Fragment din eseul lui Sigmund Freud 

O amintire din copilărie a lui 

        Leonardo Da Vinci

Capitolul II

Din câte ştiu eu, Leonardo a strecurat o singurã datã în scrierile  sale ştiinţifice o mãrturisire despre copilãria lui. El întrerupse brusc un pasaj care trateazã despre zborul vulturului, pentru a da glas unei amintiri din copilãrie ce-i vine deseori în minte.
”Se pare cã mi-a fost sortit sã mã ocup atât de temeinic de vultur pentru cã îmi apare ca o amintire foarte timpurie; când eram încã în leagãn, un vultur a venit la mine, mi-a deschis buzele cu coada şi m-a izbit de multe ori cu ea peste buze."
Deci o amintire din copilãrie cu adevãrat stranie. Stranie prin conţinut, dar şi prin perioada în care este plasatã.

Faptul cã un om mai pãstreazã o amintire încã de când era sugar nu ar fi imposibil, dar în nici un caz nu poate fi considerata ca sigurã. Totuşi, ceea ce conţine aceastã amintire a lui Leonardo, cã un vultur a deschis gura copilului cu coada, pare atât de neverosimil, atât de fantastic, încât altã interpretare, care anuleazã cele douã dificultãţi de înţelegere, se dovedeşte mai adecvatã acceptãrii noastre. Acea scenã cu vulturul nu va fi o amintire a lui Leonardo ci o fantasmã mai târzie transferatã din copilãrie. De obicei, amintirile din copilãrie ale oamenilor nu altã origine; ele nu se fixeazã şi nu se repetã deloc o dată cu experienţele, ca amintirile conştiente din perioada maturitaţii, ci de abia mai târziu, când s-a ieşit din copilãrie, vor fi scoase la ivealã, schimbate, falsificate, puse în slujba unor tendinţe ulterioare, aşa încât nu vor putea fi delimitate de fantasme. Este posibil ca natura lor sã poatã fi e¦xplicatã cel mai bine dacã ne gândim la modul în care şi-au scris istoria vechile popoare. Atâta timp cât poporul mic şi slab, acesta nu se gândea sã-şi scrie istoria; Iucra pãmântul, se apãra de vecini, cãuta sã le acapareze acestora pãmântul şi sã ajungã la prosperitate.

Aceasta a fost o perioadã eroicã şi anistoricã. A venit apoi perioada în care a devenit conştient de bogãţia şi puterea lui şi a siminţit nevoia sã afle de unde a venit şi cine a fost. Scrierea Istoriei, care începuse sã consemneze evenimentele prezentului, şi-a aruncat privirea înapoi, în trecut, a adunat legende şi tradiţii, a explicat trecutul prin obiceiuri şi a creat astfel o istorie a timpurilor anterioare. Era inevitabil ca aceastã istorie sã fie mai degrabã o expresie a opiniilor şi dorinţelor prezentului, decât o imagine realã a trecutului, pentru cã multe s-au şters din memoria poporului, altele au fost denaturate, unele urme ale trecutului au fost Interpretate greşit, pentru a justifica prezentul, şi, în plus, istoria s-a scris nu din nevoia obiectivã de cunoaştere, ci pentru cã s-a dorit producerea unui efect asupra contemporanilor care trebuiau influenţaţi, stimulaţi, mobilizaţi sau cãrora trebuia sã li se ofere o oglindã pentru a se privi în ea. Memoria conştientã a unui om despre experienţele din perioada maturitãţii este deci comparabilã cu acea scriere a istoriei (care era o cronicã a evenimentelor în curs), iar amintirile sale din copilãrie corespund efectiv, în funcţie de constituirea şi credibilitatea lor, preistoriei unui popor, o preistorie scrisã târziu şi tendenţios.

Dacã povestea lui Leonardo cu vulturul care l-a vizitat în leagãn este doar o fantasmã apãrutã mai târziu, atunci mai cã nu ar merita sã ne oprim asupra ei. Pentru explicarea ei ne-am putea mulţumi cu tendinţa oficialã de a pune interesul sãu pentru zborul pãsãrilor pe seama unei prdestinãri. Insã, cu aceastã subapreciere s-ar comite o nedreptate asemãnãtoare cu cea în care legendele, tradiţiile şi interpretãrile preistoriei unui popor ar fi respinse cu uşurinţã. In ciuda tuturor denaturãrilor şi greşelilor, realitatea trecutului este reprezentatã de ele; ele sunt ceea ce a creat poporul prin experienţele sale, având motivaţii care au fost cândva foarte puternice şi care persistã şi astãzi, iar dacã am putea reconstitui toate forţele care au fãcut posibilã denaturarea acestui material legendar, am putea descoperi adevãrul istoric.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru amintirile din copi lãrie şi pentru fantasmele fiecãrui individ în parte. Nu este indiferent ceea ce crede un om cã-şi aduce aminte din copilãrie; de regulã, în spatele fragmentelor de amintiri neînţelese se ascund dovezi inestimabile pentru cele mai inestimabile pentru cele mai importante trãsãturi ale evoluţiei sale sufleteşti.

Deoarece, prin tehnicile psihanalitice, dispunem de mijloace excelente de a aduce la luminã aceste lucruri ascunse, ne va fi îngãduitã încercarea de a umple lacuna din povestea lui Leonardo cu analiza fantasmei sale din copilărie . Dacã nu vom atinge un grad satisfãcãtor de certitudine, va trebui sã ne consolãm cu ideea cã nici o cercetare a marelui şi enigmaticului om nu a avut o soartă mai bunã.
Privitã cu ochii psihanalistului, fantasma cu vulturul lui Leonardo nu mai apare atât de stranie; ne amintim că deseori, de exemplu în vise, am gãsit ceva asemãnător aşa încât putem risca sã traducem aceastã fantasmã, din limbajul ei specific, în cuvinte pe înţelesul tuturor. În acest caz, traducerea ţinteşte eroticul. Coada, „coda",
este unul dintre cele mai cunoscute simboluri şi denumiri de substituţie pentru organul genital masculin, în italiană nu mai puţin decât în alte limbi; situaţia din fantasmã, când un vultur deschide gura copilului şi lucreazã de zor cu coada înãuntru, corespunde reprezentãrii unui fellatio, unui act sexual în timpul cãruia membrul este introdus în gura persoanei respective. Este destul de ciudat cã acea fantasmã are un caracter pasiv; se aseamãnã şi cu anumite fantasme şi vise ale femeilor sau ale homosexualilor pasivi (care, în timpul actului sexual, joacã rolul femeii).

Cititorul ar trebui sã aibã rãbdare şi sã nu se grabească sã condamne psihanaliza pe motiv cã în chiar primele demersuri aplicative întineazã numele unui mare om. Fapt este totuşi cã o atare condamnare nu ne va spune niciodată ce înseamnã amintirea din copilãrie a lui Leonardo; pe de altă parte, Leonardo s-a pronunţat foarte lãmurit asupra scestei fantasme, iar noi nu vom abandona ideea, prejucata dacã vreţi, cã o asemenea fantasmã trebuie sã aibă un înţeles, ca orice creaţie psihicã, ca un vis, o viziune, un delir. Sã dãm deci ascultare pentru o clipã muncii analitice care nu şi-a spus încã ultimul cuvânt.
Pornirea de a lua în gurã membrul bãrbatului pentru a-l suge, fapt care este considerat de societatea burghezã ca fiind una dintre cele mai oribile perversiuni, este însã destul de frecventã la femeile din vremea noastrã şi, dupã cum o dovedesc imaginile vechi, chiar şi la femeile din vremuri mai îndepãrtate - dar se pare cã în contextul iubirii îşi pierde caracterul scandalos. Medicul se loveşte de

fantasmele care se întemeiazã pe aceastã înclinaţie chiar şi şi la persoane de sex feminin care nu au ajuns la cunoaşterea posibilitãţii unei astfel de satisfaceri sexuale doar din lectura cãrţii lui V. Krafft-Ebing, Psychopathia sexualis. Se pare cã femeilor le este uşor sã-şi creeze astfel de fantasme ale dorinţei. Analiza ne învaţã cã aceastã situaţie, atâtl de greu acceptatã de obiceiuri, provine dintr-o îndeletnicire dintre cele mai inofensive. Nu este nimic altceva decât reiterarea unei situaţii în care, odinioarã, cu toţii ne simţeam foarte bine, când, sugari fiind („essendo io inculla"), luam în gurã sfârcul mamei sau al doicii pentru a-l suge. Impresia organicã a acestei prime desfãtãri din viaţa noastrã a rãmas desigur întipãritã în minte; mai târziu, când copilul va vedea ugerul vacii, care, din punctul de vedere al funcţiei, seamãnã cu un sfârc, iar, din cel al formei şi al poziţiei de sub abdomen, cu un penis, va fi parcurs deja o etapã pentru viitoarea formare a fantasmei sexuale obscene. 

Acum înţelegem de ce Leonardo a transpus amintirea pretinsei întâmplãri cu vulturul în perioada când era sugar. În spatele acestei fantasme nu se ascunde nimic altceva decât o reminiscenţã a suptului la sânul mamei, o scenã frumoasã, umanã, pe care, ca mulţi alţi artişti, a folosit-o pictând-o pe Maica Domnului şi pe pruncul ei. În orice caz, vrem sã insistãm asupra a ceea ce încã nu înţelegem, asupra faptului cã aceastã reminiscenţã, de aceeaşi importanţã pentru ambele sexe, ar fi fost transformatã de bãrbatul Leonardo într-o fantasmã homosexualã pasivã.
Deocamdatã vom lãsa deoparte problema legãturii dintre homosexualitate şi suptul la sânul mamei şi vom aminti doar cã tradiţia îl considerã pe Leonardo ca având înclinaţii homosexuale. Totodatã, ne este indiferent dacã acea acuzaţie adusã tânãrului Leonardo a fost justificatã sau nu; nu fapta în sine, ci implicarea afectului ne determinã să decidem dacã recunoaştem la cineva particularitatea inversiunii.

Un alt lucru neînţeles în fantasma din copilãrie a lui Leonardo ne intereseazã deocamdatã. Noi explicãm fantasma prin suptul la mamã, mamã pe care o gãsim înlocuită cu un vultur. De unde vine acest vultur şi cum apare eI in acest loc?
Aici întrezãrim o idee, undeva, departe, şi pe care am fi tentaţi sa nu o luam în seama. In scrierile sacre ale egiptenilor, mama este reprezentatã de un vultur. Aceşti egipteni venerau o zeiţã-mamã care avea un cap de vultur sau mai multe capete, dintre care cel puţin unul era de vultur. Numele acestei zeiţe era Mut; sã fie oare asemãnarea fonetică cu cuvântul german „Mutter" doar o simplã coincidenţă? În cazul acesta, vulturul are într-adevãr legãturi cu mama, dar la ce ne ajutã aceasta? Am putea sã-i atribuim lui Leonardo asemenea cunoştinţe când descifrarea hieroglifelor a fost realizatã pentru prima oarã de Francois Champollion (1790-1832)"?

Ar fi interesant de ştiut cum au ajuns egiptenii sã aleagă vulturul ca simbol al maternitãţii. Religia şi cultura egiptenilor erau încã obiect de cercetare ştiinţificã pe greci şi romani şi, vreme îndelungatã, cu mult înainte noi sã putem descifra monumentele egiptene, ne-au stat la dispoziţie mãrturii din scrierile antichitãţii clasice, scrieri ce provin în parte de la autori cunoscuţi, ca Strabo, Plutarh, Aminianus Marcellus, sau care poartã nume necunoscute, originea şi perioada în care au fost scrise fiind nesigure, ca de exemplu Hieroglyphica lui Horapollo Nilus şi Cartea de înţelepciuni preoţeşti orientale a lui Hermes Trismegistos. Din aceste izvoare aflãm cã vulturul era considerat simbol al maternitãţii pentru cã se credea că ar exista doar vulturi femele, nu şi vulturi masculi. Istoria naturalã a anticilor avea şi un pandant la aceastã limitare: despre scarabei, insecte venerate de egipteni, se credea cã sunt doar masculi.

Cum se înmulţeau însã vulturii masculi, dacã toţi erau numai femele? O explicaţie plauzibilã oferã un pasaj din Horapollo. Într-un anumit moment, aceste pãsãri se opresc din zbor, îşi dilatã vaginul şi se împreuneazã cu vântul.
Încet-încet, am ajuns aproape sã acceptãm un lucru pe care, cu puţin înainte, ar fi trebuit sã-l respingem ca fiind absurd. E posibil ca Leonardo sã fi cunoscut prea bine povestea ştiinţificã despre vultur, conform cãreia egiptenii reprezentau noţiunea de mamã prin imaginea lui. Leonardo era un om foarte citit, iar interesul lui cuprindea toate sferel literaturii şi ştiinţei. în Codex atlanticus existã o listă i a tuturor cãrţilor pe care le poseda la un moment dat, nenumãrate însemnãri despre alte cãrţi împrumutate de la prieteni, iar din extrasele fãcute de Fr. Richter (1883) din însemnãrile lui, cu greu putem aprecia volumul lecturilor lui. Dintre aceste lecturi nu lipsesc nici cărţile vechi sau contemporane despre ştiinţele naturii. Toate aceste cãrţi erau tipãrite deja în acea vreme, iar Milano era pentru Italia chiar capitala tinerei arte a tiparului.
Dacã vom merge mai departe, vom gãsi o informaţie care ne va duce de la probabilitatea cã Leonardo ar fi cunoscut povestea vulturului, la certitudine. 

Eruditul editor şi comentator al lui Horapollo noteazã la deja citatul text: „Caeterum hanc fabulam de vulturibus cupide amplexi sunt Patres Ecclesiastici, ut ita argumento ex rerum natura petitio refutarent eos, qui Virginis partum negabant; itaque apud omnes fere hujus rei mentio ocurrit".
Deci, povestea despre unisexualitalea şi înmulţirea vulturilor nu a rãmas în nici un caz doar o anecdotã anostă ca cea despre scarabei; pãrinţii Bisericii s-au folosit de pentru a avea împotriva scepticilor un argument din natură. Dacã, conform informaţiilor din Antichitate, vulturii se lãsau însãmânţaţi de vânt, de ce sã nu se fi întâmpla datã la fel şi cu o femeie? Pãrinţii Bisericii au exploatat aceasta poveste, îndemnându-i „pe aproape toţi" sã o povesteascã şi nu încape îndoialã cã, graţie acestui atât de înalt patronaj, a ajuns sã fie cunoscutã şi de Leonardo.

Formarea fantasmei vulturului la Leonardo ne-o putem reprezenta acum în felul urmãtor. Odatã, când a auzit de la un preot sau când a citit într-o carte de ştiinţe ale naturii cã vulturii ar fi toţi femele şi cã reuşesc sã se reproducă fãrã ajutorul masculului, i s-a trezit o amintire care s-a transformat în acea fantasmã care însã trebuia sã însemne câ el însuşi ar fi fost un fel de pui de vultur, care avea mamã, dar nu şi un tatã, şi astfel a apãrut, aşa cum numai impresiile de demult pot sã o facã, un ecou al plãcerii devenite obişnuinţã la pieptul mamei. Aluzia fãcutã de unii autori la imaginea Sfintei fecioare cu Pruncul, scumpã tuturor artiştilor, ar fi trebuit sã-l determine sã considere aceastã fantasmã ca preţioasã şi importantã.

Când descompunem o amintire din copilãrie, tindem sã separăm conţinutul real al amintirii de motivele ulterioare care îl modificã şi îl denatureazã. In cazul lui Leonardo, credem cã ştim acum conţinutul real al fantasmei; înlocuirea mamei cu vulturul ne aratã cã acel copil simţea lipsa tatălui, aflându-se doar cu mama sa. Naşterea ilegitimã a lui Leonardo corespunde fantasmei lui cu vulturul; numai astfel putea el sã se compare cu un pui de vultur.
O altã certitudine din copilãria sa este cã, la vârsta de cinci ani, se gãsea în casa tatãlui sãu; nu ştim dacã locuia acolo de când avea câteva luni sau cu puţin înainte de a fi întocmit acel cadastru. Aici intervine interpretarea fantasmei cu vulturul şi ne aratã cã Leonardo şi-a trãit primii ani de viaţă, cei hotãrâtori, nu la tatãl sãu si la mama sa vitregă, ci la mama sa buna, sãracã şi pãrãsitã, astfel încât a simţit lipsa tatãlui. Acesta pare sã fie un rezultat modest al efortului psihanalitic, însã va deveni important dacă vom continua.

In sprijinul certitudinii mai vin şi legãturile propriu-zisă din copilãria lui Leonardo. Conform informaţiilor, tatãl sãu, Ser Piero da Vinci, s-a cãsãtorit cu donna Albiera chiar în anul naşterii lui Leonardo; faptului cã din această cãsãtorie nu a rezultat nici un copil, bãieţelul îi datorează primirea în casa tatãlui, mai exact a bunicului, atestată documentar. Nu se obişnuieşte însã sã-i dai imediat unei tinere femei, care mai sperã sã aibã un copil, un vlăstar ilegitim spre îngrijire. Trebuie sã fi trecut ani de pânã sã se hotãrascã sã primeascã în casã copilul din flori probabil bine dezvoltat, ca recompensã pentru aşteptarea zadarnicã a unui copil legitim. Este în deplinã concordanţã cu interpretarea fantasmei cu vulturul, dacă trecuserã cel puţin trei, poate chiar cinci ani, din viaţa lui Leonardo, pânã sã poatã trece de la mama sa celibatară la un cuplu. Atunci însã era prea târziu. în primii trei sau patru ani de viaţã se fixeazã impresiile şi se pregãtesc formele de reacţii la lumea din afarã, reacţii care, cu toate experienţele ulterioare, nu-şi mai pot pierde din importanţă.

Dacã este corect cã amintirile de neînţeles din copilărie şi fantasmele oamenilor bazate pe acestea scot în tot ce este mai important în dezvoltarea psihicã a omului atunci faptul, atestat de fantasma vulturului, cã Leonardă şi-a petrecut primii ani din viaţã singur cu mama sa trebuie sã fi influenţat decisiv viaţa sa interioarã. Este deci imposibil ca bãieţelul, care descoperea în viaţa lui o problemã pe care alţi copii nu o aveau, sã nu fi început să caute cu înfrigurare dezlegarea acestei enigme şi aşa sã fi deveniti de timpuriu un cercetãtor chinuit de marile întrebãri, de unde vin copiii şi care este rolul tatãlui în apariţia lor.

Bãnuind o legãturã între cercetãrile sale şi povestea din copilărie, va exclama mai târziu cã lui i-a fost scris sã se dedice studierii zborului pãsãrilor pentru cã în leagãn a fost vizitat de un vultur. Problema setei de cunoaştere, abordată din perspectiva zborului pãsãrilor şi nu din cea a cercetãrii sexualitãţii infantile, va fi uşor de rezolvat.

Fragmente din eseul lui Sigmund Freud  

Moise al lui Michelangelo

Capitolul I

Michelangelo îl înfãţişeazã pe Moise şezând, cu trunchiul orientat spre înainte; capul, cu barba sa viguroasã, şi pr ivirea sunt îndreptate spre stânga; piciorul drept este aşezat pe pãmânt, în timp ce stângul este mai ridicat, sprijinindu-se pe sol doar cu vârful degetelor; mâna dtreaptã susţine Tablele de legi şi atinge cu degetele o şuviţă din barbã; mâna stângã este aşezatã în poalã. Dacã aş dori sã ofer acum o descriere mai amãnunţitã, ar trebui sã anticipez ceea ce voi spune mai târziu. De altfel, descrierile realizate de diverşi autori sunt foarte inexacte. Ceea ce nu a fost înţeles, a fost perceput sau redat incorect.

H.Grimm scrie cã mâna dreaptã, „sub al cãrei braţ se aflã Tablele de legi, cuprinde barba". De asemenea, W. Liubke spune: ,,Zguduit, el apucã cu mâna dreaptã barba sa splendidã". Springer afirmã: „Moise îşi sprijinã o mânã (cea stângă) pe trup, în timp ce cealaltã apucã inconştient buclele impunãtoarei bãrbi". C. Justi considerã cã degetele de la mâna dreaptã se joacã cu barba, „aşa cum un om modern agitat se joacã cu lanţul de la ceas". Şi Miuntz jocul cu barba. H. Thode vorbeşte despre „poziţia liniştitã, fermã, a mâinii drepte, aşezatã pe Tablele de legi” El considerã cã nu poate fi vorba de un joc al mâinii drepte exprimând emoţia, aşa cum susţin Justi şi Boito. Mâna rãmâne în poziţia pe care o avea înainte ca titanul întoarcă într-o parte capul, adicã cuprinzând barba".
Jacob Burckhardt descoperã cã „celebra mânã stângã nu are în fond, alt rol decât de a ţine barba lipitã de corp". Dacã nici mãcar descrierile nu coincid, atunci cum ar putea sã ne mire diversitatea interpretãrilor date diferitelor pãrţi ale statuii? Cred cã expresia figurii lui Moise nu poate fi mai bine caracterizatã decât a fãcut-o Thode, care vedea aici „un amestec de furie, durere şi dispreţ", „furia în sprâncenele încruntate ameninţãtor, durerea în privire, dispreţul în poziţia buzei inferioare, împinsã înainte, şi în colţurile gurii lãsate în jos". Însã alţi admiratori vãd lucrurile altfel. De exemplu, Dupaty susţinea urmãtoarele: ”Ce front auguste semble n'etre qu'un voile transparent, qui couvre a peine un esprit immense". Lubcke crede tocmai contrariul: „Vom cãuta zadarnic pe figura lui Moise expresia unei inteligenţe superioare; fruntea sa încruntată nu vorbeşte decât despre o energie capabilã sã înfrângă orice obstacol şi despre o furie imensã". Guillaume dã o interpretare şi mai diferitã expresiei figurii: el nu citeşte aici nici un fel de emoţie, ci doar „simplitate mândră, demnitate însufleţitã, energie a credinţei. Privirea lui Moise se îndreaptã spre viitor; el prevede dãinuirea rasei sale, imuabilitatea legii sale". Un punct de vedere asemãnător gãsim la Muntz: „...ochii lui Moise privesc peste umanitate; ei sunt îndreptaţi spre misterele al cãror unic martor a fost". Mai mult, pentru Steinmann, acest Moise „nu mai este legiuitorul sever, duşmanul înfricoşãtor al pãcatului înarmat cu furia lui Jehova, ci preotul regal pe care vârsta nu trebuie sã-l atingã; benefic şi profetic, purtând pe frunte strãlucirea eternitãţii, el se desparte pentru totdeauna de poporul sãu".
Au existat destui oameni cãrora Moise nu le-a spus absolut nimic şi care au fost suficient de sinceri pentru a o mãrturisi. Astfel, un recenzent scrie în Quarterly Review din 1858: „There is an absence of meaning in the general conception, which precludes the idea of a self-sufficing whole...". Vom fi surprinşi sã aflãm cã alţii, nu numai că nu au găsit nimic de admirat la Moise, ci au fost revoltaţi, reproşându-i brutalitatea figurii şi animalitatea formei capului.

Este întradevar scrierea pe care maestrul a imprimat-o pietrei atât de neclarã sau de ambiguã, încât sunt cu putinţă atât de diferite?

Se pune însã şi o altã întrebare, care o include pe prima. A vrut Michelangelo cu adevãrat sã creeze prin acest Moise o „imagine atemporalã a unui caracter şi a unei dispoziţii" sau l-a înfãţişat pe erou într-un anumit moment, extrem de important, al vieţii sale? Criticii au optat, in majoritatea lor, pentru ultima posibilitate; ei indicã chiar şi scena din viaţa lui Moise pe care ar fi imortalizat-o artistul. Este surprins aici momentul coborârii de pe muntele Sinai, unde el a primit Tablele de legi de la Dumnezeu, când constatã cã între timp iudeii îşi fãuriserã un viţel de aur, în jurul cãruia dansau cu strigãte de bucurie. Privirea lui Moise este îndreptatã spre aceastã scenã, care îi provoacã sentimentele ce se oglindesc pe figurã şi care vor determina în momentul urmãtor acţiunea violentã a marelui om. Michelangelo a întruchipat momentul ultimei ezitări, a liniştii dinaintea furtunii; în clipa urmãtoare, Moise va sãri în picioare - piciorul stâng s-a desprins deja de pãmânt —, va izbi Tablele de pãmânt şi îşi va descãrca furia asupra necredincioşilor.
Şi adepţii acestei interpretãri se deosebesc între ei privinţa amãnuntelor.

Jakob Burckhardt scrie: „Moise este înfãţişat în momentul în care zãreşte viţelul de aur şi vrea sã sarã în picioare. Fãptura sa exprimã pregãtirea pentru o mişcare violentã, care datoritã forţei fizice cu care este înzestrat poate fi aşteptatã decât cu spaimã". W. Lubcke spune: „Un puternic tremur interior i-a cuprins întreaga fãpturã, ca şi când ochii sãi fulgerãtori ar fi vãzut în acel moment nelegiuirea slãvirii viţelului de aur. Zguduit, el cuprinde cu mâna dreaptã barba sa magnifică şi cum ar vrea sã se mai stãpâneascã o clipã, pentru ca apoi sã izbucneascã cu mai multã furie".
Springer aderã la aceastã opinie, totuşi nu fãrã a exprima o îndoialã care ne va reţine atenţia mai târziu: „Arzând de pasiune şi zel, eroul îşi stãpâneşte doar cu greu emoţia... Fãrã sã vrem, ne gândim la o scenã dramaticã şi considerãm cã Moise este înfãţişat în momentul în care vede actul de idolatrie al Viţelului de aur şi este pe punctul a-şi manifesta furia. Aceastã presupunere nu este în concordanţã cu adevãrata intenţie a sculptorului, deoarece Moise, ca şi celelalte cinci statui şezânde ale pãrţii superioare a monumentului funerar papal, urma sã aibã cu precãdere un efect decorativ; totuşi, ea poate constitui o dovadã strãlucitã pentru vitalitatea şi individualitatea pronunţatã a imaginii lui Moise".
Alţi autori, deşi nu acceptã ipoteza Viţelului de aur, întâlnesc aceastã interpretare într-un punct esenţial, si anume alunci când considerã cã Moise ar fi pe punctul de a sări în picioare şi de a trece la acţiune.
La Herman Grimm întâlnim afirmaţia: „Fãptura sa exprimă maiestate, încredere în sine, sentimentul cã îi stau la dispoziţie tunetele cerului, pe care le ţine totuşi în frâu înainte de a le descãtuşa, aşteptând sã vadã dacã nu cumva duşmanii, pe care vrea sã-i nimiceascã, îndrãznesc sã-l atace. El stã acolo, ca şi cum ar fi pe punctul sã sarã în picioare, cu capul înãlţat demn, cu mâna sub al cãrei braţ se odihnesc Tablele cuprinzându-i barba, care îi şerpuieşte peI piept în şuviţe grele, cu nãrile dilatate şi cu buzele pe care îi tremurã cuvintele".

Heath Wilson spune cã atenţia lui Moise a fost reţinutã de ceva, cã el ar fi pe punctul sã sarã în picioare, dar cã mai şovăie încã. Privirea, în care se amestecã indignarea şi dezamăgirea, poate în momentul urmãtor sã exprime milã.

Wolfflin vorbeşte despre o „mişcare reţinutã". Motivul inhibiţiei se aflã aici în voinţa persoanei însãşi care este surprinsã în ultimul moment dinaintea izbucnirii, adicã înainte de a sãri în picioare. C. Justi este cel care merge cel mai departe în întemeierea interpretãrii pe scena Viţelului de aur şi care corelează cu aceastã viziune amãnunte neglijate ale statuii. El ne atrage atenţia asupra poziţiei, într-adevãr neobişnuitã a celor douã Table de legi care sunt pe punctul de a aluneca pe scaunul de piatrã. „S-ar putea deci sau ca privirea lui Moise sã fie îndreptatã în direcţia larmei, figura sa exprimând bãnuieli întunecate, sau ca priveliştea însãşi a fãrãdelegii sãl fi izbit ca o loviturã nãucitoare. Cutremurat de scârbã şi durere, el s-a aşezat. Moise rãmãsese pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi era deci epuizat. Ceva îngrozitor, o mare loviturã a soartei, o crimã, chiar un mare noroc pot fi percepute într-o clipã, dar nu pot fi sesizate în esenţa, profunzimea şi urmãrile lor. Pe moment, Moise are impresia cã opera sa este distrusã şi se îndoieşte de poporul sãu. În astfel de clipe, tumultul interior este trãdat de mici mişcãri involuntare. El lasã sã-i alunece Tablele de legi pe care le ţinea în mâna dreaptã; acestea s-au proptit cu un colţ de scaunul de piatrã, presate de antebraţ pe partea lateralã a trunchiului. Mâna se îndreaptã spre piept şi barbã; gâtul, întorcându-se spre dreapta noastrã, face ca mâna sã antreneze barba spre stânga, stricând simetria acestei ample podoabe bãrbãteşti. S-ar parea cã degetele se joacã cu barba, aşa cum un om modern agitat se joacã cu lanţul de la ceas. Mâna stângã este îngropatã în hainã în dreptul abdomenului (în Vechiul Testament, viscerele sunt sediul afectelor), în timp ce piciorul stâng este deja retras în spate, iar dreptul împins înainte. În clipa urmãtoare, Moise va sãri în picioare, forţa psihicâ a emoţiei îi va cuprinde voinţa, mâna dreaptã se va mişca. Tablele vor cãdea la pãmânt şi valuri de sânge vor spăla ruşinea pãcatului...". „Dar, deocamdatã, nu a sosit clipa încordatã a faptei. Durerea sufleteascã este încã suverană, aproape paralizantã."

Intr-un mod cu totul asemãnãtor se exprimã şi Fritz Knapp, deşi evitã obiecţia ce a fost adusã lui Justi; în plus, el urmãreşte pânã la capãt mişcarea Tablelor: „Doar cu câteva clipe mai înainte fusese singur cu Dumnezeul sãu, şi acum zgomotele pãmânteşti îi distrag atenţia; el aude larmă; strigãtele celor care danseazã îl trezesc din visul sãu. EI îşi întoarce privirea şi capul spre locul de unde vine zgomotul. Dintr-o datã, spaimã, furie, întreaga febrã a pasiunilor sãlbatice pun stãpânire pe fãptura sa de uriaş. Tablele de legi încep sã alunece, ele vor cãdea la pãmânt şi se vor sparge în momentul în care Moise sare în picioare pentru a-şi ocãrî poporul nevolnic... Tocmai acest moment, de extremã tensiune, a fost ales...". Deci Knapp subliniază pregãtirea acţiunii şi contestã ipoteza inhibiţiei iniţiale, produsã de o emoţie foarte puternicã.

Forţa de seducţie a unor încercãri de interpretare cum sunt cele ale lui Justi şi Knapp este incontestabilã. Ea se explicã prin faptul cã ele nu se opresc la impresia globală produsã de sculpturã, ci se ocupã de anumite aspecte ale ei pe care privitorul, copleşit de efectul general şi aproape paralizat, nu le mai observã. Întoarcerea pronunţatã a capului şi a privirii spre stânga, restul corpului fiind orientat spre înainte, justificã presupunerea cã în acea direcţie se afla ceva care a atras dintr-o datã atenţia celui care se odinea. Piciorul ridicat de la pãmânt nu poate fi altfel intepretat decât în sensul unei pregãtiri pentru a sãri în picioare, iar poziţia cu totul nefireascã a Tablelor, care sunt totuşi ceva sacru şi care nu pot fi plasate în compoziţie ca un obiect oarecare, îşi aflã o bunã lãmurire în presupunerea cã ele au alunecat datoritã emoţiei care l-a cuprins pe Moise şi cã în momentul urmãtor vor cãdea la pãmânt. De aici ar urma cã statuia înfãţişeazã un anumit moment din viaţa lui Moise, neexistând nici un dubiu asupra identitãţii acestui moment.

Însã douã remarci ale lui Thode ne fac din nou sã ne îndoim de ceea ce pãrea mai înainte sigur. Dupã acest critic, Tablele nu alunecã, ci sunt „fixate ferm". El constatã „poziţia liniştitã, fermã a mâinii drepte, aşezatã pe Tablele de legi". Dacã verificãm noi înşine aceastã observaţie, trebuie sã-i dãm întru totul dreptate lui Thodd Tablele sunt fixate şi nu existã pericolul de a alunece. Mâna dreaptã le sprijinã sau se sprijinã pe ele. Ce-i drept, ţin aceasta poziţia lor nu este explicatã, dar ea nu mai este utilizabilã pentru interpretãrile lui Justi şi ale altora. A doua observaţie este şi mai importantã. Thode ne trage atenţia cã „aceastã statuie a fost conceputã ca fãcând parte dintr-un grup de şase statui şi cã Moise este reprezentat şezând. Aceste douã aspecte contrazic ipoteza că Michelangelo a vrut sã înregistreze un moment istoric determinat. Cãci sarcina de a înfãţişa o serie de figuri în poziţie şezândã, una alãturi de cealaltã, ca tipuri de fiinţe umane (Vita activa! Vita contemplativa!) exclude reprezentarea unor evenimente istorice particulare. Apoi, optarea penlru poziţia şezândã, care este impusã de concepţia artistică în ansamblu asupra monumentului, contrazice acell episod, anume coborârea lui Moise de pe muntele Sinai în tabără". 

Accept obiecţia lui Thode şi cred cã îi pot spori considerabil forţa. Moise trebuia sã împodobeascã împreunã cu alte cinci statui (într-un proiect ulterior doar împreunã cu postamentul monumentului funerar. In faţa sa urma să stea statuia lui Pavel. Alte douã, Vita activa şi Vita contemplativa, Lea şi Rahel, au fost ataşate, este adevãrat, în picioare la monumentul jalnic micşorat, care existã astãzi. Această apartenenţã a lui Moise la un ansamblu anuleazã presupunerea că privind statuia ar trebui să ne aşteptăm ca personajul sã sarã în picioare în momentul urmãtor şi se repeadã în mulţime pentru a spori el însuşi larma. Dacă celelalte figuri nu au fost reprezentate în momentul de pregãtire al unor astfel de acţiuni violente - ceea ce este foarte puţin probabil - atunci impresia ar fi extrem de neplăcutã în cazul în care una dintre ele ar crea iluzia cã îşi va pãrãsi locul şi tovarãşii, sustrãgându-se deci sarcinii care revenea în structura monumentului. Nu-i putem atribui marelui artist o astfel de incoerenţã grosolanã, fãrã sã fim constrânşi de fapte. Un personaj care s-ar nãpusti în modul amintit ar fi cu totul incompatibil cu impresia pe care urmãreşte s-o producã monumentul funerar în întregul sãu. Prin urmare, interpretarea conform cãreia Moise va sãri în picioare în momentul urmãtor este infirmatã; el trebuie redat liniştii sale senine, pentru a putea sta alãturi de celelalte figuri şi de imaginea plãnuitã a Papei (care nu a mai fost realizatã de Michelangelo). Dar, atunci, statuia lui Moise nu mai poate fi întruchiparea bãrbatului cuprins de mânie care, coborând de pe muntele Sinai, aruncã şi sparge Tablele sfinte pentru cã şi-a gãsit poporul în necredinţa. Şi, într-adevãr, îmi amintesc de dezamãgirea pe care am trãit-o cu ocazia primelor vizite Ia biserica San Pietro şi Vincoli când, aşteptându-mã sã vãd statuia avântându-se înainte şi izbind Tablele de pãmânt, am constatat cã nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Dimpotrivã, piatra a devenit tot mai rigidã, ea emanã o linişte sacrã, aproape copleşitoare; atunci am simţit cã am în faţã reprezentarea a ceva care poate rãmâne neschimbat, cã acest Moise va rămâne pe vecie aşezat, cu furia întipãritã pe figurã.

Dar dacã renunţãm la interpretarea statuii ca fixare a momentului care precede izbucnirea furiei provocate de vederea idolului, atunci nu ne mai rãmâne decât sã admitem pãrerea cã acest Moise este un studiu de caracter. Judecata lui Thode pare sã fie cea mai puţin arbitrarã şi cea mai solid întemeiatã pe analiza motivaţiei personajului.
”Aici, ca pretutindeni, Michelangelo întruchipeazã un tip de caracter. El creeazã imaginea unui conducãtor pasionat al umanitãţii care, pãtruns de importanţa misiunii sale divine de legiuitor, se loveşte de neînţelegerea oamenilor. Singurul mijloc prin care poate fi caracterizat un astfel de acţiune este sublinierea energiei voinţei sale, ceea ce s-a realizat prin redarea unei mişcãri ce transpare prin liniştea aparentã şi se exprimã în întoarcerea capului, în încordarea muşchilor, în poziţia piciorului stâng. Aceleaşi semne distinctive le întâlnim şi Ia vir activus, Giuliano din capela Medici. Aceastã trãsãturã generalã este aprofundată prin evidenţierea conflictului care se naşte între un astfel de geniu reformator şi restul oamenilor: afecte ca furia, dispreţul, durerea gãsesc aici o expresie tipicã. Fãrã ele natura unui asjfel de supraom n-ar putea fi caracterizatã. Michelangelo nu a creat deci o imagine istorică ci un tip de caracter de o energie inepuizabilã, care supune lumea îndãrãtnicã; el a prins în piatrã nu doar relatarea biblicã despre Moise, ci şi trãirile sale intime, impresiile produse de personalitatea lui Iulius şi, dupã cum cred, lupta lui Savonarola."

De aceste idei se apropie foarte mult şi observaţia lui Knackfuss: cheia efectului pe care îl produce Moise constã în opoziţia artisticã dintre clocotul interior şi calmul atitudinii exterioare.
Nu am nimic de obiectat la explicaţia datã de Thodi însã am impresia cã este incompletã. Se simte, poate, nevoia de a gãsi o legãturã mai strânsã între starea sufleteascî a eroului şi contrastul, exprimat în atitudinea sa, dintre „liniştea aparentã" şi „clocotul interior".

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

MITUL ANDROGINULUI LA BRÂNCUŞI

 Fragment din PLATON - Dialoguri

Schimbările fiinţei omeneşti 

Trebuie mai întâi să vă spun cum e fiinţa omenească şi ce schimbări a suferit ea.
Mai demult, natura omului nu era cum este azi, ci cu totul alta. Trei genuri de oameni au fiinţat la început, nu ca acum: bărbat şi femeie; era şi-al treilea sex, având câte ceva comun cu fiecare din celelalte două. Astăzi, doar numele a mai rămas dintr-însul; fiinţa însăşi a dispărut. Acest sex se numea pe-atunci androgin, căci şi înfăţişarea lui conţinea, ca şi numele, câte o parte din bărbat şi din femeie. Acum numele lui nu-i altceva decât o poreclă aruncată cuiva spre a-1 jigni. Afară de asta, corpul întreg al fiecărui androgin era de o înfăţişare rotundă; spatele şi coastele în formă de cerc; avea patru mâini şi tot atâtea picioare. Aveau şi două chipuri, exact la fel, aşezate pe un gât circular, un singur cap pe care se desenau cele două feţe opuse una alteia, patru urechi, două organe de procreaţie şi, în sfârşit, toate celelalte pe care, prin comparaţie cu acestea, le puteţi reconstitui lesne2. Umblau drept, ca noi, şi se îndreptau în orice direcţie ar fi dorit s-o apuce. Când însă voiau să iuţească pasul, se sprijineau consecutiv pe cele opt membre şi-şi luau fuga într-o grăbită rostogolire circulară, întocmai ca cei care fac tumbe şi cad mereu în picioare.

Iată acum şi cauza pentru care aceste trei genuri de oameni se deosebeau între ele. Sexul bărbătesc a fost încă de la început copilul Soarelui; cel femeiesc al Pământului, iar ambigenul al Lunii, căci şi ea se împărtăşeşte din Soare şi Pământ. Aceşti androgini aveau şi formele rotunde şi mişcările circulare, chiar de la părinţi. Hărăziţi cu o rezistenţă şi-o virtute miraculoase, cu o cutezanţă fără de margini tocmai cum spune Homer despre Efialte şi Otus, ei s-apucară să se suie-n cer ca să pună mâna pe zei. Atunci Zeus şi ceilalţi zei s-au sfătuit ce trebuie să facă... şi nu erau în stare să ia o hotărâre. Nu era locul, în adevăr, nici să-i ucidă, nici — trăsnindu-i ca pe giganţi — să şteargă de pe faţa pământului neamul lor. Aşa ceva ar fi însemnat pentru dânşii să desfiinţeze chiar onorurile şi daniile ce le vin din partea oamenilor. Dar nu le putea ierta nici cutezanţa. După oarecare gândire, Zeus abia se hotărî, în sfârşit.


Luând deci cuvântul, zise: „Cred c-am găsit mijlocul de-a sili pe oameni să-şi lase obrăznicia.
Îi voi face mai slabi. Iată, am să-i tai în două pe fiecare şi-au să se facă pe dată mai neputincioşi; ba, ne-or fi şi mai productivi, din cauza numărului mai mare. Şi vor umbla drept, pe două picioare. Dar dacă şi aşa se vor arăta necuviincioşi, nevoind să se potolească, iarăşi am să-i tai în două — zise dânsul —, ca să umble pe un singur picior, sărind ca şchiopii".


Spunând asta, Zeus tăie în două pe androgini, cum tăiem noi scoruşele spre a le pune la uscat, sau cum unii despică ouăle cu firul de păr. Pe care, cum îl făcea în două, poruncea lui Apolo să-i întoarcă figura şi-o jumătate a gâtului spre partea unde era tăietura, pentru ca omul văzând-o să devină mai modest. Cât priveşte celelalte părţi, zeul porunci să se vindece. Şi Apolo îi întoarse atunci figura; şi, cum strângi la gură o pungă, aşa adună el toate pieliţele peste ceea ce numim acum pântec. N-a lăsat decât o deschizătură pe care o strânse în mijlocul burţii, într-un punct ce se numeşte buric. Netezi şi celelalte cute, destul de multe, întocmi pieptul, folosindu-se de-o unealtă asemenea celeia pe care o întrebuinţează cizmarii spre-a întinde ******* pe calapod. Nu lăsă decât prea puţine creţuri în preajma pântecului, lângă buric, pentru a păstra doar amintirea vechii pedepse.


Iar după ce natura s-a făcut în două, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăţi. Când se întâlneau, se prindeau în braţe şi se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau şi de mâncare şi de tot, şi deveneau incapabile pentru oricare altă treabă, întrucât una fără alta nu mai voiau să s-apuce de nimic. Când una din ele murea, partea rămasă singură căuta împreunarea cu altă jumătate părăsită, fie că dădea chiar peste jumătatea unei femei întregi (ceea ce noi numim astăzi „o femeie"), fie că era jumătatea unui bărbat. Rasa mergea astfel spre stingere. Atunci Zeus se milostivi de neamul omenesc şi inventă alt leac. El strămută în faţă organele creatoare, căci pân-aci androginii le aveau în partea din afară. Ei zămisleau şi năşteau nu prin conlucrarea acestor organe, ci în pământ, ca greierii. Mutându-le Zeus în faţă, naşterea s-a făcut de-acum încolo numai printr-însele: bărbat cu femeie. Datorită acestei orânduieli, dacă bărbatul se uneşte c-o femeie, zămisleşte; şi astfel, neamul se păstrează. Dar dacă bărbatul s-ar întâlni tot cu bărbat, dintr-o unire ca asta urmează dezgustul şi-ndată ei ar pune capăt împreunării şi s-ar întoarce spre alte fapte, ar înclina spre o altfel de viaţă. Iată, de atunci este împlântat în oameni amorul unora către alţii! Eros este cel ce împreunează frânturile vechii naturi; el îşi da osteneala să facă din două fiinţe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane.

Explicarea pasiunii amorului


Fiecare din noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcând două dintr-una; şi fiecare jumătate îşi caută necontenit frântura ruptă din el însuşi. Acei dintre bărbaţi care sunt frântură din fiinţa ambigenă, numită odinioară androgin, iubesc femeile; din această categorie de oameni provin cele mai multe cazuri de adulter. La fel cu femeile iubitoare de bărbaţi şi cu cele adultere: ele îşi trag fiinţa din aceeaşi categorie. Cât despre cele ce-au rezultat din tăierea femeii, acestea nu dau nici o atenţie bărbaţilor; înclinarea lor este tot., către femei: heteristriile1 sunt din această categorie. De altă parte, cei ce provin din despicarea bărbatului înclină cât sunt copii înspre sexul bărbătesc şi, întrucât ei înşişi sunt părţi ale acestui sex, iubesc pe bărbaţi şi-s bucuroşi să trăiască împreună şi alăturea de aceştia. Iată de ce-s dânşii cei mai destoinici dintre copii şi tineri: fiindcă prin natura lor sunt cei mai bărbăteşti! Afirmă unii că sunt lipsiţi de ruşine. E o neexactitate: nu din neruşinare fac asta, ci din curaj, din bărbăţie şi din caracter viril, fiind dornici de ce le este asemeneaMm o dovadă importantă; astfel de exemplare, odată pregătirea terminată, sunt singurii bărbaţi care intră în politică. Apoi, când devin bărbaţi, ei iubesc copiii şi, prin firea lor, nu b dau vreo atenţie căsătoriilor, nici procreaţiei copiilor; sau o fac numai siliţi de lege. Plăcerea lor e să rămână burlaci şi să trăiască unii cu alţii. Ca să spun într-un cuvânt, unul ca acesta devine iubitor de copii, se face alintător al lor şi-i pururea în căutarea celui de-o fiinţă ca sine.


Aşadar, când întâmplarea scoate cuiva în cale propria sa jumătate — fie că-i în joc un iubitor de copii, fie că~i oricare altul — atunci ca prin farmec el este fulgerat de-o simpatie, de-o afinitate, de-o dragoste... care-i face, ca să spun aşa, incapabili să se mai despartă unul de altul, nici măcar o clipă! Ei trăiesc apoi viaţa împreună... dar, dacă i-ai întreba, nu ţi-ar putea spune ce aşteaptă fiecare pentru sine, unul de la altul. Nimeni n-are impresia că legătura plăcerilor amoroase este ceea ce-i împinge să se bucure cu o adevărată patimă la apropierea unuia de celălalt. Dimpotrivă, e vădit că altceva urmăreşte sufletul lor, ceva care-i incapabil s-o mărturisească, ceva care se ghiceşte numai, sau se întrevede. Iată: să zicem că în timp ce stau împreună li s-ar înfăţişa deodată Hefaistos cu uneltele, şi le-ar grăi astfel: „Care-i,oameni buni, dorinţa ce vreţi să se-mplinească vouă din partea unuia către celălalt?" Să zicem că faurul, observându-i că pregetă să dea răspunsul, ar lua iarăşi cuvântul: „Nu cumva ceea ce doriţi este să rămâneţi de-a pururea împreună, unul alături de celălalt, şi ca nici noaptea nici ziua să nu vă depărtaţi unul de altul? Ei bine, dacă asta-i ce doriţi, aflaţi că eu vreau : să vă unesc, să vă topesc împreună; vreau să fac din voi doi o singură fiinţă, astfel, cât veţi trăi, să trăiţi laolaltă, iar când veţi muri, să fiţi şi-n lăcaşul lui Hades o persoană în loc de două; să muriţi laolaltă. Observaţi de nu-i aceasta dorinţa voastră şi spuneţi-mi dacă n-aţi vrea să vă făuresc o astfel de soartă".


Auzind acestea, ştim bine că nici unul dintr-înşii n-ar tăgădui; nimeni n-ar spune că vrea altceva. Dimpotrivă, fiecare ar crede că a auzit apriat ceea ce dorea de multă vreme: să se apropie şi să se topească împreună cu persoana iubită de dânsul; din două se face o singură fiinţă. Pricina lucrului stă tocmai în vechea noastră natură, care era astfel, încât alcătuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decât numele acestui dor, al acestei goane după unitate. Căci înainte de asta, cum am spus, eram una, pe când acum, din cauza necuviinţei noastre, zeul ne-a separat cum au fost separaţi şi răsfiraţi arcazii de către spartani. De nu ne-om purta respectuos faţă de zei, teamă mi-e să nu fim tăiaţi încă o dată şi să rămânem ca acele figuri sculptate pe pietrele de mormânt, care profilează numai o secţiune din om, trasă de-a lungul nasului, sau să ne facem ca bucăţile arşicelor tăiate între doi prieteni'.


Iată motive pentru care tot omul trebuie îndemnat să fie cu evlavie faţă de zei: pe de o parte, ca să scăpăm de noi nenorociri, pe de alta, pentru a izbuti să refacem unitatea spre care Eros ne călăuzeşte ca un suveran. Nimeni deci să nu săvârşească ceva împotriva lui (şi lucrează potrivnic cine se face urât zeilor). Devenind însă prietenii lui şi păstrându-ne legăturile cu acest zeu, vom afla şi ne vom întâlni cu iubitul nostru, cu propria noastră jumătate, ceea ce la puţini din cei de astăzi li-i dat s-o facă.

 CONSTANTIN BRÂNCUŞI (n.19 februarie Hobiţa Gorj -  d. 16 martie 1957 Paris) a fost un sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuşi a fost ales postum membru al Academiei Romane. Francezii îi scriu numele Brancusi.

 

MIRCEA ELIADE

Spiritul lui Mircea Eliade a făcut şi face parte din spiritul universal. Despre el nu putem vorbi la trecut... Mircea Eliade nu a ”fost”, ci ”este”.

MEMORII 1907-1960 - Mircea Eliade.
(fragmente)

Dar destinul hotărîse altfel...

Ultima frază a ultimei cărţi scrise de Mircea Eliade. Ultimul simbol pe care ti-l propune. Aici, sacrul nu mai este preocupat să se camufleze. Pentru ca o operă — neteminată — să se încheie cu aceste cuvinte, ea trebuia să fie scrisă de un Eliade. Înainte de a pleca, decodificatorul misterelor adaugă o cheie celor pe care ni le lăsase deja. Ca încă o lumină înainte de a se cufunda în aceea a „vieţii de după viaţă".

Şi atunci, se mai poate afirma cu certitudine că n-a avut timpul necesar să termine această carte? Timp, carte... Dacă Eliade a fost stăpînit pînă la obsesie de carte, aceasta e pentru că ea constituia pentru el un mijloc privilegiat de a „ieşi din Timp", de a „pune în valoare Moartea ca reintegrare". Dar şi aici destinul hotărîse în mai multe împrejurări altfel: atîtea note, manuscrise, caiete, scrisori pierdute la Londra în timpul războiului, surghiunite prin poduri uitate din Bucureşti, arse din nebăgare de seamă la Paris şi, în sfirşit, mistuite de flăcări la Chicago într-un incendiu inexplicabil... Cine poate spune cît de puternic a fost pentru el acest ultim şoc? S-a găsit pe biroul său o notă datată 19 decembrie 1985:

„Ieri seară, pe la zece, am auzit bătăi în uşa din dos. Vecinul nostru, de la etajul de jos, îmi spune:
— Biroul dtale arde! Am telefonat la pompieri. Lucrează acolo de cinci minute. Poate că ar trebui să veniţi să vedeţi ce s-a întîmplat...
M-am îmbrăcat cît am putut de repede şi am plecat cu el. Auzeam cum pompierii spărgeau geamurile de la ferestrele biroului... Ger cumplit, şi apa care se scurgea pe scările Meaville-ului îngheţa îndată ce ajungea pe trotuar.

Nu mi-au dat voie să intru. Pe scara principală, apa se revărsa ca un pîrîu de munte.Aşa a început. A trebuit să mă întorc acasă. Christinel mi-a dat un somnifer dublu."
In acea zi, Eliade se temea ca nu cumva focul să fi distrus printre altele manuscrisul Jurnalului, martor (activ) al vieţii sale. Profund afectat, să fi văzut el în asta, sub aparenţa profanului, unul din acele „semne" pe care ştia să le descifreze ca nimeni altul? „Moartea colectivă", care îl preocupa de atîta timp, începea cu cea a scrierilor sale inedite, ataca perfid amintirile.

Mircea Eliade s-a stins în aprilie 1986, cu o carte în mînă. Fără să o fi scris pe cea care l-a tentat atît de mult, Omul ca simbol. El. Destinul hotărîse altfel...
ALAIN PĂRUIT

ULTIMELE CLIPE ALE LUI MIRCEA ELIADE

MAHĂPARINIRVĂNA

Profesorul Ioan Petru Culianu, unul dintre discipolii cei mai apropiaţi ai lui Mircea Eliade, a relatat ultimele zile ale acestuia într-un text [redactat în limba română şi pe care-l redăm şi noi -— n. ed.] din care reproducem aici esenţialul, cu amabila autorizaţie a dlui Virgil Ierunca, ce l-a publicat în numărul special (48-49, noiembrie 1986), drept omagiu adus lui Eliade, în „Limite", revistă culturală românească ce apare la Paris.

După trei săptămîni de şedere la Chicago, seara de luni 14 aprilie este a doua pe care n-o petrec împreună cu Mircea şi Christinel Eliade. [...] De o săptămînă, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce în coşul pieptului şi e cuprins de o ciudată oboseală. In primele două săptămîni după venirea mea, am lucrat amîndoi cu spor la diverse lucruri — între altele, la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 decembrie 1985. In fond, paguba materială a fost redusă: toate hîrtiile importante au fost salvate. Au pierit cărţi şi scrisori numai. Pentru Mircea Eliade însă, incendiul a avut o altă semnificaţie. Mi-a repetat de atîtea ori că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre, încît cred că-1 înţeleg. Se gîndeşte oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consumă biblioteca şi pe savant împreună cu ea?

(Jurnal [I. P. Culianu — n. ed.], 4 aprilie 1986, despre seara petrecută la Christinel şi Mircea Eliade, împreună cu fiziciană Sanda Loga: „M.E. citeşte foarte mult despre Life after Life — Viaţa după viaţă — şi e convins că moartea e un «semn de lumină». Repetă asta de mai multe ori. Chr. şi S.L. numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameniscăpaţi ca prin minune de la moarte. De fapt, de treizeci şi mai bine de ani, aceasta e una din marile teme ale literaturii sale." Jurnal, 5 aprilie: „Oare pe cine încerca să convingă de cele de mai sus, pe noi, ori pe sine însuşi? Pe amîndoi, cred. [..,]

Duminică după prînz, ne-am plimbat împreună ca să admirăm florile abia răsărite pe peluze (Mircea Eliade admiră peluzele americane şi lărgimea străzilor: „Aici poţi respira, nu e înghesuit ca în Europa.") Mi-a părut iarăşi cum îl ştiu de mai bine de zece ani, fremătînd de curiozitate pentru orice, iradiind din toată fiinţa un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace şi seninătate. Nu a părut nici obosit, nici deprimat. în cadrul schimburilor active de cărţi care au loc începînd din seara venirii mele, îi promit să-i caut pentru a doua zi nuvela Ligheia de Tomasi di Lampedusa.

Seara, sîntem invitaţi cu toţii la celebra indianistă Wendy O'Flaherty şi la băiatul ei Michael, împreună cu nu mai puţin celebrul filozof David Tracy, numit de curînd Service D/s tinguished Professor. Christinel şi Mircea Eliade sînt centrul serii. Pentru prima dată în ultimele zile, el cinează fără dureri. Sîntem cu toţii optimişti, cu atît mai mult cu cît ultimele analize, făcute în urmă cu vreo două săptămîni, au fost perfecte. Satisfăcut, mă întorc acasă cu gîndul că marţi vom relua lucrul şi că, poate, Mircea Eliade va renunţa la spaima de magnetofon şi va începe să dicteze o nuvelă. Durerile care l-au chinuit pînă acum nu pot fi decît una din nenumăratele şicane ale artritei, aceeaşi care-1 împiedică să scrie.

Luni, 14 aprilie, după ora 7 seara [...] Telefonul la care Christinel răspunde de obicei sună în gol. O invitaţie de ultimă oră? [...] Puţin probabil. încerc să-mi alung gînduri sinistre. Fără îndoială, trebuie să existe o explicaţie simplă pentru absenţa lor de acasă: de exemplu, s-au dus la Quadrauglc Club să cineze. Dar acolo se duc doar miercurea. încă de două ori telefonez fără răspuns. După opt, telefonul meu intră în pană. Încerc pînă la zece să-1 animez, dar fără folos.

Marţi [...] la ora 11 [...] găsesc o notă în uşă: Christinel se află în spital, Mircea Eliade este în Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală. La 11.30, intru pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar „Bernani Mitchell", unul dintre cele mai bune din lume. Cu mîna lui Christinel în mîna lui stîngă, Mircea Eliade îi zîmbeşte, apoi îmi zîmbeşte cu aceeaşi căldură care este numai a sa. Ne înţelege perfect, dar nu poate vorbi: atacul i-a atins partea stingă a creierului, nu se ştie cît de grav. Partea dreaptă a corpului îi este, probabil temporar, paralizată.

Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran Exercices d'admiration şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai tîrziu, stătea în fotoliu zîmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezînd că e vorba de o glumă, Christinel 1-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea 1-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute.

Doctorii erau optimişti: desigur, următoarele zile aveau să fie hotărîtoare, dar congestia părea relativ uşoară. Şansele să se restabilească erau, în acea primă zi, de 50%. Dovedind un devotament pe care aveam să-1 înţeleg în cele aproape opt zile de veghe la căpătîiul lui Mircea Eliade, lîngă rezervă se aflau deja decanul facultăţii, profesorul Frank Gamwell, Da-vid Tracy, Wendy O'Flaherty, fiziciană Sanda Loga, mai tîrziu profesorul Jerry Brauer; profesorii Joseph şi Evelyn Kita-gawa, Paul Ricoeur cu soţia şi mulţi alţii.

În tot acest timp, Mircea Eliade e alert, îşi potriveşte ochelarii ca să recunoască vizitatorii, zîmbeşte, şi mai ales îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sîrmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strînge afectuos mîna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mîna la buze ca să i-o sărute. în rezervă, nu se varsă lacrimi. Christinel şi le şterge afară, iar lîngă el rosteşte fără încetare încurajări.

Ştiu că mulţi oameni sînt, ca şi mine, profund legaţi de Mircea Eliade. Dar purtarea prietenilor săi americani este uimitoare: decanul Gamwell şi David Tracy îşi vor anula fiecare o călătorie, petrecîndu-şi ziua întreagă la spital. Iar măsura devotamentului lor avea să se vadă abia în zilele următoare. Profesorul Nathan Scott, un venerabil pastor anglican de culoare, fost coleg al lui Mircea Eliade, e anunţat de internarea acestuia şi sfătuit să nu vină încă la Chicago. Mircea Eliade a lăsat dispoziţie ca el să-i administreze extrema oncţiune[1] [...]. Deocamdată însă, Mircea Eliade pare în afara oricărei primejdii. [...] Christinel e hotărîtă să-1 vegheze în fiecare clipă, iar el însuşi, deşi incapabil s-o spună, pare decis să recupereze.

Relatarea tuturor acestor fapte şi nume are, după cum cred, importanţa ei în economia biografiei lui Mircea Eliade. Transparentă dintru început [...], existenţa lui Mircea Eliade trebuie să-şi găsească o cronică exactă pînă în ultimele clipe. Mai mult, nici un amănunt al acestor opt zile de veghe nu e lipsit de sens. O moarte nu seamănă cu alta, deşi, probabil, există anumite modele cărora toate morţile li se conformează mai mult sau mai puţin. Moartea ciobanului din Mioriţa nu e la fel cu aceea a doamnei Bovary, iar crucificarea lui Isus nu seamănă cu sfîrşitul lui Buddha, cunoscut sub numele de parinirvăna.

Jurnaliştii l-au numit deseori un mare solitar. Corectă în ce priveşte opera lui, judecata este cît se poate de nedreaptă cu referire la viaţa (şi la felul morţii) lui Mircea Eliade. A afectat direct sute de conştiinţe; poate mii; şi indirect sute de mii. Toate se întîlnesc acum într-un moment de solidaritate care îi transformă sfîrşitul într-o ceremonie patetică, dar nu tragică. (Aveam să înţeleg acest lucru abia peste cîteva zile. însăşi moartea lui semăna pace.)

Dintru început, devotamentul tuturor prietenilor a fost mişcător; pentru a da un singur exemplu: într-una din zile, decanul Gamwell a stat nu mai puţin de şapte ore în picioare, nemişcat, în coridorul spitalului, fără a-şi manifesta în nici un fel prezenţa, de teamă de a nu stingheri. Mulţi s-au perindat în pelerinaj necurmat, sfidînd toate regulile secţiei de reanimare (Intensive Care Unit), deseori spre disperarea personalului.

Optimismul nostru a durat trei zile, în care starea lui Mircea Eliade părea uneori să se îmbunătăţească atît de mult, încît nu aveam îndoieli asupra însănătoşirii. Joi, la 7.30 dimineaţa, a răspuns perfect examenului neurologic, dar mai tîrziu şi-a pierdut coordonarea, dînd semne de nervozitate, probabil din cauza unei dureri. Uşor sedat, a dormit mult, dar seara nu mai era în forma de dinainte. Acesta nu era un motiv pentru a pierde speranţa: doctorii explicaseră că o congestie produce întotdeauna edem cerebral; perioada cea mai dificilă pentru bolnav este retragerea edemului, care durează circa trei zile. Abia după aceea se poate constata mărimea daunelor, vindecarea completă nefiind nicidecum exclusă.

Deşi vineri la prînz Mircea Eliade nu mai deschidea ochii (funcţiile inimii, vizibile pe ecran, fiind însă excelente), totul părea să corespundă previziunilor medicale. Mi-am ţinut seminarul între 1.30 şi 4.30, iar înainte de 5 m-am întors la spital fără nici un fel de presentimente, convins că lupta lui Mircea Eliade, cu ajutorul devotamentului nesfîrşit al lui Christinel şi cu sprijinul acelor prieteni minunaţi care-i vizitau neîntrerupt, avea să se încheie cu bine. Dimineaţa, începusem să-i spun lui Mircea Eliade acea poveste pe care i-o promisesem în plimbarea care avusese loc duminică, 13 aprilie, la ora două. înainte de prînz, Christinel îi citise din propriile lui nuvele, pe care Mircea Eliade le recitise cu puţine zile înainte. (A fost singura dată cînd am auzit de la el o apreciere pozitiză asupra propriei sale opere, mai ales asupra nuvelei Ivan, în care e vorba despre o moarte asupra căreia există „evidenţe mutual contradictorii". Mircea Eliade repetă formula cu satisfacţie, remarcînd că, în fond, nu se ştia dacă personajul — un elev TR în război — a murit sau nu.)

Vineri, la ora cinci, trăiesc probabil clipa cea mai zguduitoare după lungi ani în care existenţa lui Mircea Eliade fusese pentru mine o garanţie a ordinii lumii: Christinel îmi comunică plîngînd că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de generalizare; că profesorul se afla în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore. De aici încolo, a început Marea Veghe, în care s-a desluşit taina morţii lui Mircea Eliade: a fost moartea lui Buddha, mahăparinirvăna.

în intervalele cît a rămas singură cu el, Christinel i-a vorbit. (După ea, Mircea Eliade a continuat să-i zîmbească dincolo de noaptea cunoştinţei care 1-a învăluit definitiv vineri.) Nu ştiu ce i-a vorbit. Sînt un martor parţial, care i-â privit pe ceilalţi, mai ales pe Christinel, cu admiraţie şi compasiune, ima-ginînd doar imensa ei durere. Dar pot relata cu certitudine numai anumite părţi ale Marii Veghi, cele privitoare la relaţia mea cu Mircea Eliade, cu Christinel şi cu ceilalţi prieteni.

Vineri, spre seară, rămas singur cu el, am continuat să-i povestesc nuvela Ligheia. Mitologia ei, profesorul La Ciura îndrăgostit de sirena Ligheia, supravieţuitoare a epocii elene în marea cea mai albastră a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregătea s-o facă.
Christinel a rămas toată noaptea şi ziua de după ea neclintită în rezerva 505, mînă în mînă cu Mircea Eliade. L-am vegheat şi eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. îmi fusese relativ uşor să fiu optimist, atîta vreme cît exista speranţă; acum totul căpăta o altă dimensiune, neaşteptată: Mircea Eliade avea să dispară din orizontul fiinţelor certe. Numai gîndul, răsărit la capătul acestei nopţi, cum că ne aflăm în parinirvăna avea să-mi aducă pace: era timpul cînd discipolii şi prietenii adunaţi din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viaţă din trupul care pînă nu demult adăpostise un Mare Suflet.
Sîmbătă, 19 aprilie, după-amiază, soseşte Nathan Scott de departe. în faţa cîtorva prieteni strînşi lîngă Christinel în rezervă îi administrează cu voce vibrantă extrema oncţiune[2] şi rosteşte, secundat de David Tracy şi de Frank Gamwell, rugăciuni pentru eliberarea sufletului.

Inima lui Mircea Eliade funcţionează încă normal. Îmi trebuie mult timp ca să înţeleg ce se întîmplă: profesorul le dă timp discipolilor să vină. Charles Long, unul din primii săi elevi, a ajuns la Chicago de departe; la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii şi cei mai dragi studenţi, colegul meu de clasă din 1975. Telefonul din secţia de reanimare sună din toate părţile lumii [...]

Marţi dimineaţă, ies ca să fac cîteva curse pentru Christinel, care n-a mai părăsit nici o clipă spitalul de vineri. La întoarcere, Wendy O'Flaherty mă cheamă înăuntrul rezervei; la orele 9.15 ale zilei de 22 aprilie, tensiunea arterială a lui Mircea Eliade a căzut, dar inima aceasta formidabilă, nu numai mare, ci şi rezistentă, încă mai pîlpîie. Wendy ştie că n-aş fi putut să-mi iert niciodată absenţa de lîngă profesor în ultima clipă. îmi spune că Mircea Eliade a avut şi această ultimă bunătate: mi-a aşteptat întoarcerea. Tot mai rare, bătăile pulsului se încheie la 9.40. David Tracy şi Frank Gamwell rostesc o ultimă rugăciune. Parinirvăna a luat sfîrşit.

Desigur, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi fără Mircea Eliade. Dar am înţeles după o noapte de disperare că în cele cinci zile ale veghii Mircea Eliade înfăptuise o minune. Prietenii şi discipolii săi se întîlniseră în acest timp acolo, solidari cu Christinel şi întărindu-şi legăturile unul faţă de celălalt. în mahăparinirvăna, timpul adunării înainte de marea trecere, există o mare înţelepciune. Şi din nou îmi aminteam de vîrsta de 24-25 de ani, cînd credeam că descifrez în zîmbetul lui Mircea Eliade cunoştinţa misterelor universului.

Poate că, într-adevăr, se petrecuseră lucruri tainice, privitoare la soţia sa care-1 veghease cu devotament eroic; la schimburile de sentimente şi gînduri între prietenii nedezlipiţi de ea; la soarta şi, poate, la misiunea lor. Timpul adunării fusese, poate, şi un timp de probă.
Deşi ochii mi se înnegurează din cînd în cînd; deşi lumea va arăta cu totul altfel fără Mircea Eliade — totuşi i-am acceptat moartea cu împăcare. Miercuri, 23 aprilie 1986, la ora două, a fost cremat pe Woodlawn Avenue colţ cu strada 67. Între două pasaje din înţelepciunea lui Isus Sirach şi Apoca-lipsa lui Ioan, David Tracy a citit şi o pagină din Mitul eternei reîntoarceri. Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial care a avut loc în enorma Rockefeller Chapel din Hyde Park, campusul universităţii din Chicago, a fost, după mărturia unui bătrîn profesor, cea mai frumoasă slujbă la care asistase vreodată. în locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O'Flaherty şi subsemnatul am citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris pînă la sfîrşitul vieţii: româna, franceza şi engleza. Charles Long a explicat esenţa Marii Veghi, care nu era numai rezultatul iradierii universale a celor peste cincizeci de cărţi ale profesorului, ci şi a necrezutei sale bunătăţi. Nathan Scott (cine a spus că ar putea deveni cel mai grandios arhiepiscop de Canterbury?) a încheiat o tînguire despre sufletul Dreptului care se află în mîna Domnului.

Înţeleptul se află în pace, căci Dumnezeu 1-a încercat ca aurul în cuptor, îngîna poporul adunat în biserică.
În fond, continuu să-mi repet de ani de zile, dacă lumea aceasta este un camuflaj, aşa cum mi-aţi spus de atîtea ori, Mircea Eliade, atunci sînt fericit că am trăit în aceeaşi taină în care aţi trăit şi dumneavoastră.

Chicago, 24 aprilie-1 mai 1986
IOAN PETRU CULIANU

[1] „Ungerea bolnavilor", „maslu" (n. ed.).
[2] Vezi asteriscul delap.511. 

OMAGII

Dintre numeroasele omagii aduse lui Mircea Eliade în întreaga lume, le reproducem mai jos pe cele ale prietenilor şi compatrioţilor săi Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Textul lui Cioran a apărut în numărul special din revista „Limite". Textul lui Ionescu a fost citit de acesta la deschiderea „Zilelor omagiale Mircea Eliade", organizate de Centrul „Georgeş Pompidou" (Beaubourg) între 17 şi 19 iunie 1987.


ÎN SFÎRŞIT, O EXISTENŢĂ ÎMPLINITĂ


De îndată ce am aflat că zilele lui Mircea Eliade erau numărate, durerea pe care am resimţit-o a fost atît de intensă, încît din mintea mea s-a şters totul, cu excepţia primelor noastre întîlniri şi a aiurii sale de personaj miraculos. într-o prietenie, ca în orice altceva, începutul îţi oferă sentimentul neprevăzutului şi unicităţii. Ceea ce urmează nu va egala niciodată strălucirea începuturilor. N-ar fi cel mai bine să dispari înainte de a lăsa urme? Toate acestea nu sînt decît o divagaţie care merge în întîmpinarea imaginii pe care ne-o lasă un spirit convins pînă la obsesie că este obligaţia fiecăruia să dea tot ce e mai bun din el. în această privinţă, Mircea era cel mai puţin balcanic dintre noi toţi. Nu avea nici gustul, nici superstiţia eşecului, nu cunoştea uşurarea de a abandona un proiect, nici voluptatea inerentă oricărei fapte neîmplinite. Tocmai am primit cîteva rînduri de la un prieten din tinereţe — genial, fără îndoială —, în care acesta îmi spune, făcînd un bilanţ, că existenţa sa e marcată de „semnul neîmplinirii". Acesta este defectul nostru, fascinant şi descurajant, expresie a unei înţelepciuni de-a-ndoaselea. Sîntem cu toţii mai mult sau mai puţin nişte rataţi. Eliade, în schimb, nu era în nici un fel ratat, refuza să se considere astfel şi acest refuz sau această imposibilitate este motivul pentru care opera lui literară repugnă acelui ne-diabolic, ne-autodistructiv, ne-negativ în mod pozitiv atît de caracteristic celui mai mărunt destin valah.


I-am reproşat deseori că nu este ca... noi. Acest „noi" este, evident, arbitrar. Nu toată lumea are şansa de a fi rămas înlăuntrul lui însuşi... Dar reproşul cel mai grav pe care am avut tupeul să i-1 fac este că s-a ocupat de religii fără a avea un spirit religios. Este un subiect pe care nu l-am abordat niciodată direct, dar în mod cert rezerva mea mai mult sau mai puţin explicită asupra unui lucru atît de important nu putea decît să-i displacă. Era vorba de o obiecţie întemeiată din partea mea? Să spunem mai degrabă că era o ipoteză care a degenerat în convingere. Cu cîteva săptămîni înainte de a muri, într-un interviu acordat unui ziarist care făcea aluzie la reproşul meu, el a răspuns că atitudinea lui faţă de religii nu era deloc cea a unui savant. „Mă străduiesc să înţeleg", a precizat el. — Fără îndoială, dar savantul nu face altceva. Şi dacă înţelegi toţi dumnezeii, înseamnă că nu te interesează cu adevărat nici unul. Un dumnezeu există pentru a fi adorat sau hulit. Nu ne putem imagina un Iov erudit.


Dacă mă încăpăţînez să susţin că Eliade nu era un credincios, şi chiar că nu era predestinat să fie, este pentru că nu-1 văd să se mulţumească doar cu studiul în profunzime, fără de care nici o idee fixă nu e posibilă, iar rugăciunea este o asemenea idee fixă, cea mai mare dintre toate. El nu era obsedat decît de acţiune, „de faptă", de randament în sensul cel mai nobil al cuvîntului. Cînd eu îi spuneam că nu „lucrez" aproape niciodată, el nu voia şi nu putea să înţeleagă. Era total străin oricărui fel de nihilism, fie el şi metafizic. Ignora într-un grad inimaginabil seducţia trîndăviei, a plictiselii, a vidului şi a remuşcării. Cine era el în fond? Cred că pot da un răspuns: un spirit deschis tuturor valorilor cu adevărat spirituale, deschis pentru tot ce opune rezistenţă morbidului şi îl învinge. El credea în mîntuire, era evident de partea Binelui, opţiune nu lipsită de pericol pentru un scriitor, dar providenţială pentru cineva care respinge fascinaţia negării sau dispreţului. Ori cît de deprimat ai fi fost, nu plecai niciodată dezorientat după o convorbire cu el. Funciarmente inapt pentru deprimare, avea un fond sănătos care mă încînta. De multe ori, i-am spus că suferea de o iluzie ereditară. Cheia optimismului său invincibil trebuie căutată în încrîncenarea lui de a lăsa o imagine completă a resurselor sale, de a se realiza în fond ca nimeni altul, cu riscul — s-o mărturisim — de a-şi priva prietenii şi inamicii de plăcerea de a medita asupra slăbiciunilor lui.

E. M. CIORAN

PRECURSORUL REÎNNOIRII

Resimt încă dureros absenţa scumpului meu Mircea Eliade. Îmi va lipsi întotdeauna. Va lipsi, de asemenea, vieţii intelectuale a planetei noastre, vieţii ei spirituale.

L-am cunoscut pe Mircea cu mai bine de jumătate de veac în urmă, la Bucureşti, la întoarcerea sa din India. Deşi foarte tînăr, avea un renume excepţional. Era ceea ce se numea pe atunci „şeful noii generaţii". Mă intimida. Mai tîrziu, a devenit unul dintre cei mai importanţi mentori ai tinerilor intelectuali din Occident, mai ales americani, dar şi francezi.

El a revalorificat mitul, gîndirea mitică, pe care spirite mărunte, atîtea spirite mărunte a-metafizice le considerau minciuni, înşelătorii, legende, basme sau mistificări. Este suficient să cităm printre aceştia pe Roland Barthes. Pentru Eliade, mitul rămînea tot o poveste, o legendă, dar o legendă exemplară, o structură a gîndirii, o idee în sens platonician, arhetip, articulaţie, taină. El opunea adevărul mitic ideologiei, atî-tor idei care au infestat spiritele, sau descoperea, în confuzia ideologică, mitul ascuns, mitul îngropat, camuflat: astfel depăşit scopul istoriei marxiste, această ieşire în afara istoriei este o viziune nuanţată a Raiului de dinaintea prăbuşirii, pe care marxiştii îl căutau aici, pe pămînt, greşind, bîjbîind în bezna minţii lor. Eliade decela în gîndirea progresistă mitul ascensional, elevaţia în gîndirea utopică a istoricilor etc.

Pentru că Mircea Eliade ştia, prin scrierile sale hermeneu-tice, să citească textele, să interpreteze just şi să pună în lumină profunzimile în care se rătăcea mentalitatea modernă. Sub ceea ce era supus putrefacţiei, Eliade descoperea evidentul, imputrescibilul, realul, sacrul.
Se vorbeşte mult acum de întoarcerea sacrului. Eliade este, probabil, profetul, autorul, precursorul acestei reînnoiri. Secolul al XXI-lea, spunea Malraux, va fi religios sau nu va fi deloc: el va fi mulţumită şi lui Eliade, învăţăturii sale.

Mircea Eliade ne face să înţelegem că revelaţiile diverse ale religiilor implică Unicul, Revelaţia esenţială. Vreau să spun că dacă îi citeşti operele, Istoria religiilor printre altele, îţi dai seama că religiile sînt tradiţii multiple ale unui adevăr unic. Masson-Oursel, pe care îl putem considera un precursor al lui Mircea Eliade, în cartea sa — un pic uitată astăzi — despre religiile comparate, descoperea în religii similitudini, asemănări, care par a fi cu adevărat o cercetare, o căutare comună tuturor.

Dacă citim Arhanghelul purpuriu şi alte scrieri ale lui Henry Corbin despre misticii persani, despre sufişti, vedem bine că experienţele mistice, extazele şi iluminările musulmanilor eso-terici nu diferă cu nimic de iluminările isihaştilor sau ale anumitor carmeliţi. Nu sînt în măsură să spun cum, spre exemplu, împreună cu Dumezil, pe de o parte, şi cu personalităţi ca Jung, pe de altă parte, Eliade ne conduce spre ştiinţa tradiţională, spre calea sacră a cunoaşterii inexprimabile, extra-istorice.

Printre religiile cele mai studiate de Eliade, cele din Extremul Orient par a fi preferate de el; în special, brahmanismul; Mircea a studiat şi a făcut cunoscute lumii occidentale diferite tehnici ale extazului, ale meditaţiei, ale contemplaţiei: bunăoară, budismul tibetan, şamanismul. Cartea lui despre yoga este clasică. Alţii vor vorbi mai bine decît mine despre aceasta. Ei nu vor lăsa deoparte nici opera lui literară, foarte importantă, care arată cum supranaturalul poate fi întîlnit în viaţa de toate zilele.

Nu pot încheia fără să aduc un omagiu soţiei lui Mircea, Christinel, tovarăşa lui credincioasă, atît de devotată, care 1-a ajutat, sprijinit şi iubit atîţia ani. Mă înclin în faţa memoriei lui Mircea, prietenul meu de neuitat. Sînt, în tristeţea mea, recunoscător celor care mi-au permis să spun că noi îl iubeam, îl admiram, îl respectam şi, o dată în plus, că Mircea nu încetează să ne lipsească spiritual şi afectiv nouă, tuturor. Dar opera lui, atît de bogată, imensa sa operă, există.
EUGEN IONESCU membru al Academiei Franceze