Dincolo de bine şi de rău - Friedrich Nietzsche

(fragmente)

Femeia doreşte sã-şi cucereascã independenţa: pentru aceasta, ea se porneşte sã-i lãmureascã pe bãrbaţi în privinţa „femeii în sine" — iatã unul dintre cele mai funeste progrese pe calea urîţirii generale a Europei. Cîte şi mai cîte nu vor sã scoatã la ivealã aceste neîndemînatice încercãri de ştiinţificitate şi exhibiţionism feminin! Femeia are atîtea temeiuri pentru a se ruşina! în ea e atîta pedanterie, superficialitate, sîcîialã şcolãreascã, îngîmfare meschinã, desfrînare meschinã şi lipsã de modestie meschinã — uitaţi-vã numai la comportamentul ei faţã de copii —, toate acestea fiind de fapt înãbuşite şi înfrînate pînã acum mai ales prin teama faţã de bãrbat. Vai de noi dacã într-o bunã zi „eternul plictis feminin" — şi se gãseşte din belşug! — se va încumeta sã iasã la ivealã! Vai, dacã femeia va începe sã se dezveţe radical şi principial de subtilitatea şi arta ei, arta graţiei, a jocului, a alungãrii grijilor, a alinãrii, a nepãsãrii, cînd îşi va uita delicata disponibilitate de a rãspunde plãcutelor dorinţi! Se fac de pe-acum auzite voci feminine care, pe sfîntul Aristofan ne umplu de spaimã; pe un ton ameninţãtor şi cu o francheţe medicalã, ni se aduce la cunoştinţã ce anume pretinde înainte de toate şi la urma urmei femeia din partea bãrbatului. Nu oare aceasta dovada celui mai prost gust, cã femeia se pregãteşte astfel sã se iniţieze în ştiinţã? Pînã în prezent, din fericire, astfel de clarificãri erau treburi bãrbãteşti, privileg ale bãrbaţilor — ele se discutau „între noi, bãrbaţii"; citind toate cele scrise de femei despre „femeie", ne putem întreba în cele din urmã, cu o dozã bunã de neîncredere, dacã femeia vrea oare într-adevãr sã se clarifice asupra ei însãşi — şi dacã o poate voi... În cazul în care femeia nu-şi cautã prin aceasta o nouã gãtealã — cãci gãteala face parte, nu-i aşa, din eternul feminin? — ei bine, înseamnã cã ea vrea sã inspire teamã: — sau sã obţinã poate dominaţia. Dar nu încape nici o îndoialã, ea nu vrea adevãrul: ce-i pasã femeii de adevãr! Nu existã nimic mai strãin, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decât adevãrul, -marea ei artã e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenţa şi frumuseţea. S-o recunoaştem bãrbaţilor: în femeie noi preţuim şi iubim tocmai aceastã artã, tocmai acest instinct: noi, cei care o ducem greu şi care ne gãsim alinarea lingã aceste fiinţe ale cãror mîini, priviri şi gingaşe nebunii fac ca seriozitatea, gravitatea şi profunzimea noastrã sã ne parã tot pe atîtea rãtãciri. În sfîrşit, mã întreb: a recunoscut vreodatã o femeie profunzimea unei inteligenţe feminine, justeţea unui sentiment feminin? Şi nu-i oare adevãrat cã, privind lucrurile în mare, „femeia" a fost mai cu osebire desconsideratã tocmai de cãtre femei — şi nici pe departe de cãtre noi? — în ceea ce ne priveşte, noi bãrbaţii am dori ca femeia sã înceteze de a se mai compromite prin clarificarea ei: din grijã faţã de bãrbaţi şi din cruţare faţã de femei s-a întîmplat cã biserica a decretat: mulier taceat in ecclesia! În folosul femeii s-a întîmplat cã Napoleon a dat de înţeles mult-prea elocventei Madame de Stael: mulier taceat in politicis! — iar eu îl consider un adevãrat feminist pe cel care le strigã astãzi femeilor: mulier taceat de muliere!

