CONSTANTIN BRÂNCUŞI

MITUL ANDROGINULUI LA BRÂNCUŞI

 Fragment din PLATON - Dialoguri

Schimbările fiinţei omeneşti 

Trebuie mai întâi să vă spun cum e fiinţa omenească şi ce schimbări a suferit ea.
Mai demult, natura omului nu era cum este azi, ci cu totul alta. Trei genuri de oameni au fiinţat la început, nu ca acum: bărbat şi femeie; era şi-al treilea sex, având câte ceva comun cu fiecare din celelalte două. Astăzi, doar numele a mai rămas dintr-însul; fiinţa însăşi a dispărut. Acest sex se numea pe-atunci androgin, căci şi înfăţişarea lui conţinea, ca şi numele, câte o parte din bărbat şi din femeie. Acum numele lui nu-i altceva decât o poreclă aruncată cuiva spre a-1 jigni. Afară de asta, corpul întreg al fiecărui androgin era de o înfăţişare rotundă; spatele şi coastele în formă de cerc; avea patru mâini şi tot atâtea picioare. Aveau şi două chipuri, exact la fel, aşezate pe un gât circular, un singur cap pe care se desenau cele două feţe opuse una alteia, patru urechi, două organe de procreaţie şi, în sfârşit, toate celelalte pe care, prin comparaţie cu acestea, le puteţi reconstitui lesne2. Umblau drept, ca noi, şi se îndreptau în orice direcţie ar fi dorit s-o apuce. Când însă voiau să iuţească pasul, se sprijineau consecutiv pe cele opt membre şi-şi luau fuga într-o grăbită rostogolire circulară, întocmai ca cei care fac tumbe şi cad mereu în picioare.

Iată acum şi cauza pentru care aceste trei genuri de oameni se deosebeau între ele. Sexul bărbătesc a fost încă de la început copilul Soarelui; cel femeiesc al Pământului, iar ambigenul al Lunii, căci şi ea se împărtăşeşte din Soare şi Pământ. Aceşti androgini aveau şi formele rotunde şi mişcările circulare, chiar de la părinţi. Hărăziţi cu o rezistenţă şi-o virtute miraculoase, cu o cutezanţă fără de margini tocmai cum spune Homer despre Efialte şi Otus, ei s-apucară să se suie-n cer ca să pună mâna pe zei. Atunci Zeus şi ceilalţi zei s-au sfătuit ce trebuie să facă... şi nu erau în stare să ia o hotărâre. Nu era locul, în adevăr, nici să-i ucidă, nici — trăsnindu-i ca pe giganţi — să şteargă de pe faţa pământului neamul lor. Aşa ceva ar fi însemnat pentru dânşii să desfiinţeze chiar onorurile şi daniile ce le vin din partea oamenilor. Dar nu le putea ierta nici cutezanţa. După oarecare gândire, Zeus abia se hotărî, în sfârşit.


Luând deci cuvântul, zise: „Cred c-am găsit mijlocul de-a sili pe oameni să-şi lase obrăznicia.
Îi voi face mai slabi. Iată, am să-i tai în două pe fiecare şi-au să se facă pe dată mai neputincioşi; ba, ne-or fi şi mai productivi, din cauza numărului mai mare. Şi vor umbla drept, pe două picioare. Dar dacă şi aşa se vor arăta necuviincioşi, nevoind să se potolească, iarăşi am să-i tai în două — zise dânsul —, ca să umble pe un singur picior, sărind ca şchiopii".


Spunând asta, Zeus tăie în două pe androgini, cum tăiem noi scoruşele spre a le pune la uscat, sau cum unii despică ouăle cu firul de păr. Pe care, cum îl făcea în două, poruncea lui Apolo să-i întoarcă figura şi-o jumătate a gâtului spre partea unde era tăietura, pentru ca omul văzând-o să devină mai modest. Cât priveşte celelalte părţi, zeul porunci să se vindece. Şi Apolo îi întoarse atunci figura; şi, cum strângi la gură o pungă, aşa adună el toate pieliţele peste ceea ce numim acum pântec. N-a lăsat decât o deschizătură pe care o strânse în mijlocul burţii, într-un punct ce se numeşte buric. Netezi şi celelalte cute, destul de multe, întocmi pieptul, folosindu-se de-o unealtă asemenea celeia pe care o întrebuinţează cizmarii spre-a întinde ******* pe calapod. Nu lăsă decât prea puţine creţuri în preajma pântecului, lângă buric, pentru a păstra doar amintirea vechii pedepse.


Iar după ce natura s-a făcut în două, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăţi. Când se întâlneau, se prindeau în braţe şi se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau şi de mâncare şi de tot, şi deveneau incapabile pentru oricare altă treabă, întrucât una fără alta nu mai voiau să s-apuce de nimic. Când una din ele murea, partea rămasă singură căuta împreunarea cu altă jumătate părăsită, fie că dădea chiar peste jumătatea unei femei întregi (ceea ce noi numim astăzi „o femeie"), fie că era jumătatea unui bărbat. Rasa mergea astfel spre stingere. Atunci Zeus se milostivi de neamul omenesc şi inventă alt leac. El strămută în faţă organele creatoare, căci pân-aci androginii le aveau în partea din afară. Ei zămisleau şi năşteau nu prin conlucrarea acestor organe, ci în pământ, ca greierii. Mutându-le Zeus în faţă, naşterea s-a făcut de-acum încolo numai printr-însele: bărbat cu femeie. Datorită acestei orânduieli, dacă bărbatul se uneşte c-o femeie, zămisleşte; şi astfel, neamul se păstrează. Dar dacă bărbatul s-ar întâlni tot cu bărbat, dintr-o unire ca asta urmează dezgustul şi-ndată ei ar pune capăt împreunării şi s-ar întoarce spre alte fapte, ar înclina spre o altfel de viaţă. Iată, de atunci este împlântat în oameni amorul unora către alţii! Eros este cel ce împreunează frânturile vechii naturi; el îşi da osteneala să facă din două fiinţe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane.

Explicarea pasiunii amorului


Fiecare din noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcând două dintr-una; şi fiecare jumătate îşi caută necontenit frântura ruptă din el însuşi. Acei dintre bărbaţi care sunt frântură din fiinţa ambigenă, numită odinioară androgin, iubesc femeile; din această categorie de oameni provin cele mai multe cazuri de adulter. La fel cu femeile iubitoare de bărbaţi şi cu cele adultere: ele îşi trag fiinţa din aceeaşi categorie. Cât despre cele ce-au rezultat din tăierea femeii, acestea nu dau nici o atenţie bărbaţilor; înclinarea lor este tot., către femei: heteristriile1 sunt din această categorie. De altă parte, cei ce provin din despicarea bărbatului înclină cât sunt copii înspre sexul bărbătesc şi, întrucât ei înşişi sunt părţi ale acestui sex, iubesc pe bărbaţi şi-s bucuroşi să trăiască împreună şi alăturea de aceştia. Iată de ce-s dânşii cei mai destoinici dintre copii şi tineri: fiindcă prin natura lor sunt cei mai bărbăteşti! Afirmă unii că sunt lipsiţi de ruşine. E o neexactitate: nu din neruşinare fac asta, ci din curaj, din bărbăţie şi din caracter viril, fiind dornici de ce le este asemeneaMm o dovadă importantă; astfel de exemplare, odată pregătirea terminată, sunt singurii bărbaţi care intră în politică. Apoi, când devin bărbaţi, ei iubesc copiii şi, prin firea lor, nu b dau vreo atenţie căsătoriilor, nici procreaţiei copiilor; sau o fac numai siliţi de lege. Plăcerea lor e să rămână burlaci şi să trăiască unii cu alţii. Ca să spun într-un cuvânt, unul ca acesta devine iubitor de copii, se face alintător al lor şi-i pururea în căutarea celui de-o fiinţă ca sine.


Aşadar, când întâmplarea scoate cuiva în cale propria sa jumătate — fie că-i în joc un iubitor de copii, fie că~i oricare altul — atunci ca prin farmec el este fulgerat de-o simpatie, de-o afinitate, de-o dragoste... care-i face, ca să spun aşa, incapabili să se mai despartă unul de altul, nici măcar o clipă! Ei trăiesc apoi viaţa împreună... dar, dacă i-ai întreba, nu ţi-ar putea spune ce aşteaptă fiecare pentru sine, unul de la altul. Nimeni n-are impresia că legătura plăcerilor amoroase este ceea ce-i împinge să se bucure cu o adevărată patimă la apropierea unuia de celălalt. Dimpotrivă, e vădit că altceva urmăreşte sufletul lor, ceva care-i incapabil s-o mărturisească, ceva care se ghiceşte numai, sau se întrevede. Iată: să zicem că în timp ce stau împreună li s-ar înfăţişa deodată Hefaistos cu uneltele, şi le-ar grăi astfel: „Care-i,oameni buni, dorinţa ce vreţi să se-mplinească vouă din partea unuia către celălalt?" Să zicem că faurul, observându-i că pregetă să dea răspunsul, ar lua iarăşi cuvântul: „Nu cumva ceea ce doriţi este să rămâneţi de-a pururea împreună, unul alături de celălalt, şi ca nici noaptea nici ziua să nu vă depărtaţi unul de altul? Ei bine, dacă asta-i ce doriţi, aflaţi că eu vreau : să vă unesc, să vă topesc împreună; vreau să fac din voi doi o singură fiinţă, astfel, cât veţi trăi, să trăiţi laolaltă, iar când veţi muri, să fiţi şi-n lăcaşul lui Hades o persoană în loc de două; să muriţi laolaltă. Observaţi de nu-i aceasta dorinţa voastră şi spuneţi-mi dacă n-aţi vrea să vă făuresc o astfel de soartă".


Auzind acestea, ştim bine că nici unul dintr-înşii n-ar tăgădui; nimeni n-ar spune că vrea altceva. Dimpotrivă, fiecare ar crede că a auzit apriat ceea ce dorea de multă vreme: să se apropie şi să se topească împreună cu persoana iubită de dânsul; din două se face o singură fiinţă. Pricina lucrului stă tocmai în vechea noastră natură, care era astfel, încât alcătuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decât numele acestui dor, al acestei goane după unitate. Căci înainte de asta, cum am spus, eram una, pe când acum, din cauza necuviinţei noastre, zeul ne-a separat cum au fost separaţi şi răsfiraţi arcazii de către spartani. De nu ne-om purta respectuos faţă de zei, teamă mi-e să nu fim tăiaţi încă o dată şi să rămânem ca acele figuri sculptate pe pietrele de mormânt, care profilează numai o secţiune din om, trasă de-a lungul nasului, sau să ne facem ca bucăţile arşicelor tăiate între doi prieteni'.


Iată motive pentru care tot omul trebuie îndemnat să fie cu evlavie faţă de zei: pe de o parte, ca să scăpăm de noi nenorociri, pe de alta, pentru a izbuti să refacem unitatea spre care Eros ne călăuzeşte ca un suveran. Nimeni deci să nu săvârşească ceva împotriva lui (şi lucrează potrivnic cine se face urât zeilor). Devenind însă prietenii lui şi păstrându-ne legăturile cu acest zeu, vom afla şi ne vom întâlni cu iubitul nostru, cu propria noastră jumătate, ceea ce la puţini din cei de astăzi li-i dat s-o facă.

 CONSTANTIN BRÂNCUŞI (n.19 februarie Hobiţa Gorj -  d. 16 martie 1957 Paris) a fost un sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuşi a fost ales postum membru al Academiei Romane. Francezii îi scriu numele Brancusi.