duminică, 20 martie 2011

Fragmente din eseul lui Sigmund Freud  
Moise al lui Michelangelo

Capitolul I

Michelangelo îl înfãţişeazã pe Moise şezând, cu trunchiul orientat spre înainte; capul, cu barba sa viguroasã, şi pr ivirea sunt îndreptate spre stânga; piciorul drept este aşezat pe pãmânt, în timp ce stângul este mai ridicat, sprijinindu-se pe sol doar cu vârful degetelor; mâna dtreaptã susţine Tablele de legi şi atinge cu degetele o şuviţă din barbã; mâna stângã este aşezatã în poalã. Dacã aş dori sã ofer acum o descriere mai amãnunţitã, ar trebui sã anticipez ceea ce voi spune mai târziu. De altfel, descrierile realizate de diverşi autori sunt foarte inexacte. Ceea ce nu a fost înţeles, a fost perceput sau redat incorect.

H.Grimm scrie cã mâna dreaptã, „sub al cãrei braţ se aflã Tablele de legi, cuprinde barba". De asemenea, W. Liubke spune: ,,Zguduit, el apucã cu mâna dreaptã barba sa splendidã". Springer afirmã: „Moise îşi sprijinã o mânã (cea stângă) pe trup, în timp ce cealaltã apucã inconştient buclele impunãtoarei bãrbi". C. Justi considerã cã degetele de la mâna dreaptã se joacã cu barba, „aşa cum un om modern agitat se joacã cu lanţul de la ceas". Şi Miuntz jocul cu barba. H. Thode vorbeşte despre „poziţia liniştitã, fermã, a mâinii drepte, aşezatã pe Tablele de legi” El considerã cã nu poate fi vorba de un joc al mâinii drepte exprimând emoţia, aşa cum susţin Justi şi Boito. Mâna rãmâne în poziţia pe care o avea înainte ca titanul întoarcă într-o parte capul, adicã cuprinzând barba".
Jacob Burckhardt descoperã cã „celebra mânã stângã nu are în fond, alt rol decât de a ţine barba lipitã de corp". Dacã nici mãcar descrierile nu coincid, atunci cum ar putea sã ne mire diversitatea interpretãrilor date diferitelor pãrţi ale statuii? Cred cã expresia figurii lui Moise nu poate fi mai bine caracterizatã decât a fãcut-o Thode, care vedea aici „un amestec de furie, durere şi dispreţ", „furia în sprâncenele încruntate ameninţãtor, durerea în privire, dispreţul în poziţia buzei inferioare, împinsã înainte, şi în colţurile gurii lãsate în jos". Însã alţi admiratori vãd lucrurile altfel. De exemplu, Dupaty susţinea urmãtoarele: ”Ce front auguste semble n'etre qu'un voile transparent, qui couvre a peine un esprit immense". Lubcke crede tocmai contrariul: „Vom cãuta zadarnic pe figura lui Moise expresia unei inteligenţe superioare; fruntea sa încruntată nu vorbeşte decât despre o energie capabilã sã înfrângă orice obstacol şi despre o furie imensã". Guillaume dã o interpretare şi mai diferitã expresiei figurii: el nu citeşte aici nici un fel de emoţie, ci doar „simplitate mândră, demnitate însufleţitã, energie a credinţei. Privirea lui Moise se îndreaptã spre viitor; el prevede dãinuirea rasei sale, imuabilitatea legii sale". Un punct de vedere asemãnător gãsim la Muntz: „...ochii lui Moise privesc peste umanitate; ei sunt îndreptaţi spre misterele al cãror unic martor a fost". Mai mult, pentru Steinmann, acest Moise „nu mai este legiuitorul sever, duşmanul înfricoşãtor al pãcatului înarmat cu furia lui Jehova, ci preotul regal pe care vârsta nu trebuie sã-l atingã; benefic şi profetic, purtând pe frunte strãlucirea eternitãţii, el se desparte pentru totdeauna de poporul sãu".
Au existat destui oameni cãrora Moise nu le-a spus absolut nimic şi care au fost suficient de sinceri pentru a o mãrturisi. Astfel, un recenzent scrie în Quarterly Review din 1858: „There is an absence of meaning in the general conception, which precludes the idea of a self-sufficing whole...". Vom fi surprinşi sã aflãm cã alţii, nu numai că nu au găsit nimic de admirat la Moise, ci au fost revoltaţi, reproşându-i brutalitatea figurii şi animalitatea formei capului.
Este întradevar scrierea pe care maestrul a imprimat-o pietrei atât de neclarã sau de ambiguã, încât sunt cu putinţă atât de diferite?

Se pune însã şi o altã întrebare, care o include pe prima. A vrut Michelangelo cu adevãrat sã creeze prin acest Moise o „imagine atemporalã a unui caracter şi a unei dispoziţii" sau l-a înfãţişat pe erou într-un anumit moment, extrem de important, al vieţii sale? Criticii au optat, in majoritatea lor, pentru ultima posibilitate; ei indicã chiar şi scena din viaţa lui Moise pe care ar fi imortalizat-o artistul. Este surprins aici momentul coborârii de pe muntele Sinai, unde el a primit Tablele de legi de la Dumnezeu, când constatã cã între timp iudeii îşi fãuriserã un viţel de aur, în jurul cãruia dansau cu strigãte de bucurie. Privirea lui Moise este îndreptatã spre aceastã scenã, care îi provoacã sentimentele ce se oglindesc pe figurã şi care vor determina în momentul urmãtor acţiunea violentã a marelui om. Michelangelo a întruchipat momentul ultimei ezitări, a liniştii dinaintea furtunii; în clipa urmãtoare, Moise va sãri în picioare - piciorul stâng s-a desprins deja de pãmânt —, va izbi Tablele de pãmânt şi îşi va descãrca furia asupra necredincioşilor.
Şi adepţii acestei interpretãri se deosebesc între ei privinţa amãnuntelor.

Jakob Burckhardt scrie: „Moise este înfãţişat în momentul în care zãreşte viţelul de aur şi vrea sã sarã în picioare. Fãptura sa exprimã pregãtirea pentru o mişcare violentã, care datoritã forţei fizice cu care este înzestrat poate fi aşteptatã decât cu spaimã". W. Lubcke spune: „Un puternic tremur interior i-a cuprins întreaga fãpturã, ca şi când ochii sãi fulgerãtori ar fi vãzut în acel moment nelegiuirea slãvirii viţelului de aur. Zguduit, el cuprinde cu mâna dreaptã barba sa magnifică şi cum ar vrea sã se mai stãpâneascã o clipã, pentru ca apoi sã izbucneascã cu mai multã furie".
Springer aderã la aceastã opinie, totuşi nu fãrã a exprima o îndoialã care ne va reţine atenţia mai târziu: „Arzând de pasiune şi zel, eroul îşi stãpâneşte doar cu greu emoţia... Fãrã sã vrem, ne gândim la o scenã dramaticã şi considerãm cã Moise este înfãţişat în momentul în care vede actul de idolatrie al Viţelului de aur şi este pe punctul a-şi manifesta furia. Aceastã presupunere nu este în concordanţã cu adevãrata intenţie a sculptorului, deoarece Moise, ca şi celelalte cinci statui şezânde ale pãrţii superioare a monumentului funerar papal, urma sã aibã cu precãdere un efect decorativ; totuşi, ea poate constitui o dovadã strãlucitã pentru vitalitatea şi individualitatea pronunţatã a imaginii lui Moise".
Alţi autori, deşi nu acceptã ipoteza Viţelului de aur, întâlnesc aceastã interpretare într-un punct esenţial, si anume alunci când considerã cã Moise ar fi pe punctul de a sări în picioare şi de a trece la acţiune.
La Herman Grimm întâlnim afirmaţia: „Fãptura sa exprimă maiestate, încredere în sine, sentimentul cã îi stau la dispoziţie tunetele cerului, pe care le ţine totuşi în frâu înainte de a le descãtuşa, aşteptând sã vadã dacã nu cumva duşmanii, pe care vrea sã-i nimiceascã, îndrãznesc sã-l atace. El stã acolo, ca şi cum ar fi pe punctul sã sarã în picioare, cu capul înãlţat demn, cu mâna sub al cãrei braţ se odihnesc Tablele cuprinzându-i barba, care îi şerpuieşte peI piept în şuviţe grele, cu nãrile dilatate şi cu buzele pe care îi tremurã cuvintele".
Heath Wilson spune cã atenţia lui Moise a fost reţinutã de ceva, cã el ar fi pe punctul sã sarã în picioare, dar cã mai şovăie încã. Privirea, în care se amestecã indignarea şi dezamăgirea, poate în momentul urmãtor sã exprime milã.

