazã pretutindeni: printre tarabe, pe plajã, la restaurant, la cinema şi, mai ales, pe stradã: are o problemã, Dumnezeu i te-a scos în cale, „sã nu zici cã nu poţi, ştiu cã poţi, trebuie sã poţi". Dezgustat de corupţie, cetãţeanul autohton nu pierde nici o ocazie sã încerce una micã, „ca toatã lumea", „un fleac faţã de ce fac alţii". Dupã Revoluţie, alãturi de dimensiunea „lucrativã" a miniţtrilor, s-a dezvoltat spectaculos şi funcţia lor „ispãşitoare": ministrul e vinovat. Mai mult: e depozitarul unei culpe globale; e vinovat de tot, indiferent la care minister lucreazã. „De ce nu vã ocupaţi, domnule, de irigaţii?" i se spune, de pildã, ministrului de externe, prins în sala de aşteptare a unui aeroport. In genere, ministrului trebuie „sã i-o zici", sã-1 iei tare. Ca Tucã. Nu e cazul sã-1 la şi sã facã pe deşteptul. Are nevoie urgentã de ghionturi şi idei. La o adicã, ştim noi mai bine ce trebuie fãcut. Utilizabil de cîte ori se poate, amendabil întotdeauna, ministrul poate juca, uneori, şi rolul de confesor, de justi?iar, de dãdacã. Îi spui of-ul tãu intim, îi arãţi cine eşti, îi ceri ca mãcar el — împotriva tuturor — sã te înţeleagã. Practic, modalitãţile de a intra în dialog cu un membru al guvernului sînt infinite: de la demonstraţie şi grevã pînã la epistolã confidenţialã, petiţie şi flirt. La cabinetul ministerial vin şi aşteaptã rezoluţia tot soiul de misive, unele patetice, altele hilare, imperative sau extravagante. Oferim cititorului cîteva exemple, din care va înţelege cã, dincolo de activitãţile publice ale unui ministru, existã numeroase momente de singurãtate perplexã, cînd în biroul lui se fac auzite vocile aiuritoare ale petentului etern. Nu e vorba de scrisorile de o legitimã obidã ale nevoiaşului de pe stradã. E vorba de cele în care se simte rãguşeala „omului-massã", sminteala cîte unui halucinat, panaşul „boborului" în delir. Garantãm, fireşte, autenticitatea tuturor textelor de mai jos şi le respectãm, întru totul, gramatica şi ortografia.


1. Poporul iscusit


Un tip de petent e cel care nu-şi cere nimic. Mai exact, cel care nu-şi cere decît sã-1 ajuţi sã dea: sã dea ceva din priceperea, din experienţa, din prisosurile sale. Are idei şi nimeni nu le ascultã. A fãcut descoperiri de care nimeni nu vrea sã profite. E destul sã întinzi mîna pentru a lua ceea ce şi se oferã (aproape) dezinteresat, într-un gest de patriotism lucid:


Domnule Ministru,

Subsemnatul G.N.fiul lui natural (sic!) şi Floarea (...) Am onoarea de a vã aduce la cunoştiinţã urmãtoarele: sunt deţinãtorul parolelor şi a cifrurilor pe propria-mi me- morie a conturilor lui A. HITLER, din FRANKFURT, contul principal şi mare este: GROSSES HAUPTSIEGEL DES K I IRFURSTEN AUGUST VON SACHSEN. Contul principal şi mare l-am decodificat prin metoda chinezeascã. Rog a fi luate mãsuri legale ca eu sã intru în posesia valorilor depuse de nazişti în bãncile din FRANKFURT, sã înarmez NATO, în special armatele: GERMANIEI şi ROMÂNIEI, şi astfel ROMÂNIA va intra în NATO fãrã impedimente. Singura persoanã inteligentã care poate sã rezolve aceste probleme de importanţã vitalã sunt doar eu, prin intermediu dumneavoastrã.