*

E un indiciu al corupţiei instinctelor — nemaivorbind despre faptul cã este şi un indiciu al prostului gust —, cînd o femeie o invocã tocmai pe Madame Roland sau pe Madame de Stael sau pe Monsieur George Sand, de parcã ele ar constitui un argument în favoarea „femeii în sine". În ochii bãrbaţilor, mai sus amintitele sînt trei femei comice în sine — nimic mai mult! —, ele fiind de-a dreptul cele mai bune contraargumente involuntare împotriva emancipãrii şi suve- ranitãţii feminine.

*

Prostia în bucãtãrie; femeia în chip de bucãtãreasã; îngrozitoarea nechibzuinţã cu care se asigurã hrãnirea familiei şi a capului ei! Femeia nu cunoaşte importanţa mîncãrii: şi vrea sã fie bucãtãreasã! Dacã femeia ar fi fost o creatura gînditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gãtitului marile legi fiziologice, şi ar fi anexat arsenalului ei şi arta tãmãduirii! Bucãtãreasa lipsitã de har — absenţa totalã a raţiunii în bucãtãrie a fost cea care a întîrziat şi a prejudiciat cel mai mult evoluţia omului: nici în zilele noastre situaţia nu e mai bunã. — Aviz fetelor mari.

*

A da greş în privinţa problemei fundamentale a „bãrbatului şi a femeii", a tãgãdui antagonismul abisal şi necesitatea unor relaţii veşnic încordate între ei, a visa cã bãrbatul şi femeia ar putea avea vreodatã drepturi egale, educaţie nediferenţiatã, pretenţii şi obligaţii similare: iatã un semn tipic de obtuzitate, iar un gînditor care se aratã obtuz tocmai în acest domeniu primejdios — obtuzitate a instinctelor! — poate fi considerat suspect din toate celelalte puncte de vedere, ba mai mult decît atît, prin aceasta el s-a trãdat, s-a dat de gol: probabil cã, pus în faţa tuturor problemelor fundamentale ale vieţii, chiar şi ale vieţii viitoare, el se va dovedi la fel de „miop", nefiind în stare sã aprofundeze nici una din ele. Dimpotrivã, un bãrbat care posedã o anumitã profunzime a spiritului şi a dorinţelor sale, şi totodatã bunãvoinţa capabilã de severitate şi de duritate, care se confundã lesne cu acestea, nu poate gîndi în privinţa femeii decît într-un mod oriental: — şi anume, el trebuie sã considere femeia o proprietate, un bun ce poate fi zãvorit, o fiinţã hãrãzitã servitutii, condiţie în care ea se poate desãvîrşi, — el trebuie sã se situeze pe poziţiile imensei înţelepciuni asiatice, a superioritãţii instinctuale a Asiei, la fel precum au fãcut-o odinioarã grecii, cei mai buni urmaşi şi învãţãcei ai Asiei, — grecii care, dupã cum se ştie, de la Homer şi pînã în vremea lui Pericle, pe mãsurã ce fãceau progrese mai mari pe calea civilizaţiei şi a forţei, au devenit din ce în ce mai severi, pe scurt din ce în ce mai orientali în privinţa femeii. Cât de necesarã, cît de logicã şi chiar omenesc dezirabilã era aceast atitudine: iatã o problemã asupra cãreia am face bine sã meditãm!