Wolfflin vorbeşte despre o „mişcare reţinutã". Motivul inhibiţiei se aflã aici în voinţa persoanei însãşi care este surprinsã în ultimul moment dinaintea izbucnirii, adicã înainte de a sãri în picioare. C. Justi este cel care merge cel mai departe în întemeierea interpretãrii pe scena Viţelului de aur şi care corelează cu aceastã viziune amãnunte neglijate ale statuii. El ne atrage atenţia asupra poziţiei, într-adevãr neobişnuitã a celor douã Table de legi care sunt pe punctul de a aluneca pe scaunul de piatrã. „S-ar putea deci sau ca privirea lui Moise sã fie îndreptatã în direcţia larmei, figura sa exprimând bãnuieli întunecate, sau ca priveliştea însãşi a fãrãdelegii sãl fi izbit ca o loviturã nãucitoare. Cutremurat de scârbã şi durere, el s-a aşezat. Moise rãmãsese pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi era deci epuizat. Ceva îngrozitor, o mare loviturã a soartei, o crimã, chiar un mare noroc pot fi percepute într-o clipã, dar nu pot fi sesizate în esenţa, profunzimea şi urmãrile lor. Pe moment, Moise are impresia cã opera sa este distrusã şi se îndoieşte de poporul sãu. În astfel de clipe, tumultul interior este trãdat de mici mişcãri involuntare. El lasã sã-i alunece Tablele de legi pe care le ţinea în mâna dreaptã; acestea s-au proptit cu un colţ de scaunul de piatrã, presate de antebraţ pe partea lateralã a trunchiului. Mâna se îndreaptã spre piept şi barbã; gâtul, întorcându-se spre dreapta noastrã, face ca mâna sã antreneze barba spre stânga, stricând simetria acestei ample podoabe bãrbãteşti. S-ar parea cã degetele se joacã cu barba, aşa cum un om modern agitat se joacã cu lanţul de la ceas. Mâna stângã este îngropatã în hainã în dreptul abdomenului (în Vechiul Testament, viscerele sunt sediul afectelor), în timp ce piciorul stâng este deja retras în spate, iar dreptul împins înainte. În clipa urmãtoare, Moise va sãri în picioare, forţa psihicâ a emoţiei îi va cuprinde voinţa, mâna dreaptã se va mişca. Tablele vor cãdea la pãmânt şi valuri de sânge vor spăla ruşinea pãcatului...". „Dar, deocamdatã, nu a sosit clipa încordatã a faptei. Durerea sufleteascã este încã suverană, aproape paralizantã."


Intr-un mod cu totul asemãnãtor se exprimã şi Fritz Knapp, deşi evitã obiecţia ce a fost adusã lui Justi; în plus, el urmãreşte pânã la capãt mişcarea Tablelor: „Doar cu câteva clipe mai înainte fusese singur cu Dumnezeul sãu, şi acum zgomotele pãmânteşti îi distrag atenţia; el aude larmă; strigãtele celor care danseazã îl trezesc din visul sãu. EI îşi întoarce privirea şi capul spre locul de unde vine zgomotul. Dintr-o datã, spaimã, furie, întreaga febrã a pasiunilor sãlbatice pun stãpânire pe fãptura sa de uriaş. Tablele de legi încep sã alunece, ele vor cãdea la pãmânt şi se vor sparge în momentul în care Moise sare în picioare pentru a-şi ocãrî poporul nevolnic... Tocmai acest moment, de extremã tensiune, a fost ales...". Deci Knapp subliniază pregãtirea acţiunii şi contestã ipoteza inhibiţiei iniţiale, produsã de o emoţie foarte puternicã.