Un altul a gãsit modalitatea cea mai la îndemînã (şi cea mai „corectã politic") de a rezolva problema sãrãciei vestimentare (mai ales la femei) şi a copiilor orfani. în septembrie 1999, el scrie, de undeva din Florida, „d-lui Ministru de Externe Pleşa":


Ca preşedinte al P.C.R. propun desfiinţarea tuturor ambasadelor, consulatelor şi tot soiul de organizaţii ale României de peste hotare!... Cu banii ce se scurg spre aceşti indivizi (dubioşi!...) s-ar putea îmbrãca multe femei pe care le-am vãzut jerpelit îmbrãcate în perioada de peste opt luni de zile cît am stat în România în 1995!... Nu avem nevoie de o astfel de moştenire a vechiului tip de comunism!... Cîţi bani cheltuie România anual cu indivizii plecaţi din ţarã! ?... Cu aceşti bani pot fi plãtiţi cei care au luat în îngrijire şi copii de la orfelinat!... Ca preşedinte al P.C.R. reformat nu am gãsit în Biblie expresia „ORFELINAT". Deci şi aceastã instituţie trebuie desfiinţatã, iar copiii repartizaţi femeilor care nu au avut parte de copii!... In radicalitatea ei, scrisoarea aceasta este memorabilã: un preţedinte de partid comunist care luptã împotriva moştenirii comuniste frecventeazã Biblia şi pune dupã fiecare propoziţie un semn de exclamaţie şi trei puncte de suspensie a înţeles perfect semnele vremurilor: amestecul subtil între intonaţia sloganului şi dubiul tranziţiei. Omul ştie ce vrea şi ştie ce spune. La timpuri grele — decizii simple şi victorioase.


2. Poporul martir


.. .Dar nu existã doar învingãtori. Existã şi victime care aşteaptã dreapta judecatã a instituţiilor. 


Domnule Ministru Subsemnatu U.I. (...) declar urmãtoarele probleme care mi s-a întîmplat în Istambul (Turcia) am fost bãtut, înjungheat de cuţit, în care concubina şi-a bãtut joc de mine am fost dezbrãcat de haine, am luat-o cu scopul de a câştiga o pîine, dar ea mi-a fãcut greutãţi. Am venit din Turcia, i-am spus sectoristului nici nu ma bãgat în seamã în care el se folosea de ea la altã persoanã în casã pe nume AM. Ma dat pe mâna poliţiei şi am primit amendã 400.000 lei. Eu bãtut şi luaţi bani şi nu se face dreptate. Organele de poliţie când m-am dus sã vorbesc nu ma băgat în seamã. Am credinţã în mine şi vreau sã mi se facã dreptate. Luam bãtae de la sectorist la 5 declaraţii depuse nu am luat nici o amendã întrucât el se folosea de concubina mea, în casă la A.M. Vã rog foarte frumos dacã se poate sã se facă ordine şi disciplinã cînd la noi Poliţia s-au umflat în şampania şi Vinufructu de Panciu. Va mulţumesc anticipat. Domnul Ministru de Externe al Ministerului de Externe Bucureşti


3. Poporul mînios şi suveran


Dupã stilul cooperativ-pragmatic al „iscusiţilor" şi (lupã nãduful înlãcrimat al martirului din Istanbul, simţi nevoia anvergurii wagneriene, a virilitãţii drastice. Calea cea mai directã spre împlinirea acestei nevoi este deschiderea dosarului Kosovo. Toatã fala istorică a neamului s-a manifestat dezlãnţuit în primãvara lui 1999, în jurul crizei sîrbeşti. Zãgazurile tradiţionalei noastre cuminţenii s-au nãruit, cuvintele n-au mai avut rãbdare. Boborul a înãlţat capul şi a zis:


Acesta este mesajul poporului Român pentru tine, banditule şi criminalule al poporului Român. (Tanibalul montru, de Andrei Pleşu marele trãdãtor al Poporului Român, de cînd s-a nãscut acest criminal)

Banditului i se adreseazã întreg poporul Român în calitate de ministru de externe al ţãrii Româneşti şi îl întrebãm pe acest mizerabil pe cine PIZDA mãtii reprezinţi tu măi criminalule azi? Pe Români în nici un caz nu, fiindcã eşti cunoscut de toţi cetãţenii acestei ţãri ca cel mai mare criminal al naţiunii noastre. Noi te cunoaştem din 1990-1993 cînd ai fost ministru la Culturã cînd ai furat şi ai trãdat toi ce putut face rãu acestei ţãri Româneşti. Te întrebãm, banditule cum poţi justifica afirmaţiile, criminale pe care le faci zilnic la televiziune, cã ţãra noastrã sã fie deacord cu actele samavolnice-criminale comise de America, Anglia, Franţa, Germania Italia asupra poporului frate iugoslav? Bandit trãdãtor al ţãrii Române, care nu ai ce cãuta pe acest post criminalule fiindcã tu nu ai reprezentat nici-o datã interesele poporului nostru de când te-a cãcat mãta scârbã ordinarã, fiindcã tu nu ai chip de om, ci eşti un monstru odios şi criminal. Ce vei face criminalule cînd România va fi în situaţia Iugoslaviei de azi? Te va pune Americanii la adãpost, faţã de actele criminale pe care le pun la cale spionii, iredentişi-naţionalişti maghiari care doresc peste puţin timp sã facã ce fac albanezii în Kosovo? Te vom vedea trãdãtorule atunci unde vei fugi din aceastã ţarã, fiindcã poporul român nu te va ierta pentru toate crimele fãcute. Tu meriţi sã fii minstru de externe al acestei ţãri criminal odios? Cunoşti tu cu adevãrat de ce Iugoslavii nu vor sã cedeze teritoriul Kosovo? De ce canalie ordinarã nu spuneţi cã împotriva Iugoslaviei luptã o armatã de gherilã Albanezã de câţiva ani buni care au fãcut sute de mii de crime? De ce Americanii Clinton ordinarul care este o ruşine mondialã de imoralitate criminalã, nu a interzis şi distrus aceastã forţã teroristã Albanezã constituitã ilegal sã comitã atîtea crime în rîndul populaţiei Iugoslave?? Voi criminalule îl condamnaţi numai pe Miloşevici, care este cu adevãrat un erou şi patriot de adevãrat al Iugoslaviei, nu un trãdãtor cum sînteţi voi criminalilor pentru ţara Româneascã? îi pupaţi în CUR pe Americani, numai sã le faceţi plãcerea, dar aceşti bandiţi nu ne vor primi nici în NATO, nici în alte organisme internaţionale hoţilor şi proştilor cu tot servilismul pe care îl faceţi de iei? Ruşine slugoilor ardevar focul şi blestemul!


Scrisoarea nu e semnatã, dar expeditorul e declarat curajos pe plic: „Cetãţenii României, prin reprezentanţii sãi oamenii de culturã şi intelectualitatea acestei ţãri:ROMÂNE."


Iatã, aşadar, o secţiune mai puţin cunoscutã a societăţii civile, o variantã insolitã a spiritualitãţii naţionale. Frapantă este combinaţiunea de afecte sublime şi vocabular sulfuros. Frapantã, de asemenea — perfecta coincidenţă dintre opinia autorului (colectiv şi anonim) şi aceea a majoritãţii presei româneşti din epocã. Aceeaşi caldã atmosferã sufleteascã, aceeaşi vitejie, aceleaşi fine asociaţii de idei. Pe mine însã m-a mai tulburat ceva, la sfîrşitul lecturii: tonul, grafia, culoarea cernelei, sintaxa, utilizată şi emfaticã a majusculei mi se pãreau cunoscute. Am realizat, dintr-o datã, cã mai primisem o asemenea scrisoare, cu nouã ani înainte, la Ministerul Culturii. Ci- titorul va recunoaşte imediat mîna inconfundabilã a aceluia şi, consecvent, expeditor:


Cãtre Ministerul Culturii Bucureşti
Domnul Ministru Andrei Pleşu

Am ascultat la radio şi vam vãzut la televizor în seara zilei de 02.01.91 cînd dãdeaţi relaţi referitoare la demisia din funcţia de ministru Culturii cauzatã de hotãrîrea luatã de o parte din membri guvernului în problema fostului rege Mihai şi vã întrebãm: Nu va fost ruşine sã mai apãreţi şi la televiziune sã susţineţi MÃGÃRIILE ce le ai în cap. Crezi tu cã faţa ta netunsã şi BUHÃITÃ are o importanţã mai mare decît a poporului care te-a investit cu funcţiile ce le ai? Asta crezi tu cã este menirea unui ministru al culturii — sã preamãreascã regele şi sã promoveze ideia întronãrii monarhiei? Te înşeli, D-nule şi te obligãm sã pleci imediat din funcţiile ce le deţi şi sã te duci lîngã rege sau lîngã Şora şi ai lui sã mîncaţi ţara aceasta mai repede, dar n-o sã reuşiţi MÃGARILOR şi TRÃDÃTORILOR cã o sã vã mîncãm noi mai înainte. Credeţi voi cã acest popor vã va duce mult în spinare ca pe nişte TRÎNTORI. ÎN CALITATEA DE MINISTRU AL CULTURII na-i fãcut nimic — PUTUROSULE — pentru stabilitate socialã şi ECONOMICÃ. AI PREVÃZUT şi te-ai exprimat la televiziune cã o sã fi caracterizat şi acuzat în mod negativ. PÃI NU MERIţI TRÃDÃTORULE. Noi nu-ţi spunem nici F.S.N.-ist, nici P.N.L.-ist ci LEGIONAR. Nu avea destule necazuri pe cap, acest popor mãi PORCULE, ai mai pus şi tu paie pe foc. La prima întîlnire ţi-am luat zilele. DACA, totuşi Guvernul nu-şi aprobã demisia — şi BINE AR FACE — sã treci la muncã cu întreg ministerul pentru desamorsarea tensiunilor dintre partide şi oameni şi sã îndreptaţi ce-ia ce aţi stricat pînã acum în direcţia orientãrii poporului la muncã cinstitã şi demnã nu la greve, manifestaţi, curvãsãrii, hoţii, bişniţã etc. Lupta şi TU, cu întreg ministerul Culturii, pentru ridicarea prestigiului Poporului romîn şi al Romîniei. NU UITA cã Bucureştiul nu este Romînia — şi dacã nu vã vedeţi de treburi cinstite venim noi sã facem ordine. A ajuns cuţitul la OS şi nu-l mai putem suporta.


Înainte de a semna indescifrabil, autorul îşi ia precauţia de a preciza: „Adresa de pe plic nu corespunde". Documentul — nu lipsit de un anumit mister — dovedeşte o exemplarã continuitate. Dupã nouã ani de democraţie, fronturile sînt aceleaşi, „argumentaţia" neschimbatã, terminologia — amarnicã. Oamenii trec, instituţiile şi ideologiile rãmîn. Boborul vegheazã.


4. Poporul „volintir"


Boborul vegheazã. şi e, ca întotdeauna, blînd, omenos şi drept. Chestia NATO-Jugoslavia îi dã insomnii. şomajul, scumpirile, corupţia sînt floare la ureche pe lîngã grija faţã de „imaginea" ţãrii. Ce-o sã zicã lumea vãzînd cã ne-am aliat cu agresori mîrşavi împotriva unei ţãri vecine, cu care sîntem prieteni „de milenii"? Cînd e vorba, mã-nţelegi, de amici şi cînd jertfa patrioticã e de rigoare, nimeni şi nimic nu ne poate opri. Un moldovean din Vaslui tremurã, sumbru, pentru soarta Ardealului: 
„Am 55 de ani, din care peste 30 de ani trãiţi în Ardeal şi m-am tot frecat de bozgorii lui Attila, ce vor Ardealul aşa cã îi înţeleg pe sîrbi. Acel ţigan lãutar ce în prezent este peţedinte al Americii (N.B.: semnatarul are dificultãţi cu litera „r", de şi e prima literã din „România". Scrie frecvent „peşedinte", „pieteni", „pizonier", „pezent" şi „nu ne v-om peda") nu trebuie sã se creadã stãpînul lumii, aşa cã noi, voluntarii români din Iugoslavia, nu v-om lãsa în viaţã nici un pizonier american, sã dovedim cã România nu tremurã în faţa Americii..." (Reamintim cititorului cã respectãm întocmai deprinderile ortografice ale celor citaţi.). Moldoveanul nostru trece la acţiune. Odioşii Constantinescu, Babiuc şi Pleşu („care a pus România în cele mai nefavorabile lumini") sînt invitaţi în ştreang, iar el, împreunã cu alţi reprezentanţi ai poporului, pleacã la luptã în Jugoslavia: „...v-om forma un batalion românesc, ce v-om purta însemnele României, adicã pe uniformã, v-a fi scris atît pe piept cît şi pe spate — România —, cu banderola tricolorului pe mînecã, cît şi drapelul tricolor al României". Eroismul fãrã martiraj e, însã, pierdere de vreme. De aceea, pentru cazul în care varianta armatã nu iese, se pregãteşte un scenariu de rezervã, nu mai puţin glorios: „Nu v-om peda paţapoartele deoarece le-am plãtit şi sînt proprietatea noastrã, iar dacã ne ve-ţi închide graniţele, le vom trece în clandestinitate, iar uniformele ce ni le-am fãcut, ne vor fi aduse de o navã fluvialã pe Dunãre. Eu, oricum nu îmi voi divulga colegii cu care ne v-om înrola în batalionul român din Jugoslavia, chiar de voi fi arestat şi anchetat. De la mine, mai mult de ceea ce am declarat aici, nici un organ de anchetã, nu va putea afla mai multe."


S-ar zice, dupã asemenea texte, cã românul e tenebros, rãzboinic, pasionat de manevre „underground". Dar ar însemna sã trecem sub tãcere abisurile lui sufleteşti, firea iubitoare, ochii alunecoşi şi inima zburdalnicã. Un lucrãtor la negru din Spania îmi povesteşte, cu oarecare timiditate, cum s-a îndrãgostit de o prezentatoare a televiziunii madrilene. Îţi dã seama cã îmi cere cam mult, dar conteazã pe înţelegerea mea: n-aş putea sã-i fac rost de adresa femeii, sã mijlocesc — pe cãi diplomatice — o întîlnire, sã pun o vorbã bunã? O tînãrã domnişoarã din Bucureşti vrea sã-mi fie utilã. Are cîteva argumente masive: „Sunt o bunã cunoscãtoare a limbii engleze, am predat în aceastã limbã la douã şcoli din Bucureşti, am putere de muncã şi plãcere de a lucra la dvs." Supra-argument: „Sunt celibatarã." Hiper-supra-argument: scrisorii i se adaugã o fotografie cu bucle blonde, minijupã, decolteu angajant.


5. Poporul cosmic


Dincolo de vocaţia noastrã istoricã sau de cea domesticã, dincolo de românul-soldat, de românul-vivandierã, de românul-cunoscãtor de limbi şi celibatar, existã, mai puţin cunoscut, românul cosmic. El controleazã destinul planetei din misterioase spaţii galatice. In mai 1999, primesc misiva urmãtoare:


Excelenţei Sale Andrei Pleşu,
Ministrul Afacerilor Externe al României

Comunicat din partea Centrului de Coordonare al cer cetãrilor pe Terra

Pe teritoriul României au intrat în alertã defensivã trei baze subterane: în judeţele Maramureţ, Cluj şi Constanţa. Noi nu intenţionãm sub nici un motiv sã intervenim în conflictele militare dar dorim sã asigurãm un minimum de protecţie cercetãrii ştiinţifice pe Terra, drept universal. Rugãm informaţi SRL (sic!), autoritãţile locale, geologii, polulaţiile (sic!) locale cã nu existã nici un risc. Cu deosebitã consideraţie, P.B. Ministru plenipotenţiar ETI


Din partea aceleia şi instituţii, în iunie 1999, ne parvine un mesaj melancolic:


Vã aducem la cunoştinţã cã am luat act cu profundã îngrijorare de atitudinea tereţtrilor faţã de triada filosoficã: Binele, Frumosul, Adevãrul.

Am manifestat multã înţelegere faţã de problematica complexã a locuitorilor planetei dar suntem consternaţi de faptul cã aceste concepte filosofice bine determinate dupã 2000 de ani au rãmas la stadiul de retoricã. Mai grav este faptul cã noi ne-am conceput programul de integrare cosmicã a Terrei democratic, respectînd valorile dupã Terra. Vã rugãm sã ne scuzaţi lipsa de modestie, dar dl. P.B. este singurul cetãţean dupã planetã care poate prelucra informaţiile din neutrini.

Cu deosebit respect
P.B.


Ministru plenipotenţiar ETI Spiritele se mai liniştesc în iulie 1999: „Sîntem plãcuţi (sic!) impresionaţi de stadiul gîndirii ştiinţifice pe TERRA, factor de civilizaţie şi progres." O urmã de tristeţe stãruie totuşi, din cauza obtuzitãţii Academiei Ro- mâne faţã de profilul ştiinţific al domnului P.B.: „.. .considerãm cã tãcerea acestui înalt for, Academia României, faţã de prestigioasele contribuţii ale domnului P.B. la dezvoltarea ştiinţei nu este de naturã sã consolideze poziţia Academiei în viaţa economico-socialã a ţãrii. Cu regret vã informãm cã ne delimitãm strict de inacţiunile Academiei României nutrind speranţa cã acest for va reveni la o poziţie cooperantã". Inutil s-o spunem, Academia Românã, prinsã în numeroase alte „inacţiuni", nu şi-a schimbat poziţia nici pînã astãzi.




Români în Japonia


Orice cãlãtorie e o experienţã a diversitãţii. Dar foarte puţine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenţã. Una e sã te mişti în variaţiunile multiple ale aceleiaşi teme, alta este sã te simţi catapultat pe o altã planetã. Ca, de pildã, cînd cãlãtoreşti în Japonia. N-am fost niciodatã în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia rãmîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai „strãin". Te poţi simţi strãin în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, aşa cum se simte strãin orice european „civilizat" într-o enclavã arhaicã şi, pe deasupra, asiaticã. Te poţi simţi strãin în bucãtãria chinezã, în coloritul, moravurile şi inocenţa americane sau în expresia lingvisticã a Ungariei vecine, din care nu poţi selecţiona nimic cît de cît familiar. În Japonia însã alteritatea e radicalã. Te mişti în spaţiul unei alte umanitãţi, al unei lumi paralele. Nimic nu seamãnã cu ce ştii. Nici mãcar asemãnãtorul... N-am sã fac demonstraţii pretenţioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masã şi cum duci la gurã, de la bãi şi closete. Trebuie sã încep prin a recunoaţte cã bãile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sã cearã, o datã ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu şi acomodare. Caldul şi recele, cada şi duşul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitãţi şi nuanţe locale ţin spiritul în alertã şi produc, în faza inauguralã, accidente mai mult sau mai puţin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Faţã de ceea ce poţi pãţi în Japonia, toate acestea sînt însã bagatele, mofturi. Am avut parte, de pildã, într-un hotel hiper-modern, de o experienţã unicã: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spãtar reglabil, braţe late acoperite de micro-computere, beculeţe albastre şi roşii, în perpetuã scintilaţie, şi orificii amplasate scandalos, în cele mai ameninţãtoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, de îndatã ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fãrã scop, terorizat, totuşi, de ideea cã scopul poate oricînd sã aparã, ca un imperativ categoric. Atracţia maximã o reprezentau, fireşte, numeroasele butoane de pe braţele scaunului, însoţite de inscripţii în japonezã. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile şi, în cele din urmã, m-am aruncat în necunoscut. în fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie istericã, ca un balaur multicefal. O datã pornit, mecanismul funcţiona — ca progresul însuşi — dupã legi fatale. Într-o clipitã, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet şi luminã. Eram înconjurat de arteziene torenţiale, de ţipurituri şi haiku-uri indescifrabile, de complexe mişcãri de revoluţie şi rotaţie. Nu doar closetul rãspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încãperii, oglinzile, pereţii, pardoseala. Proporţiile odãii, eclerajul, înclinaţia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amãrîte, filtrate de incontrolabile perdele de apã. Am simţit, împietrit, cã mã îndrept spre un final imprevizibil. Mi se pãrea cã de acest closet, de electronicul sãu delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Cã pot declanşa cutremure, inundaţii, ploi de meteoriţi, gladaţiuni. Cã, poate, fãrã sã vreau, am dat peste misterul „Facerii" în cea mai purã ( şi sordidã) variantã materialist-dialecticã: o stîngace apãsare pe butonul greşit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toatã hãrmãlaia a încetat. Am stat un timp nemişcat, ca sã nu stîrnesc vreo recidiva, şi m-am retras apoi, sfîrşit, în dormitor, unde atmosfera era paşnicã: numai, sub pat, o luminã spectralã, care îţi lumina papucii ori de cîte ori lãsai picioarele sã-ţi atîrne perpendicular pe mochetã. S-ar zice cã, faţã de acest abuz tehnologic, closetele tradiţionale sînt de o paradiziacã simplitate. Nu în Japonia. In programul cãlãtoriei, mi-a fost introdusã, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, şi o noapte la un foarte scump hotel tradiţional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului Naţional de Artã, a fost prima victimã a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lîngã recepţie. Omul încerca sã iasã, dar ceva, un procedeu ritual, încãlcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl ţinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule şi recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeţi, nu permiteau deschiderea uţii decît dupã o anumita combinaţie de mişcãri igienice, alternînd balansul cu rãsturnarea, rotirea şi clãtirea... La rîndul meu, am încasat prima traumã cînd, intrînd în camera care îmi era rezervatã, n-am vãzut decît un paralelipiped gol, fãrã nici o piesã de mobilier. In mintea mea îngustã, de european rãsfãţat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camerã este patul. Intri, te întinzi puţin, îţi desfaci bagajul, rãsfoieşti pliante ş.a.m.d. Aici nimic. Am privit neliniştit spre bãtrîna însoţitoare care lucra pe post de „bagajist" şi i-am dat de înţeles, prin semne limpezi, cã nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojinã de lux, pe care, însã, s-a grãbit sã o reintroducã în lãcaşul ei „de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sã mã întind acum, pe loc, chiar dacã nu mã culc încã. Nu — mi-a pantomimat, în replicã, cu o blîndã cruzime, interlocutoarea mea — ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stãm pe jos, cu picioarele încrucişate, şi umblãm de-a buşilea. Spre searã, m-am hotãrât sã cer de mîncare în camerã. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul „viţel". A apãrut o fostã gheişã, destul de obositã, şi m-a invitat în baie, adicã într-o cãmãruţã îngustã, cu o copaie de lemn pãtratã. „Nu — zic — nu baie! Mîncare! Viţel, care va sã zicã! Papa" „Ba, din contra — îmi semnalizeazã cu un surîs buddhist preopinenta — mai întâi în baie! Papa la urmã!" Dupã cîteva trecãtoare accese de demnitate, cedez: intru în scãldãtoarea de lemn; gheişa dupã mine! Se aţine, rînjind, cu un mãnunchi de nuiele aromate în mînã. Refuz sã mã dezbrac, insistã, nevastã-mea se întristeazã, gheişa e de neînduplecat. încropim, pînã la urmã, ceva, un ritual incomplet („interruptusţ"), dupã care am dreptul sã mã aşez la masã, pe jos evident, dinaintea unei porţii de shabu-shabu. Asta înseamnã un platou cu felii subţiri din carne de viţel crudã şi o oalã cu apã în care clocotesc legume, mirodenii şi brînzã de soia. Se ia, cu douã beţigaşe, cîte o felie de carne şi se agitã în fiertura din oalã pînã dispare tenta de crud. Gheişa mã asistã draconic. Primul simptom al europenitãţii mele e cã nu pot agita carnea în zeamã fãrã s-o scap dintre beţigaşe. Decid, pragmatic, sã n-o mai agit, s-o ţin pe loc pînã vãd cã s-a fiert. Gheişa devine nervoasã: n-am voie sã cad în imobilism; carnea trebuie agitatã, altfel nu se pãtrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sã trişez, mã priveţte sever şi îmi şopteşte militãreşte: „Shabu-shabu!" Trag concluzia cã „shabu-shabu" înseamnã, pur şi simplu: „agit-o!", „mişc-o!", „stinga-dreapta!", „hãis-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfacţia pãrţilor, şi cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masã dupã tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare durã, bãrbãteascã. Fãrã exerciţiu, poziţia în lotus sau semilotus e o torturã, mai ales dacă se prelungeşte pe toatã durata unei mese: anchilozeazã picioarele, rãstigneşte coloana şi distruge apetitul. Mi-1 amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victimã. Fuseserãm invitaţi sã participãm împreunã la o ceremonie a ceaiului. La sfîrşit, Toto, şi aşa chinuit de dureri osoase, avea dificultãţi sã recupeeze postura bipedã: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la maşinã sub formã de statuetã de bronz, un Buddha chircit, în poziţie de rugãciune. Un alt pãţit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masã de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înţeles repede cã are de trecut o probã grea. Trebuia sã stea cuminte cu picioarele sub el şi sã mãnînce din boluri mis terioase, oferite de o oficiantã care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupã scurt timp, filozoful român a simţit cã pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, strãbãtute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie şi aşa hãrţuitã de insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah per- cepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe şi se obişnuieşte greu cu ideea cã fasolea bãtutã se poate freca cu zahãr pentru a deveni desert.) Trebuia, fireşte, fãcut ceva! Trebuia schimbatã poziţia, pãstrînd, totuşi, aceea şi stilisticã, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotãrît, prin urmare, sã-şi adune picioarele în aşa fel, încît sã-şi poatã sprijini şezutul pe cãlcîie. Dupã chinuitorul „lotus" dinainte, noua posturã pãrea mîntuirea însãşi. Dar numai pentru cîteva rninute. Cãlcîiele nu sînt nici ele antrenate sã suporte întreaga pagodã a corpului. În plus, o apãsare disproporţionatã suprasolicitã, în aceastã poziţie, degetele îndoite al picioarelor. Sufocat de durere şi de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperatã de a ieşi la liman, o nouã atitudine, de o riscantã radicalitate: s-a aşezat pur şi simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd — fãrã autoritate — fãpturile gracile ale celorlalţi, pentru care „lotusul" nu pãrea sã creeze dificultãţi. Scena avea, probabil, în ochii celor de faţã, ceva patetic. Liiceanu trebuie sã fi arãtat ca un ţãran de Octav Bãncilã, exploatat, obidit, flãmînd, cãzut în genunchi dupã o rãscoalã ratatã. Dar cît poţi rezista în genunchi, dacã n-ai practica zilnicã a penitenţei? Mai rãmãsese o singurã variantã. Neortodoxã, greu integrabilã tabietului nipon, dar, parcã, mai confortabilã: poziţia „Lorelei". Te laşi binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte... Japonezii au contemplat cu discreţiune tot acest program gimnastic, la capãtul cãruia victima a ieşit din joc, lichidatã. şi cotul amorţeşte! „Un scaun! Un regat pentru un scaun!" — striga mut fiecare mãdular al filozofului. Nu exista altã soluţie decît abandonul. „Vai, ce grãdinã frumoasã aveţi!" — a gemut Gabriel iluminat şi, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lãsîndu-şi amfitrionii cu lingura la gurã, între douã îmbucãturi. Am fãcut o experienţã asemãnãtoare cîţiva ani mai tîrziu, cu acela şi profesor, de-a lungul aceleia şi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sã rezist pînã la capãt, cu preţul unei perfecte obnubilãri intelectuale. Nu ştiu nici pînã azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamãnã cu o clasicã experienţã Zen. Ca disciplinã spiritualã, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, aşa încît corpul tãu, duhul tãu, lumea din jurul tãu şi universul întreg sã intre în ordine. Esenţial în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sã lipseascã. Conţtiinţa trebuie eliberatã de raţionalitate şi de premeditare. In cazul nostru, al lui Gabriel şi al meu, doi cãlãtori din Far East-ul european, eşecul era perfect. Reuşisem sã stãm prost, cu ochii scoşi de efort, conştienţi de neputinţa noastrã şi încercînd sã o dominãm raţional. Fãcusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne dã însã voie sã spunem cã e şi aceasta o cale. Calea româneascã: stai strîmb şi judeci drept. Stai cum dã Dumnezeu! Stai cum poţi! Asta-i situaţia! în definitiv, nici japonezii ãştia, care pot sta ceasuri întregi încremeniţi în proiect, nu sînt în regulã. Sã se mai mişte şi ei niţel, sã dea semne de viaţã. Vorba gheişei mele: „Shabu-shabu!"