*

În nici un alt secol sexul slab nu a fost tratat de cãtre bãrbaţi cu atîta consideraţie ca în secolul nostru — aceasta face parte din tendinţele şi gusturile democratice, laolaltã cu lipsa de respect faţã de cei vîrstnici —: ce-i de mirare dacă se şi abuzeazã numaidecît de aceastã consideraţie? Femeia vrea şi mai mult, se învaţã sã revendice, ajunge sã vadã acest tribut de consideraţie ce i se acordã aproape o ofensă, ar prefera concurenţa şi chiar lupta pentru drepturi: pe scurt, femeia îşi pierde din pudoare. Sã adãugãm pe datã că ea îşi pierde şi din bunul ei gust. Ea se dezvaţã sã se teamă de bãrbat: însã femeia care „s-a dezvãţat de teamã" îşi abandoneazã prin aceasta şi cele mai feminine instincte ale ei. Faptul cã femeia prinde curaj de îndatã ce calitãţile inspirtoare de teamã ale bãrbatului, s-o spunem pe şleau, cînd virilitatea lui nu mai este voitã şi cultivatã, acesta e un lucru normal şi chiar destul de uşor de înţeles; ceea ce-i mai greu de priceput este faptul cã, totodatã — femeia degenereazã. Or tocmai aceasta se întîmplã în zilele noastre: sã nu ne ascundem dupã degete! Pretutindeni unde spiritul industrial a ieşit biruitor din lupta cu spiritul militar şi aristocratic, femeia nãzuieşte sã cucereascã independenţa economicã şi juridicã a unui comis: „femeia-comis" ne aşteaptã la porţile societãţii moderne în curs de formare. În vreme ce ea cucereşti astfel drepturi noi, aspirã la dominaţie şi îşi înscrie pe steagurile şi steguleţele ei lozinca „Progresul femeilor", vedem cu o cumplitã claritate cã se petrece de-a dreptul contrariul: femeia regreseazã. De la Revoluţia francezã încoace influenţa femeii în Europa a descrescut pe mãsurã ce drepturile şi revendicãrile ei sporeau; iar „emaniciparea femeii", în cazul în care este doritã şi cerutã înseşi de femei (şi nu numai de cãtre capete seci bãrbãteşti) se dovedeşte a fi un simptom ciudat al slãbirii şi fãrîmiţãrii progresive a principalelor instincte feminine. In aceastã mişcare se aflã o dozã de prostie, o prostie aproape masculinã, de care o femeie normalã — aşadar, inteligentã — s-ar ruşina profund. A nu mai poseda flerul care îţi aratã terenul pe care ai cele mai mari şanse de izbîndã; a neglija antrenamentul în mînuirea armelor care îţi sînt proprii; a te arãta lipsitã de scrupule în faţa bãrbatului, mergînd chiar pînã la „a scrie cãrţi" în locul bunei-creşteri şi modestiei distinse, rafinate de odinioarã; a te strãdui cu o neruşinare virtuoasã sã distrugi credinţa bãrbatului într-un ideal fundamental diferit ce s-ar ascunde în fiinţa femeii, credinţa într-un inefabil Etern-feminin, Inevitabil-feminin; a alunga cu o insistenţã limbutã din capul bãrbatului ideea cã femeia trebuie întreţinutã, îngrijitã, protejatã, cruţatã asemenea unui animal domestic delicat, ciudat de sãlbatic şi adeseori agreabil; neîndemînatica şi indignata cotrobãire pentru a depista toate aspectele sclavagiste şi iobãgiste pe care le-a avut şi le mai are poziţia femeii în ierarhia socialã (de parcã sclavagismul ar constitui un contraargument şi nu, mai degrabã, o condiţie a tuturor civilizaţiilor superioare, a tuturor progreselor culturale): — ce altceva înseamnã toate acestea decît fãrîmiţarea instinctelor feminine, renunţarea la feminitate? Fireşte, în rîndul mãgarilor instruiţi de sex masculin se gãsesc destui prieteni ai femeilor, corupãtorii lor, care le sfãtuiesc sã renunţe la feminitate şi sã maimuţãreascã toate neroziile de care suferã ca de o boalã „bãrbatul" european, „virilitatea" europeanã, — imbecili care ar dori sã coboare femeia la nivelul „culturii generale", al cititului ziarelor şi al practicãrii politicii. Se gãsesc chiar unii care ar vrea sã facã din femei liber-cugetãtoare şi literate: de parcã o femeie lipsitã de cucernicie n-ar constitui în ochii unui bãrbat profund şi ateu o fiinţã absolut respingãtoare şi ridicolã —; aproape pretutindeni, nervii le sînt distruşi prin cea mai morbidã cea mai primejdioasã muzicã din cîte existã (ultimul strig al muzicii noastre germane), pe zi ce trece ele sînt fãcute mai isterice şi mai inapte pentru a-şi îndeplini cea dintîi şi cea din urmã chemare a lor, anume aceea de a da naştere unor copii viguroşi. Se încearcã mai cu seamã „instruirea" lor şi dupã cum se spune, întãrirea „sexului slab" cu ajutorul culturii; de parcã istoria nu ne-ar fi învãţat îndeajuns de insistent cã „instruirea" omului a mers întotdeauna braţ la braţ cu debilitarea lui — respectiv cu debilitarea, irosirea, îmbolnãvirea voinţei, şi cã femeile cu cea mai mare putere influenţã din lume (chiar mama lui Napoleon bunãoarã) şi-a datorat puterea şi autoritatea asupra bãrbaţilor tocmai puterii voinţei lor — şi nu dascãlilor! Lucrul care inspirã respectul şi adeseori chiar teama faţã de femeie este natura : care e mai „naturalã" decît aceea a bãrbatului, supleţea purã, şireatã, felinã, gheara ei de tigru ascunsã în mãnuşă, naivitatea egoismului ei, ineducabilitatea ei, sãlbãticia ei interioarã; caracterul de neînţeles, amplu şi schimbãtor al dorinţelor şi virtuţilor ei... Ceea ce inspirã milã, în ciuda frici faţã de pisica primejdioasã şi frumoasã care e „femeia" este cã ea pare mai suferindã, mai vulnerabilã, mai dornicã de mîngîieri şi mai osînditã la decepţii decît oricare alt animal. Teamã şi milã: iatã sentimentele cu care a stat pînã acum bãrbatul în faţa femeii, mereu cu un picior alunecînd în groapa tragediei, cea care te sfîşie, desfãtîndu-te. — Cum? De-acum s-a sfîrşit cu asta? Se lucreazã la eliberarea femeii din vrajã! Încetul cu încetul, ea va deveni mereu mai plictisitoare? O, Europa! Europa! Cunoaştem animalul încornorat, cel pentru care ai simţit dintotdeauna cea mai mare atracţie, cel din partea cãruia te ameninţau mereu primejdiile! Vechea-ţi fabulã s-ar putea preface iarãşi în „istorie", — o enormã nerozie ameninţã iarãşi sã se înstãpîneascã asupra ta şi sã te rãpeascã! Şi sub aceastã nerozie nu-i ascuns vreun zeu, nu! Doar o „idee", o „idee modernã"!

*

Raselor harnice le vine deosebit de greu sã îndure trîndãvia: a fost o capodoperã a instinctului englez faptul cã a izbutit sã prefacã duminica într-o zi atît de sfîntã şi de plicticoasã încît englezului i se face pe neobserv un fel de post nãscocit cu şiretenie, intercalat cu ingeniozitate, fenomen ce poate fi observat la tot pasul şi în Antichitate (deşi în cazul popoarelor meridionale postul nu se aplicã şi muncii). Existenţa mai multor feluri de posturi este necesarã; pretutindeni unde domnesc instinctele şi obişnuinţele puternice, legiuitorii nu trebuie sã neglijeze intercalarea unor zile suplimentare în care unul din aceste instincte va fi încãtuşat şi se va deprinde din nou sã flãmînzeascã. Examinînd lucrurile dintr-o perspectivã mai înaltã, generaţii şi epoci întregi atinse de un fanatism moral oarecare se dovedesc a fi fost asemenea perioade intermediare de constrîngere şi de post, în decursul cãrora un instinct se deprinde sã-şi plece capul şi sã se înfrîngã pe sine, purificîndu-se şi ascuţindu-se totodatã; chiar şi unele secte filozofice (ca de pildã stoicismul în sînul culturii elenistice şi în atmosfera supraîncãrcatã de arome afrodisiace a acestuia) ne îndreptãţesc altfel de interpretare. Prin aceasta ni s-a oferit totodatã şi o indicaţie pentru explicarea acelui fenomen paradoxal prin IMire, tocmai în perioada creştinã a Europei şi de-abia sub presiunea judecãţilor de valoare creştine, instinctul sexual s-a sublimat în iubire (amour-passion).

*

Existã ceva în morala lui Platon ce nu-i aparţinea propriu- zis lui, ci care se aflã în filozofia sa, am putea spune, în ciuda voinţei sale: este vorba de socratismul pentru care, la drept vorbind, el era prea aristocrat. „Nimeni nu vrea sã-şi dãuneze sieşi, aşadar, toate rãutãţile sînt fãptuite involuntar. Căci cel rãu îşi pricinuieşte sieşi rãul: el n-ar mai face-o dacã ar sti cã rãul este rãu. Prin urmare, cel rãu este rãu doar datoritã unei erori; luaţi-i eroarea şi îl veţi face inevitabil bun". — Acest fel de a trage concluzia miroase a plebe, cea care în fapta rea vede doar urmãrile ei dãunãtoare şi opi neazã cã „e un lucru prostesc sã faci rãu"; totodatã, ea iden tifică pur şi simplu „bunul" cu „utilul şi plãcutul". în cazul întregului utilitarism al moralei, putem ghici din capul locu lui aceastã origine comunã şi sã ne bizuim pe flerul nostru: nu prea vom da greş. — Platon a fãcut tot posibilul pentru a interpreta în felul sãu teoriile dascãlului, introducînd în ele un dram de fineţe şi de nobleţe şi, mai ales, pe sine, — el, cel mai temerar dintre toţi interpreţii, cel care l-a luat pe Socrate în întregime drept o temã popularã, un cîntec din folclor auzit pe uliţi, pentru a-l varia la nesfîrşit, la imposibil: şi anume, deghizîndu-l cu toate mãştile lui proprii, cu întreaga lui multiplicitate. În glumã fie spus, şi homeric pe deasupra: ce altceva e Socratele lui Platon decît (traducere din greaca veche: Platon în faţă, Platon în urmă, himeră la mijloc. Parodia unui vers din Iliada care descrie Himera: ”Leu în faţă, şarpe în urmă, capră la mijloc”.)

*

Vechea problemã teologicã a „credinţei" şi a „ştiinţei" — sau, mai lãmurit spus, a instinctului şi a raţiunii — aşadar, întrebarea dacã, în privinţa evaluãrilor, instinctualitãţii meritã a-i fi acordatã o mai mare autoritate decît raţionalitãţii cãreia i se pretinde sã aprecieze şi sã acţioneze pe baza unor temeiuri, potrivit unui „de ce?", aşadar, în vederea unui scop, a unei necesitãţi, — este aceeaşi veche problemã moralã care s-a întrupat pentru întîia oarã în persoana lui Socrate, dezbinînd spiritele cu mult înaintea religiei creştine. Ce-i drept, însuşi Socrate — acest eminent talent dialectic — s-a plasat mai întîi pe poziţiile raţiunii; şi, la drept vorbind, ce altceva a fãcut el toatã viaţa decît sã-şi rîdã de neîndemînatica incapacitate a nobililor sãi atenieni, oameni instinctuali asemenea tuturor aristocraţilor care nu ştiu sã-si motiveze niciodatã îndeajuns temeiurile acţiunilor lor? însã mai apoi el a ajuns sã-şi rîdã pe furiş de sine însuşi: în urma unui autointerogatoriu, a unui examen de conştiinţã mai rafinat, el a descoperit în persoana lui aceeaşi stîngãcie şi neputinţã. Dar la ce bun, îşi spuse el, sã renunţãm la instincte din cauza aceasta. Ele trebuie ajutate, şi raţiunea de asemenea, sã-şi dobîndeascã drepturile, — instinctelor trebuie sã li se dea ascultare, în vreme ce raţiunea trebuie convinsã sã le dea acestora o mînã de ajutor, oferindu-le motive întemeiate. Aceasta a fost adevãrata falsitate a marelui ironic cel plin de mistere; el şi-a silit conştiinţa sã se mulţumeascã cu un soi de autoamãgire: în fond, el a întrezãrit caracterul iraţional al judecãţilor morale. — Platon, mai nevinovat în astfel de treburi şi lipsit de orice şiretenie plebeianã, şi-a învestit întreaga energie, — cea mai mare energie învestitã vreodatã de un filozof din vremea aceea! — pentru a-şi demonstra sieşi cã raţiunea şi instinctul se îndreaptã de la sine spre unul şi acelaşi ţel, spre Bine, spre „Dumnezeu"; iar de la Platon încoace toţi teologii şi filozofii bat acelaşi drum, — şi anume, afirmînd cã pînã acum, în materie de moralã, instinctul sau, dupã cum îl numesc creştinii, „credinţa" sau, cum îl numesc cu, „turma" a ieşit biruitoare. Ar trebui sã facem o excepţie in cazul lui Descartes, pãrintele raţionalismului (şi, prin urmare, bunicul revoluţiei), cel care accepta numai şi numai uitoritatea raţiunii: însã raţiunea este doar o unealtã, iar Descartes s-a dovedit superficial.