Forţa de seducţie a unor încercãri de interpretare cum sunt cele ale lui Justi şi Knapp este incontestabilã. Ea se explicã prin faptul cã ele nu se opresc la impresia globală produsã de sculpturã, ci se ocupã de anumite aspecte ale ei pe care privitorul, copleşit de efectul general şi aproape paralizat, nu le mai observã. Întoarcerea pronunţatã a capului şi a privirii spre stânga, restul corpului fiind orientat spre înainte, justificã presupunerea cã în acea direcţie se afla ceva care a atras dintr-o datã atenţia celui care se odinea. Piciorul ridicat de la pãmânt nu poate fi altfel intepretat decât în sensul unei pregãtiri pentru a sãri în picioare, iar poziţia cu totul nefireascã a Tablelor, care sunt totuşi ceva sacru şi care nu pot fi plasate în compoziţie ca un obiect oarecare, îşi aflã o bunã lãmurire în presupunerea cã ele au alunecat datoritã emoţiei care l-a cuprins pe Moise şi cã în momentul urmãtor vor cãdea la pãmânt. De aici ar urma cã statuia înfãţişeazã un anumit moment din viaţa lui Moise, neexistând nici un dubiu asupra identitãţii acestui moment.

Însã douã remarci ale lui Thode ne fac din nou sã ne îndoim de ceea ce pãrea mai înainte sigur. Dupã acest critic, Tablele nu alunecã, ci sunt „fixate ferm". El constatã „poziţia liniştitã, fermã a mâinii drepte, aşezatã pe Tablele de legi". Dacã verificãm noi înşine aceastã observaţie, trebuie sã-i dãm întru totul dreptate lui Thodd Tablele sunt fixate şi nu existã pericolul de a alunece. Mâna dreaptã le sprijinã sau se sprijinã pe ele. Ce-i drept, ţin aceasta poziţia lor nu este explicatã, dar ea nu mai este utilizabilã pentru interpretãrile lui Justi şi ale altora. A doua observaţie este şi mai importantã. Thode ne trage atenţia cã „aceastã statuie a fost conceputã ca fãcând parte dintr-un grup de şase statui şi cã Moise este reprezentat şezând. Aceste douã aspecte contrazic ipoteza că Michelangelo a vrut sã înregistreze un moment istoric determinat. Cãci sarcina de a înfãţişa o serie de figuri în poziţie şezândã, una alãturi de cealaltã, ca tipuri de fiinţe umane (Vita activa! Vita contemplativa!) exclude reprezentarea unor evenimente istorice particulare. Apoi, optarea penlru poziţia şezândã, care este impusã de concepţia artistică în ansamblu asupra monumentului, contrazice acell episod, anume coborârea lui Moise de pe muntele Sinai în tabără". 
Accept obiecţia lui Thode şi cred cã îi pot spori considerabil forţa. Moise trebuia sã împodobeascã împreunã cu alte cinci statui (într-un proiect ulterior doar împreunã cu postamentul monumentului funerar. In faţa sa urma să stea statuia lui Pavel. Alte douã, Vita activa şi Vita contemplativa, Lea şi Rahel, au fost ataşate, este adevãrat, în picioare la monumentul jalnic micşorat, care existã astãzi. Această apartenenţã a lui Moise la un ansamblu anuleazã presupunerea că privind statuia ar trebui să ne aşteptăm ca personajul sã sarã în picioare în momentul urmãtor şi se repeadã în mulţime pentru a spori el însuşi larma. Dacă celelalte figuri nu au fost reprezentate în momentul de pregãtire al unor astfel de acţiuni violente - ceea ce este foarte puţin probabil - atunci impresia ar fi extrem de neplăcutã în cazul în care una dintre ele ar crea iluzia cã îşi va pãrãsi locul şi tovarãşii, sustrãgându-se deci sarcinii care revenea în structura monumentului. Nu-i putem atribui marelui artist o astfel de incoerenţã grosolanã, fãrã sã fim constrânşi de fapte. Un personaj care s-ar nãpusti în modul amintit ar fi cu totul incompatibil cu impresia pe care urmãreşte s-o producã monumentul funerar în întregul sãu. Prin urmare, interpretarea conform cãreia Moise va sãri în picioare în momentul urmãtor este infirmatã; el trebuie redat liniştii sale senine, pentru a putea sta alãturi de celelalte figuri şi de imaginea plãnuitã a Papei (care nu a mai fost realizatã de Michelangelo). Dar, atunci, statuia lui Moise nu mai poate fi întruchiparea bãrbatului cuprins de mânie care, coborând de pe muntele Sinai, aruncã şi sparge Tablele sfinte pentru cã şi-a gãsit poporul în necredinţa. Şi, într-adevãr, îmi amintesc de dezamãgirea pe care am trãit-o cu ocazia primelor vizite Ia biserica San Pietro şi Vincoli când, aşteptându-mã sã vãd statuia avântându-se înainte şi izbind Tablele de pãmânt, am constatat cã nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Dimpotrivã, piatra a devenit tot mai rigidã, ea emanã o linişte sacrã, aproape copleşitoare; atunci am simţit cã am în faţã reprezentarea a ceva care poate rãmâne neschimbat, cã acest Moise va rămâne pe vecie aşezat, cu furia întipãritã pe figurã.

Dar dacã renunţãm la interpretarea statuii ca fixare a momentului care precede izbucnirea furiei provocate de vederea idolului, atunci nu ne mai rãmâne decât sã admitem pãrerea cã acest Moise este un studiu de caracter. Judecata lui Thode pare sã fie cea mai puţin arbitrarã şi cea mai solid întemeiatã pe analiza motivaţiei personajului.
”Aici, ca pretutindeni, Michelangelo întruchipeazã un tip de caracter. El creeazã imaginea unui conducãtor pasionat al umanitãţii care, pãtruns de importanţa misiunii sale divine de legiuitor, se loveşte de neînţelegerea oamenilor. Singurul mijloc prin care poate fi caracterizat un astfel de acţiune este sublinierea energiei voinţei sale, ceea ce s-a realizat prin redarea unei mişcãri ce transpare prin liniştea aparentã şi se exprimã în întoarcerea capului, în încordarea muşchilor, în poziţia piciorului stâng. Aceleaşi semne distinctive le întâlnim şi Ia vir activus, Giuliano din capela Medici. Aceastã trãsãturã generalã este aprofundată prin evidenţierea conflictului care se naşte între un astfel de geniu reformator şi restul oamenilor: afecte ca furia, dispreţul, durerea gãsesc aici o expresie tipicã. Fãrã ele natura unui asjfel de supraom n-ar putea fi caracterizatã. Michelangelo nu a creat deci o imagine istorică ci un tip de caracter de o energie inepuizabilã, care supune lumea îndãrãtnicã; el a prins în piatrã nu doar relatarea biblicã despre Moise, ci şi trãirile sale intime, impresiile produse de personalitatea lui Iulius şi, dupã cum cred, lupta lui Savonarola."
De aceste idei se apropie foarte mult şi observaţia lui Knackfuss: cheia efectului pe care îl produce Moise constã în opoziţia artisticã dintre clocotul interior şi calmul atitudinii exterioare.
Nu am nimic de obiectat la explicaţia datã de Thodi însã am impresia cã este incompletã. Se simte, poate, nevoia de a gãsi o legãturã mai strânsã între starea sufleteascî a eroului şi contrastul, exprimat în atitudinea sa, dintre „liniştea aparentã" şi „clocotul interior".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu