luni, 21 martie 2011

  Fragment din eseul lui Sigmund Freud 
O amintire din copilărie a lui 
        Leonardo Da Vinci
Capitolul II

Din câte ştiu eu, Leonardo a strecurat o singurã datã în scrierile  sale ştiinţifice o mãrturisire despre copilãria lui. El întrerupse brusc un pasaj care trateazã despre zborul vulturului, pentru a da glas unei amintiri din copilãrie ce-i vine deseori în minte.
”Se pare cã mi-a fost sortit sã mã ocup atât de temeinic de vultur pentru cã îmi apare ca o amintire foarte timpurie; când eram încã în leagãn, un vultur a venit la mine, mi-a deschis buzele cu coada şi m-a izbit de multe ori cu ea peste buze."
Deci o amintire din copilãrie cu adevãrat stranie. Stranie prin conţinut, dar şi prin perioada în care este plasatã.

Faptul cã un om mai pãstreazã o amintire încã de când era sugar nu ar fi imposibil, dar în nici un caz nu poate fi considerata ca sigurã. Totuşi, ceea ce conţine aceastã amintire a lui Leonardo, cã un vultur a deschis gura copilului cu coada, pare atât de neverosimil, atât de fantastic, încât altã interpretare, care anuleazã cele douã dificultãţi de înţelegere, se dovedeşte mai adecvatã acceptãrii noastre. Acea scenã cu vulturul nu va fi o amintire a lui Leonardo ci o fantasmã mai târzie transferatã din copilãrie. De obicei, amintirile din copilãrie ale oamenilor nu altã origine; ele nu se fixeazã şi nu se repetã deloc o dată cu experienţele, ca amintirile conştiente din perioada maturitaţii, ci de abia mai târziu, când s-a ieşit din copilãrie, vor fi scoase la ivealã, schimbate, falsificate, puse în slujba unor tendinţe ulterioare, aşa încât nu vor putea fi delimitate de fantasme. Este posibil ca natura lor sã poatã fi e¦xplicatã cel mai bine dacã ne gândim la modul în care şi-au scris istoria vechile popoare. Atâta timp cât poporul mic şi slab, acesta nu se gândea sã-şi scrie istoria; Iucra pãmântul, se apãra de vecini, cãuta sã le acapareze acestora pãmântul şi sã ajungã la prosperitate.

Aceasta a fost o perioadã eroicã şi anistoricã. A venit apoi perioada în care a devenit conştient de bogãţia şi puterea lui şi a siminţit nevoia sã afle de unde a venit şi cine a fost. Scrierea Istoriei, care începuse sã consemneze evenimentele prezentului, şi-a aruncat privirea înapoi, în trecut, a adunat legende şi tradiţii, a explicat trecutul prin obiceiuri şi a creat astfel o istorie a timpurilor anterioare. Era inevitabil ca aceastã istorie sã fie mai degrabã o expresie a opiniilor şi dorinţelor prezentului, decât o imagine realã a trecutului, pentru cã multe s-au şters din memoria poporului, altele au fost denaturate, unele urme ale trecutului au fost Interpretate greşit, pentru a justifica prezentul, şi, în plus, istoria s-a scris nu din nevoia obiectivã de cunoaştere, ci pentru cã s-a dorit producerea unui efect asupra contemporanilor care trebuiau influenţaţi, stimulaţi, mobilizaţi sau cãrora trebuia sã li se ofere o oglindã pentru a se privi în ea. Memoria conştientã a unui om despre experienţele din perioada maturitãţii este deci comparabilã cu acea scriere a istoriei (care era o cronicã a evenimentelor în curs), iar amintirile sale din copilãrie corespund efectiv, în funcţie de constituirea şi credibilitatea lor, preistoriei unui popor, o preistorie scrisã târziu şi tendenţios.

Dacã povestea lui Leonardo cu vulturul care l-a vizitat în leagãn este doar o fantasmã apãrutã mai târziu, atunci mai cã nu ar merita sã ne oprim asupra ei. Pentru explicarea ei ne-am putea mulţumi cu tendinţa oficialã de a pune interesul sãu pentru zborul pãsãrilor pe seama unei prdestinãri. Insã, cu aceastã subapreciere s-ar comite o nedreptate asemãnãtoare cu cea în care legendele, tradiţiile şi interpretãrile preistoriei unui popor ar fi respinse cu uşurinţã. In ciuda tuturor denaturãrilor şi greşelilor, realitatea trecutului este reprezentatã de ele; ele sunt ceea ce a creat poporul prin experienţele sale, având motivaţii care au fost cândva foarte puternice şi care persistã şi astãzi, iar dacã am putea reconstitui toate forţele care au fãcut posibilã denaturarea acestui material legendar, am putea descoperi adevãrul istoric.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru amintirile din copi lãrie şi pentru fantasmele fiecãrui individ în parte. Nu este indiferent ceea ce crede un om cã-şi aduce aminte din copilãrie; de regulã, în spatele fragmentelor de amintiri neînţelese se ascund dovezi inestimabile pentru cele mai inestimabile pentru cele mai importante trãsãturi ale evoluţiei sale sufleteşti.

Deoarece, prin tehnicile psihanalitice, dispunem de mijloace excelente de a aduce la luminã aceste lucruri ascunse, ne va fi îngãduitã încercarea de a umple lacuna din povestea lui Leonardo cu analiza fantasmei sale din copilărie . Dacã nu vom atinge un grad satisfãcãtor de certitudine, va trebui sã ne consolãm cu ideea cã nici o cercetare a marelui şi enigmaticului om nu a avut o soartă mai bunã.
Privitã cu ochii psihanalistului, fantasma cu vulturul lui Leonardo nu mai apare atât de stranie; ne amintim că deseori, de exemplu în vise, am gãsit ceva asemãnător aşa încât putem risca sã traducem aceastã fantasmã, din limbajul ei specific, în cuvinte pe înţelesul tuturor. În acest caz, traducerea ţinteşte eroticul. Coada, „coda",
este unul dintre cele mai cunoscute simboluri şi denumiri de substituţie pentru organul genital masculin, în italiană nu mai puţin decât în alte limbi; situaţia din fantasmã, când un vultur deschide gura copilului şi lucreazã de zor cu coada înãuntru, corespunde reprezentãrii unui fellatio, unui act sexual în timpul cãruia membrul este introdus în gura persoanei respective. Este destul de ciudat cã acea fantasmã are un caracter pasiv; se aseamãnã şi cu anumite fantasme şi vise ale femeilor sau ale homosexualilor pasivi (care, în timpul actului sexual, joacã rolul femeii).

Cititorul ar trebui sã aibã rãbdare şi sã nu se grabească sã condamne psihanaliza pe motiv cã în chiar primele demersuri aplicative întineazã numele unui mare om. Fapt este totuşi cã o atare condamnare nu ne va spune niciodată ce înseamnã amintirea din copilãrie a lui Leonardo; pe de altă parte, Leonardo s-a pronunţat foarte lãmurit asupra scestei fantasme, iar noi nu vom abandona ideea, prejucata dacã vreţi, cã o asemenea fantasmã trebuie sã aibă un înţeles, ca orice creaţie psihicã, ca un vis, o viziune, un delir. Sã dãm deci ascultare pentru o clipã muncii analitice care nu şi-a spus încã ultimul cuvânt.
Pornirea de a lua în gurã membrul bãrbatului pentru a-l suge, fapt care este considerat de societatea burghezã ca fiind una dintre cele mai oribile perversiuni, este însã destul de frecventã la femeile din vremea noastrã şi, dupã cum o dovedesc imaginile vechi, chiar şi la femeile din vremuri mai îndepãrtate - dar se pare cã în contextul iubirii îşi pierde caracterul scandalos. Medicul se loveşte de

fantasmele care se întemeiazã pe aceastã înclinaţie chiar şi şi la persoane de sex feminin care nu au ajuns la cunoaşterea posibilitãţii unei astfel de satisfaceri sexuale doar din lectura cãrţii lui V. Krafft-Ebing, Psychopathia sexualis. Se pare cã femeilor le este uşor sã-şi creeze astfel de fantasme ale dorinţei. Analiza ne învaţã cã aceastã situaţie, atâtl de greu acceptatã de obiceiuri, provine dintr-o îndeletnicire dintre cele mai inofensive. Nu este nimic altceva decât reiterarea unei situaţii în care, odinioarã, cu toţii ne simţeam foarte bine, când, sugari fiind („essendo io inculla"), luam în gurã sfârcul mamei sau al doicii pentru a-l suge. Impresia organicã a acestei prime desfãtãri din viaţa noastrã a rãmas desigur întipãritã în minte; mai târziu, când copilul va vedea ugerul vacii, care, din punctul de vedere al funcţiei, seamãnã cu un sfârc, iar, din cel al formei şi al poziţiei de sub abdomen, cu un penis, va fi parcurs deja o etapã pentru viitoarea formare a fantasmei sexuale obscene. 
Acum înţelegem de ce Leonardo a transpus amintirea pretinsei întâmplãri cu vulturul în perioada când era sugar. În spatele acestei fantasme nu se ascunde nimic altceva decât o reminiscenţã a suptului la sânul mamei, o scenã frumoasã, umanã, pe care, ca mulţi alţi artişti, a folosit-o pictând-o pe Maica Domnului şi pe pruncul ei. În orice caz, vrem sã insistãm asupra a ceea ce încã nu înţelegem, asupra faptului cã aceastã reminiscenţã, de aceeaşi importanţã pentru ambele sexe, ar fi fost transformatã de bãrbatul Leonardo într-o fantasmã homosexualã pasivã.
Deocamdatã vom lãsa deoparte problema legãturii dintre homosexualitate şi suptul la sânul mamei şi vom aminti doar cã tradiţia îl considerã pe Leonardo ca având înclinaţii homosexuale. Totodatã, ne este indiferent dacã acea acuzaţie adusã tânãrului Leonardo a fost justificatã sau nu; nu fapta în sine, ci implicarea afectului ne determinã să decidem dacã recunoaştem la cineva particularitatea inversiunii.

Un alt lucru neînţeles în fantasma din copilãrie a lui Leonardo ne intereseazã deocamdatã. Noi explicãm fantasma prin suptul la mamã, mamã pe care o gãsim înlocuită cu un vultur. De unde vine acest vultur şi cum apare eI in acest loc?
Aici întrezãrim o idee, undeva, departe, şi pe care am fi tentaţi sa nu o luam în seama. In scrierile sacre ale egiptenilor, mama este reprezentatã de un vultur. Aceşti egipteni venerau o zeiţã-mamã care avea un cap de vultur sau mai multe capete, dintre care cel puţin unul era de vultur. Numele acestei zeiţe era Mut; sã fie oare asemãnarea fonetică cu cuvântul german „Mutter" doar o simplã coincidenţă? În cazul acesta, vulturul are într-adevãr legãturi cu mama, dar la ce ne ajutã aceasta? Am putea sã-i atribuim lui Leonardo asemenea cunoştinţe când descifrarea hieroglifelor a fost realizatã pentru prima oarã de Francois Champollion (1790-1832)"?

Ar fi interesant de ştiut cum au ajuns egiptenii sã aleagă vulturul ca simbol al maternitãţii. Religia şi cultura egiptenilor erau încã obiect de cercetare ştiinţificã pe greci şi romani şi, vreme îndelungatã, cu mult înainte noi sã putem descifra monumentele egiptene, ne-au stat la dispoziţie mãrturii din scrierile antichitãţii clasice, scrieri ce provin în parte de la autori cunoscuţi, ca Strabo, Plutarh, Aminianus Marcellus, sau care poartã nume necunoscute, originea şi perioada în care au fost scrise fiind nesigure, ca de exemplu Hieroglyphica lui Horapollo Nilus şi Cartea de înţelepciuni preoţeşti orientale a lui Hermes Trismegistos. Din aceste izvoare aflãm cã vulturul era considerat simbol al maternitãţii pentru cã se credea că ar exista doar vulturi femele, nu şi vulturi masculi. Istoria naturalã a anticilor avea şi un pandant la aceastã limitare: despre scarabei, insecte venerate de egipteni, se credea cã sunt doar masculi.

Cum se înmulţeau însã vulturii masculi, dacã toţi erau numai femele? O explicaţie plauzibilã oferã un pasaj din Horapollo. Într-un anumit moment, aceste pãsãri se opresc din zbor, îşi dilatã vaginul şi se împreuneazã cu vântul.
Încet-încet, am ajuns aproape sã acceptãm un lucru pe care, cu puţin înainte, ar fi trebuit sã-l respingem ca fiind absurd. E posibil ca Leonardo sã fi cunoscut prea bine povestea ştiinţificã despre vultur, conform cãreia egiptenii reprezentau noţiunea de mamã prin imaginea lui. Leonardo era un om foarte citit, iar interesul lui cuprindea toate sferel literaturii şi ştiinţei. în Codex atlanticus existã o listă i a tuturor cãrţilor pe care le poseda la un moment dat, nenumãrate însemnãri despre alte cãrţi împrumutate de la prieteni, iar din extrasele fãcute de Fr. Richter (1883) din însemnãrile lui, cu greu putem aprecia volumul lecturilor lui. Dintre aceste lecturi nu lipsesc nici cărţile vechi sau contemporane despre ştiinţele naturii. Toate aceste cãrţi erau tipãrite deja în acea vreme, iar Milano era pentru Italia chiar capitala tinerei arte a tiparului.
Dacã vom merge mai departe, vom gãsi o informaţie care ne va duce de la probabilitatea cã Leonardo ar fi cunoscut povestea vulturului, la certitudine. 


Eruditul editor şi comentator al lui Horapollo noteazã la deja citatul text: „Caeterum hanc fabulam de vulturibus cupide amplexi sunt Patres Ecclesiastici, ut ita argumento ex rerum natura petitio refutarent eos, qui Virginis partum negabant; itaque apud omnes fere hujus rei mentio ocurrit".
Deci, povestea despre unisexualitalea şi înmulţirea vulturilor nu a rãmas în nici un caz doar o anecdotã anostă ca cea despre scarabei; pãrinţii Bisericii s-au folosit de pentru a avea împotriva scepticilor un argument din natură. Dacã, conform informaţiilor din Antichitate, vulturii se lãsau însãmânţaţi de vânt, de ce sã nu se fi întâmpla datã la fel şi cu o femeie? Pãrinţii Bisericii au exploatat aceasta poveste, îndemnându-i „pe aproape toţi" sã o povesteascã şi nu încape îndoialã cã, graţie acestui atât de înalt patronaj, a ajuns sã fie cunoscutã şi de Leonardo.

Formarea fantasmei vulturului la Leonardo ne-o putem reprezenta acum în felul urmãtor. Odatã, când a auzit de la un preot sau când a citit într-o carte de ştiinţe ale naturii cã vulturii ar fi toţi femele şi cã reuşesc sã se reproducă fãrã ajutorul masculului, i s-a trezit o amintire care s-a transformat în acea fantasmã care însã trebuia sã însemne câ el însuşi ar fi fost un fel de pui de vultur, care avea mamã, dar nu şi un tatã, şi astfel a apãrut, aşa cum numai impresiile de demult pot sã o facã, un ecou al plãcerii devenite obişnuinţã la pieptul mamei. Aluzia fãcutã de unii autori la imaginea Sfintei fecioare cu Pruncul, scumpã tuturor artiştilor, ar fi trebuit sã-l determine sã considere aceastã fantasmã ca preţioasã şi importantã.


Când descompunem o amintire din copilãrie, tindem sã separăm conţinutul real al amintirii de motivele ulterioare care îl modificã şi îl denatureazã. In cazul lui Leonardo, credem cã ştim acum conţinutul real al fantasmei; înlocuirea mamei cu vulturul ne aratã cã acel copil simţea lipsa tatălui, aflându-se doar cu mama sa. Naşterea ilegitimã a lui Leonardo corespunde fantasmei lui cu vulturul; numai astfel putea el sã se compare cu un pui de vultur.
O altã certitudine din copilãria sa este cã, la vârsta de cinci ani, se gãsea în casa tatãlui sãu; nu ştim dacã locuia acolo de când avea câteva luni sau cu puţin înainte de a fi întocmit acel cadastru. Aici intervine interpretarea fantasmei cu vulturul şi ne aratã cã Leonardo şi-a trãit primii ani de viaţă, cei hotãrâtori, nu la tatãl sãu si la mama sa vitregă, ci la mama sa buna, sãracã şi pãrãsitã, astfel încât a simţit lipsa tatãlui. Acesta pare sã fie un rezultat modest al efortului psihanalitic, însã va deveni important dacă vom continua.

In sprijinul certitudinii mai vin şi legãturile propriu-zisă din copilãria lui Leonardo. Conform informaţiilor, tatãl sãu, Ser Piero da Vinci, s-a cãsãtorit cu donna Albiera chiar în anul naşterii lui Leonardo; faptului cã din această cãsãtorie nu a rezultat nici un copil, bãieţelul îi datorează primirea în casa tatãlui, mai exact a bunicului, atestată documentar. Nu se obişnuieşte însã sã-i dai imediat unei tinere femei, care mai sperã sã aibã un copil, un vlăstar ilegitim spre îngrijire. Trebuie sã fi trecut ani de pânã sã se hotãrascã sã primeascã în casã copilul din flori probabil bine dezvoltat, ca recompensã pentru aşteptarea zadarnicã a unui copil legitim. Este în deplinã concordanţã cu interpretarea fantasmei cu vulturul, dacă trecuserã cel puţin trei, poate chiar cinci ani, din viaţa lui Leonardo, pânã sã poatã trece de la mama sa celibatară la un cuplu. Atunci însã era prea târziu. în primii trei sau patru ani de viaţã se fixeazã impresiile şi se pregãtesc formele de reacţii la lumea din afarã, reacţii care, cu toate experienţele ulterioare, nu-şi mai pot pierde din importanţă.

Dacã este corect cã amintirile de neînţeles din copilărie şi fantasmele oamenilor bazate pe acestea scot în tot ce este mai important în dezvoltarea psihicã a omului atunci faptul, atestat de fantasma vulturului, cã Leonardă şi-a petrecut primii ani din viaţã singur cu mama sa trebuie sã fi influenţat decisiv viaţa sa interioarã. Este deci imposibil ca bãieţelul, care descoperea în viaţa lui o problemã pe care alţi copii nu o aveau, sã nu fi început să caute cu înfrigurare dezlegarea acestei enigme şi aşa sã fi deveniti de timpuriu un cercetãtor chinuit de marile întrebãri, de unde vin copiii şi care este rolul tatãlui în apariţia lor.

Bãnuind o legãturã între cercetãrile sale şi povestea din copilărie, va exclama mai târziu cã lui i-a fost scris sã se dedice studierii zborului pãsãrilor pentru cã în leagãn a fost vizitat de un vultur. Problema setei de cunoaştere, abordată din perspectiva zborului pãsãrilor şi nu din cea a cercetãrii sexualitãţii infantile, va fi uşor de rezolvat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu