miercuri, 27 aprilie 2011

Dincolo de bine şi de rău - Friedrich Nietzsche

(fragmente)

Femeia doreşte sã-şi cucereascã independenţa: pentru aceasta, ea se porneşte sã-i lãmureascã pe bãrbaţi în privinţa „femeii în sine" — iatã unul dintre cele mai funeste progrese pe calea urîţirii generale a Europei. Cîte şi mai cîte nu vor sã scoatã la ivealã aceste neîndemînatice încercãri de ştiinţificitate şi exhibiţionism feminin! Femeia are atîtea temeiuri pentru a se ruşina! în ea e atîta pedanterie, superficialitate, sîcîialã şcolãreascã, îngîmfare meschinã, desfrînare meschinã şi lipsã de modestie meschinã — uitaţi-vã numai la comportamentul ei faţã de copii —, toate acestea fiind de fapt înãbuşite şi înfrînate pînã acum mai ales prin teama faţã de bãrbat. Vai de noi dacã într-o bunã zi „eternul plictis feminin" — şi se gãseşte din belşug! — se va încumeta sã iasã la ivealã! Vai, dacã femeia va începe sã se dezveţe radical şi principial de subtilitatea şi arta ei, arta graţiei, a jocului, a alungãrii grijilor, a alinãrii, a nepãsãrii, cînd îşi va uita delicata disponibilitate de a rãspunde plãcutelor dorinţi! Se fac de pe-acum auzite voci feminine care, pe sfîntul Aristofan ne umplu de spaimã; pe un ton ameninţãtor şi cu o francheţe medicalã, ni se aduce la cunoştinţã ce anume pretinde înainte de toate şi la urma urmei femeia din partea bãrbatului. Nu oare aceasta dovada celui mai prost gust, cã femeia se pregãteşte astfel sã se iniţieze în ştiinţã? Pînã în prezent, din fericire, astfel de clarificãri erau treburi bãrbãteşti, privileg ale bãrbaţilor — ele se discutau „între noi, bãrbaţii"; citind toate cele scrise de femei despre „femeie", ne putem întreba în cele din urmã, cu o dozã bunã de neîncredere, dacã femeia vrea oare într-adevãr sã se clarifice asupra ei însãşi — şi dacã o poate voi... În cazul în care femeia nu-şi cautã prin aceasta o nouã gãtealã — cãci gãteala face parte, nu-i aşa, din eternul feminin? — ei bine, înseamnã cã ea vrea sã inspire teamã: — sau sã obţinã poate dominaţia. Dar nu încape nici o îndoialã, ea nu vrea adevãrul: ce-i pasã femeii de adevãr! Nu existã nimic mai strãin, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decât adevãrul, -marea ei artã e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenţa şi frumuseţea. S-o recunoaştem bãrbaţilor: în femeie noi preţuim şi iubim tocmai aceastã artã, tocmai acest instinct: noi, cei care o ducem greu şi care ne gãsim alinarea lingã aceste fiinţe ale cãror mîini, priviri şi gingaşe nebunii fac ca seriozitatea, gravitatea şi profunzimea noastrã sã ne parã tot pe atîtea rãtãciri. În sfîrşit, mã întreb: a recunoscut vreodatã o femeie profunzimea unei inteligenţe feminine, justeţea unui sentiment feminin? Şi nu-i oare adevãrat cã, privind lucrurile în mare, „femeia" a fost mai cu osebire desconsideratã tocmai de cãtre femei — şi nici pe departe de cãtre noi? — în ceea ce ne priveşte, noi bãrbaţii am dori ca femeia sã înceteze de a se mai compromite prin clarificarea ei: din grijã faţã de bãrbaţi şi din cruţare faţã de femei s-a întîmplat cã biserica a decretat: mulier taceat in ecclesia! În folosul femeii s-a întîmplat cã Napoleon a dat de înţeles mult-prea elocventei Madame de Stael: mulier taceat in politicis! — iar eu îl consider un adevãrat feminist pe cel care le strigã astãzi femeilor: mulier taceat de muliere!

*
E un indiciu al corupţiei instinctelor — nemaivorbind despre faptul cã este şi un indiciu al prostului gust —, cînd o femeie o invocã tocmai pe Madame Roland sau pe Madame de Stael sau pe Monsieur George Sand, de parcã ele ar constitui un argument în favoarea „femeii în sine". În ochii bãrbaţilor, mai sus amintitele sînt trei femei comice în sine — nimic mai mult! —, ele fiind de-a dreptul cele mai bune contraargumente involuntare împotriva emancipãrii şi suve- ranitãţii feminine.

*
Prostia în bucãtãrie; femeia în chip de bucãtãreasã; îngrozitoarea nechibzuinţã cu care se asigurã hrãnirea familiei şi a capului ei! Femeia nu cunoaşte importanţa mîncãrii: şi vrea sã fie bucãtãreasã! Dacã femeia ar fi fost o creatura gînditoare, ar fi descoperit în decursul practicii milenare a gãtitului marile legi fiziologice, şi ar fi anexat arsenalului ei şi arta tãmãduirii! Bucãtãreasa lipsitã de har — absenţa totalã a raţiunii în bucãtãrie a fost cea care a întîrziat şi a prejudiciat cel mai mult evoluţia omului: nici în zilele noastre situaţia nu e mai bunã. — Aviz fetelor mari.

*
A da greş în privinţa problemei fundamentale a „bãrbatului şi a femeii", a tãgãdui antagonismul abisal şi necesitatea unor relaţii veşnic încordate între ei, a visa cã bãrbatul şi femeia ar putea avea vreodatã drepturi egale, educaţie nediferenţiatã, pretenţii şi obligaţii similare: iatã un semn tipic de obtuzitate, iar un gînditor care se aratã obtuz tocmai în acest domeniu primejdios — obtuzitate a instinctelor! — poate fi considerat suspect din toate celelalte puncte de vedere, ba mai mult decît atît, prin aceasta el s-a trãdat, s-a dat de gol: probabil cã, pus în faţa tuturor problemelor fundamentale ale vieţii, chiar şi ale vieţii viitoare, el se va dovedi la fel de „miop", nefiind în stare sã aprofundeze nici una din ele. Dimpotrivã, un bãrbat care posedã o anumitã profunzime a spiritului şi a dorinţelor sale, şi totodatã bunãvoinţa capabilã de severitate şi de duritate, care se confundã lesne cu acestea, nu poate gîndi în privinţa femeii decît într-un mod oriental: — şi anume, el trebuie sã considere femeia o proprietate, un bun ce poate fi zãvorit, o fiinţã hãrãzitã servitutii, condiţie în care ea se poate desãvîrşi, — el trebuie sã se situeze pe poziţiile imensei înţelepciuni asiatice, a superioritãţii instinctuale a Asiei, la fel precum au fãcut-o odinioarã grecii, cei mai buni urmaşi şi învãţãcei ai Asiei, — grecii care, dupã cum se ştie, de la Homer şi pînã în vremea lui Pericle, pe mãsurã ce fãceau progrese mai mari pe calea civilizaţiei şi a forţei, au devenit din ce în ce mai severi, pe scurt din ce în ce mai orientali în privinţa femeii. Cât de necesarã, cît de logicã şi chiar omenesc dezirabilã era aceast atitudine: iatã o problemã asupra cãreia am face bine sã meditãm!

*
În nici un alt secol sexul slab nu a fost tratat de cãtre bãrbaţi cu atîta consideraţie ca în secolul nostru — aceasta face parte din tendinţele şi gusturile democratice, laolaltã cu lipsa de respect faţã de cei vîrstnici —: ce-i de mirare dacă se şi abuzeazã numaidecît de aceastã consideraţie? Femeia vrea şi mai mult, se învaţã sã revendice, ajunge sã vadã acest tribut de consideraţie ce i se acordã aproape o ofensă, ar prefera concurenţa şi chiar lupta pentru drepturi: pe scurt, femeia îşi pierde din pudoare. Sã adãugãm pe datã că ea îşi pierde şi din bunul ei gust. Ea se dezvaţã sã se teamă de bãrbat: însã femeia care „s-a dezvãţat de teamã" îşi abandoneazã prin aceasta şi cele mai feminine instincte ale ei. Faptul cã femeia prinde curaj de îndatã ce calitãţile inspirtoare de teamã ale bãrbatului, s-o spunem pe şleau, cînd virilitatea lui nu mai este voitã şi cultivatã, acesta e un lucru normal şi chiar destul de uşor de înţeles; ceea ce-i mai greu de priceput este faptul cã, totodatã — femeia degenereazã. Or tocmai aceasta se întîmplã în zilele noastre: sã nu ne ascundem dupã degete! Pretutindeni unde spiritul industrial a ieşit biruitor din lupta cu spiritul militar şi aristocratic, femeia nãzuieşte sã cucereascã independenţa economicã şi juridicã a unui comis: „femeia-comis" ne aşteaptã la porţile societãţii moderne în curs de formare. În vreme ce ea cucereşti astfel drepturi noi, aspirã la dominaţie şi îşi înscrie pe steagurile şi steguleţele ei lozinca „Progresul femeilor", vedem cu o cumplitã claritate cã se petrece de-a dreptul contrariul: femeia regreseazã. De la Revoluţia francezã încoace influenţa femeii în Europa a descrescut pe mãsurã ce drepturile şi revendicãrile ei sporeau; iar „emaniciparea femeii", în cazul în care este doritã şi cerutã înseşi de femei (şi nu numai de cãtre capete seci bãrbãteşti) se dovedeşte a fi un simptom ciudat al slãbirii şi fãrîmiţãrii progresive a principalelor instincte feminine. In aceastã mişcare se aflã o dozã de prostie, o prostie aproape masculinã, de care o femeie normalã — aşadar, inteligentã — s-ar ruşina profund. A nu mai poseda flerul care îţi aratã terenul pe care ai cele mai mari şanse de izbîndã; a neglija antrenamentul în mînuirea armelor care îţi sînt proprii; a te arãta lipsitã de scrupule în faţa bãrbatului, mergînd chiar pînã la „a scrie cãrţi" în locul bunei-creşteri şi modestiei distinse, rafinate de odinioarã; a te strãdui cu o neruşinare virtuoasã sã distrugi credinţa bãrbatului într-un ideal fundamental diferit ce s-ar ascunde în fiinţa femeii, credinţa într-un inefabil Etern-feminin, Inevitabil-feminin; a alunga cu o insistenţã limbutã din capul bãrbatului ideea cã femeia trebuie întreţinutã, îngrijitã, protejatã, cruţatã asemenea unui animal domestic delicat, ciudat de sãlbatic şi adeseori agreabil; neîndemînatica şi indignata cotrobãire pentru a depista toate aspectele sclavagiste şi iobãgiste pe care le-a avut şi le mai are poziţia femeii în ierarhia socialã (de parcã sclavagismul ar constitui un contraargument şi nu, mai degrabã, o condiţie a tuturor civilizaţiilor superioare, a tuturor progreselor culturale): — ce altceva înseamnã toate acestea decît fãrîmiţarea instinctelor feminine, renunţarea la feminitate? Fireşte, în rîndul mãgarilor instruiţi de sex masculin se gãsesc destui prieteni ai femeilor, corupãtorii lor, care le sfãtuiesc sã renunţe la feminitate şi sã maimuţãreascã toate neroziile de care suferã ca de o boalã „bãrbatul" european, „virilitatea" europeanã, — imbecili care ar dori sã coboare femeia la nivelul „culturii generale", al cititului ziarelor şi al practicãrii politicii. Se gãsesc chiar unii care ar vrea sã facã din femei liber-cugetãtoare şi literate: de parcã o femeie lipsitã de cucernicie n-ar constitui în ochii unui bãrbat profund şi ateu o fiinţã absolut respingãtoare şi ridicolã —; aproape pretutindeni, nervii le sînt distruşi prin cea mai morbidã cea mai primejdioasã muzicã din cîte existã (ultimul strig al muzicii noastre germane), pe zi ce trece ele sînt fãcute mai isterice şi mai inapte pentru a-şi îndeplini cea dintîi şi cea din urmã chemare a lor, anume aceea de a da naştere unor copii viguroşi. Se încearcã mai cu seamã „instruirea" lor şi dupã cum se spune, întãrirea „sexului slab" cu ajutorul culturii; de parcã istoria nu ne-ar fi învãţat îndeajuns de insistent cã „instruirea" omului a mers întotdeauna braţ la braţ cu debilitarea lui — respectiv cu debilitarea, irosirea, îmbolnãvirea voinţei, şi cã femeile cu cea mai mare putere influenţã din lume (chiar mama lui Napoleon bunãoarã) şi-a datorat puterea şi autoritatea asupra bãrbaţilor tocmai puterii voinţei lor — şi nu dascãlilor! Lucrul care inspirã respectul şi adeseori chiar teama faţã de femeie este natura : care e mai „naturalã" decît aceea a bãrbatului, supleţea purã, şireatã, felinã, gheara ei de tigru ascunsã în mãnuşă, naivitatea egoismului ei, ineducabilitatea ei, sãlbãticia ei interioarã; caracterul de neînţeles, amplu şi schimbãtor al dorinţelor şi virtuţilor ei... Ceea ce inspirã milã, în ciuda frici faţã de pisica primejdioasã şi frumoasã care e „femeia" este cã ea pare mai suferindã, mai vulnerabilã, mai dornicã de mîngîieri şi mai osînditã la decepţii decît oricare alt animal. Teamã şi milã: iatã sentimentele cu care a stat pînã acum bãrbatul în faţa femeii, mereu cu un picior alunecînd în groapa tragediei, cea care te sfîşie, desfãtîndu-te. — Cum? De-acum s-a sfîrşit cu asta? Se lucreazã la eliberarea femeii din vrajã! Încetul cu încetul, ea va deveni mereu mai plictisitoare? O, Europa! Europa! Cunoaştem animalul încornorat, cel pentru care ai simţit dintotdeauna cea mai mare atracţie, cel din partea cãruia te ameninţau mereu primejdiile! Vechea-ţi fabulã s-ar putea preface iarãşi în „istorie", — o enormã nerozie ameninţã iarãşi sã se înstãpîneascã asupra ta şi sã te rãpeascã! Şi sub aceastã nerozie nu-i ascuns vreun zeu, nu! Doar o „idee", o „idee modernã"!

*
Raselor harnice le vine deosebit de greu sã îndure trîndãvia: a fost o capodoperã a instinctului englez faptul cã a izbutit sã prefacã duminica într-o zi atît de sfîntã şi de plicticoasã încît englezului i se face pe neobserv un fel de post nãscocit cu şiretenie, intercalat cu ingeniozitate, fenomen ce poate fi observat la tot pasul şi în Antichitate (deşi în cazul popoarelor meridionale postul nu se aplicã şi muncii). Existenţa mai multor feluri de posturi este necesarã; pretutindeni unde domnesc instinctele şi obişnuinţele puternice, legiuitorii nu trebuie sã neglijeze intercalarea unor zile suplimentare în care unul din aceste instincte va fi încãtuşat şi se va deprinde din nou sã flãmînzeascã. Examinînd lucrurile dintr-o perspectivã mai înaltã, generaţii şi epoci întregi atinse de un fanatism moral oarecare se dovedesc a fi fost asemenea perioade intermediare de constrîngere şi de post, în decursul cãrora un instinct se deprinde sã-şi plece capul şi sã se înfrîngã pe sine, purificîndu-se şi ascuţindu-se totodatã; chiar şi unele secte filozofice (ca de pildã stoicismul în sînul culturii elenistice şi în atmosfera supraîncãrcatã de arome afrodisiace a acestuia) ne îndreptãţesc altfel de interpretare. Prin aceasta ni s-a oferit totodatã şi o indicaţie pentru explicarea acelui fenomen paradoxal prin IMire, tocmai în perioada creştinã a Europei şi de-abia sub presiunea judecãţilor de valoare creştine, instinctul sexual s-a sublimat în iubire (amour-passion).

*
Existã ceva în morala lui Platon ce nu-i aparţinea propriu- zis lui, ci care se aflã în filozofia sa, am putea spune, în ciuda voinţei sale: este vorba de socratismul pentru care, la drept vorbind, el era prea aristocrat. „Nimeni nu vrea sã-şi dãuneze sieşi, aşadar, toate rãutãţile sînt fãptuite involuntar. Căci cel rãu îşi pricinuieşte sieşi rãul: el n-ar mai face-o dacã ar sti cã rãul este rãu. Prin urmare, cel rãu este rãu doar datoritã unei erori; luaţi-i eroarea şi îl veţi face inevitabil bun". — Acest fel de a trage concluzia miroase a plebe, cea care în fapta rea vede doar urmãrile ei dãunãtoare şi opi neazã cã „e un lucru prostesc sã faci rãu"; totodatã, ea iden tifică pur şi simplu „bunul" cu „utilul şi plãcutul". în cazul întregului utilitarism al moralei, putem ghici din capul locu lui aceastã origine comunã şi sã ne bizuim pe flerul nostru: nu prea vom da greş. — Platon a fãcut tot posibilul pentru a interpreta în felul sãu teoriile dascãlului, introducînd în ele un dram de fineţe şi de nobleţe şi, mai ales, pe sine, — el, cel mai temerar dintre toţi interpreţii, cel care l-a luat pe Socrate în întregime drept o temã popularã, un cîntec din folclor auzit pe uliţi, pentru a-l varia la nesfîrşit, la imposibil: şi anume, deghizîndu-l cu toate mãştile lui proprii, cu întreaga lui multiplicitate. În glumã fie spus, şi homeric pe deasupra: ce altceva e Socratele lui Platon decît (traducere din greaca veche: Platon în faţă, Platon în urmă, himeră la mijloc. Parodia unui vers din Iliada care descrie Himera: ”Leu în faţă, şarpe în urmă, capră la mijloc”.)

*
Vechea problemã teologicã a „credinţei" şi a „ştiinţei" — sau, mai lãmurit spus, a instinctului şi a raţiunii — aşadar, întrebarea dacã, în privinţa evaluãrilor, instinctualitãţii meritã a-i fi acordatã o mai mare autoritate decît raţionalitãţii cãreia i se pretinde sã aprecieze şi sã acţioneze pe baza unor temeiuri, potrivit unui „de ce?", aşadar, în vederea unui scop, a unei necesitãţi, — este aceeaşi veche problemã moralã care s-a întrupat pentru întîia oarã în persoana lui Socrate, dezbinînd spiritele cu mult înaintea religiei creştine. Ce-i drept, însuşi Socrate — acest eminent talent dialectic — s-a plasat mai întîi pe poziţiile raţiunii; şi, la drept vorbind, ce altceva a fãcut el toatã viaţa decît sã-şi rîdã de neîndemînatica incapacitate a nobililor sãi atenieni, oameni instinctuali asemenea tuturor aristocraţilor care nu ştiu sã-si motiveze niciodatã îndeajuns temeiurile acţiunilor lor? însã mai apoi el a ajuns sã-şi rîdã pe furiş de sine însuşi: în urma unui autointerogatoriu, a unui examen de conştiinţã mai rafinat, el a descoperit în persoana lui aceeaşi stîngãcie şi neputinţã. Dar la ce bun, îşi spuse el, sã renunţãm la instincte din cauza aceasta. Ele trebuie ajutate, şi raţiunea de asemenea, sã-şi dobîndeascã drepturile, — instinctelor trebuie sã li se dea ascultare, în vreme ce raţiunea trebuie convinsã sã le dea acestora o mînã de ajutor, oferindu-le motive întemeiate. Aceasta a fost adevãrata falsitate a marelui ironic cel plin de mistere; el şi-a silit conştiinţa sã se mulţumeascã cu un soi de autoamãgire: în fond, el a întrezãrit caracterul iraţional al judecãţilor morale. — Platon, mai nevinovat în astfel de treburi şi lipsit de orice şiretenie plebeianã, şi-a învestit întreaga energie, — cea mai mare energie învestitã vreodatã de un filozof din vremea aceea! — pentru a-şi demonstra sieşi cã raţiunea şi instinctul se îndreaptã de la sine spre unul şi acelaşi ţel, spre Bine, spre „Dumnezeu"; iar de la Platon încoace toţi teologii şi filozofii bat acelaşi drum, — şi anume, afirmînd cã pînã acum, în materie de moralã, instinctul sau, dupã cum îl numesc creştinii, „credinţa" sau, cum îl numesc cu, „turma" a ieşit biruitoare. Ar trebui sã facem o excepţie in cazul lui Descartes, pãrintele raţionalismului (şi, prin urmare, bunicul revoluţiei), cel care accepta numai şi numai uitoritatea raţiunii: însã raţiunea este doar o unealtã, iar Descartes s-a dovedit superficial.

vineri, 8 aprilie 2011

Fragmentarium - Mircea Eliade
Drumul spre centru

Tehnica socratică se fundează pe această siguranţă: că orice om are adevărul în el; trebuie doar să i-l aminteşti, să-l scoţi la lumină.
Unele filozofii indiene pleacă de la o certitudine identică. Bunăoară, Sărhkhya şi Yoga, urmărind - ca orice „sistem" de filozofie indiană - autonomia absolută a spiritului, libertatea lui, ajunge la afirmaţia următoare: orice suflet (puruşa: spiritus) este de fapt liber, autonom; numai că omul nu îşi dă seama de asta. Scopul filozofiei este deci, după Sămkhya, înţelegerea („realizarea") acestui fapt: că sufletul e liber.
Şi pentru Socrate, şi pentru unele filozofii indiene, omul suferă pentru că ignoră valoarea şi „situaţia" propriului său suflet. îşi ignoră, adică, propriul său „centru". Suferinţa, drama, dezastrul condiţiei umane se datore[sc] unei absurde amnezii; omul nu-şi mai aminteşte adevărul (Socrate), nu-şi mai recunoaşte sufletul (Sămkhya - Yoga). Să precizăm că „sufletul" nu se referă aici - cum nu se referă nicăieri în metafizica indiană - la psyche, anima, la viaţa psihomentală, considerată ca o manifestare subtilă a „materiei", ci la nous, spiritus, adică la o entitate ontologică.
Salvarea, atît pentru Socrate, cît şi pentru filozofia indiană, stă în putinţa omului de a-şi aminti sau de a recunoaşte adevărul. Dar acest „adevăr" este în om, alcătuind chiar centrul fiinţei sale. Cu cîtva timp înainte de Socrate, Upanişadele anunţaseră: tu eşti asta! (tat tvam asi). „Asta", adică Brahman, realitatea absolută, identică cu ătman, cu „sufletul" (spiritus) omului.
Drumul spre „înţelepciune" sau spre „libertate" este un drum spre centrul fiinţei tale. Aceasta este cea mai simplă definiţie care se poate da metafizicii în genere. Şi este interesant de remarcat că o definiţie similară se poate da religiei în genere: drum spre „centru". într-adevăr, orice act religios presupune ieşirea din zona profană (care ar corespunde, în ordine metafizică, ieşirii din devenire, din „viaţă" şi „istorie") şi intrarea într-o zonă sacră (templu, loc sacrificial, timp liturgic, „starea" rugăciunii etc). Dar zona sacră prin excelenţă, templul sau altarul, este considerat - în toate tradiţiile religioase - „centrul lumii" (cf. cartea noastră Cosmologie şi alchimie babiloniană, 1937, pp. 31 şi urm.). Aşadar, intrarea sacrificială într-o zonă sacră este un drum spre „centru", spre Realitatea absolută. Căci „sacrul" asta înseamnă: esse, realitatea absolută, opusă „profanului", devenirii, vieţii, într-un cu-vînt lui non-esse.
Fireşte, „drumurile" acestea spre „centru" - ale metafizicii şi ale religiei - au direcţii opuse: metafizica descoperă centrul în om (tat tvam asi); religia descoperă centrul în sacru, în afara omului (ganz anderes). Cu toate acestea, „direcţia" drumurilor nu trebuie să ne înşele, fă-cîndu-ne să credem în incompatibilitatea celor două „căi", metafizică şi religioasă. Pentru că este adevărat că în primul caz, al itinerariului metafizic, omul descoperă în sine realitatea absolută (ătman), dar tot atît de adevărat este că acest principiu ontologic nu aparţine omului ca atare, ci îl preced[ă] şi îl transcende...

Tehnica dispreţului

Malraux a avut încă o dată dreptate intitulîndu-şi ultimul său volum Le temps du mepris. înainte chiar de a fi o epocă eroică, vremea noastră este o epocă a dispreţului. De altfel, eroismul se împacă foarte bine cu dispreţul. Şi unul, şi altul sînt atitudini aristocratice, de mare singurătate şi exasperată tensiune morală. Ce poţi face împotriva proştilor - decît să-i dispreţuieşti? Ce poţi face împotriva forţelor imbecilizate - decît să lupţi cu ele fără noroc, adică fără victorie, singur, eroic, aristocratic?
Confuzia ridicolă a timpurilor moderne a făcut din „aristocraţie" o plagă socială. S-a confundat noţiunea de aristocrat - indispensabilă oricărei civilizaţii şi oricărui umanism - cu clasa socială a aristocraţilor, clasă de mult descompusă de vicii şi paralizată de propria sa sterilitate. Evident, numai parveniţii şi candidaţii la neociocoism mai pot pune vreo nădejde în această „aristocraţie" de sînge, spadă şi aur. Dar la noţiunea de aristocraţie nu putem renunţa; nu putem renunţa decît cu riscul de a umili umanismul, de a întuneca şi mai mult confuzia care domneşte pretutindeni în jurul „omului".
în fond, ce fac toţi oamenii vii şi creatori ai veacului decît să dispreţuiască şi să lupte? Valorile acestea morale - de luptă, de dispreţ - sînt caracteristice oricărei elite, oricărei aristocraţii. Dispreţul e cea mai umană formă a luptei. Şi animalele se luptă, şi ele suferă, şi ele urăsc. A nu urî un om - a-l dispreţui numai: iată un fel de luptă care este în acelaşi timp şi contemplaţie, şi asceză. Este aproape o purificare: căci scapi de stăpînirea pasiunii celei mai umilitoare, ura. Este o perfectă asceză; căci nu te abandonezi unei pasiuni, ci o domini, o sterilizezi. A putea dispreţui un om, o societate, un climat istoric - a dispreţui senin, sincer, fără crispări, fără duh de răzbunare - este un gest moral pe care arareori îl mai întîlnim la contemporanii noştri. Este un gest olimpic. Şi totuşi, înapoia lui se află cea mai cumplită aventură.
Căci ceea ce ne face să şovăim înainte de a alege calea dispreţului - care e în acelaşi timp şi calea izolării, drumul cel mai sigur spre singurătate - este groaza noastră de a nu ieşi cumva din istorie, de a nu risca să nu fim contemporani cu marile prefaceri morale, sociale şi politice din jurul nostru, deci de a rămîne singuri şi sterpi în mijlocul unei considerabile metamorfoze umane. Credem cu toţii că orice se întîmplă în istorie este semnificativ şi că orice formă nouă de viaţă morală şi socială este un progres. De aici instinctul nostru sigur care ne îndeamnă să rămînem în contemporaneitate, să fim laolaltă cu ceilalţi care se mişcă şi gîndesc pentru noi. De aici teama noastră de a dispreţui ceea ce se întîmplă în jurul nostru - de a dispreţui masiv, în bloc, fără reticenţe. Căci, dacă cumva ei au dreptate? Ei - adică ceilalţi, mulţi şi proşti, puţini şi semidocţi, oamenii de cabinet sau de pe stradă, oamenii perfect contemporani cu evenimentele...
Tehnica dispreţului conduce inevitabil la aventură. Dispreţuieşti în numele unei tradiţii sau al unui instinct - care îţi spune că nu tot ce se întîmplă în istorie e semnificativ, că nu orice fapt este un progres, că lumea nu merge întotdeauna înainte sau spre mai bine, ci de foarte multe ori merge fără noimă, condusă de forţe obscure, inumane, necreatoare. Dispreţuieşti, de asemenea, pentru că te simţi aristocrat, eroic, luptător - şi faza finală a evenimentelor nu este niciodată eroică, nu este nici măcar purtătoare de valori, de ierarhie. Ceea ce se întîmplă, ceea ce se consumă- este întotdeauna amorf, iraţional, „întîmplător".
Dispreţul presupune o viziune antiistorică. Adică: desolidarizarea de evenimente, credinţa în semnificaţii. Ri-varol s-a desolidarizat de Revoluţia Franceză; adică n-a crezut în forţa creatoare a evenimentelor, în istorie - ci s-a mulţumit cu semnificaţiile morale ale timpului său. Şi totuşi, Rivarol a avut dreptate; n-a fost păcălit de atitudinea sa antiistorică. Omul a rămas tot atît de funest şi neesenţial ca şi înainte de Revoluţie. Semnificaţiile morale găsite de Rivarol rămîfi şi astăzi în picioare, după ce fenomenul revoluţionar s-a consumat şi a fost depăşit (steagul Revoluţiei de la 1789 este astăzi scuipat de luptătorii altei revoluţii).
Atitudine antiistorică - adică atitudine apocaliptică. Evenimentele nu creează istoria; istoria nu înseamnă progres: lumea merge înainte prin intermitenţe; lumea poate deci avea un sfirşit, un sfirşit precipitat. Aşa cred, astăzi, o sumă de oameni, poate cei mai inteligenţi oameni ai veacului; printre care nu putem să nu numim pe Rene Gue-non, în care, alături de alte atîtea virtuţi, s-a concentrat şi o formidabilă capacitate de dispreţ pentru lumea modernă, în bloc. Nu cred că a existat un om să dispreţuiască mai categoric şi mai total contemporaneitatea, ca acest prodigios Rene Guenon. Şi niciodată nu străbate în dispreţul lui compact, olimpian, o urmă de mînie, o uşoară iritare sau măcar melancolie. Este un adevărat maestru...
Riscul dispreţului, „aventura" în care te angajează această tehnică nu pot intimida totuşi o structură eroică, un om care iubeşte în acelaşi timp şi cu aceeaşi tărie lupta şi singurătatea. Retragerea din lume, izolarea faţă de evenimente - într-un cuvînt desolidarizarea de esenţele caduce şi infernale ale societăţii - este o cale admirabilă pentru cei care nu cunosc demonul luptei, pentru cei care participă oarecum la o structură „contemplativă". Pentru ceilalţi, care nu pot fără singurătate, dar nu pot nici fără luptă - dispreţul este cea mai eficace tehnică, este luptă (căci este asceză), dar este şi dominare de sine, perspectivă, spaţiu, „contemplaţie".
Este ciudat cît de des apare în opera lui Malraux termenul de „contemplaţie" şi „sens". în cărţile lui sînt foarte mulţi oameni care suferă pentru că vor să obţină un criteriu sigur de contemplaţie. Dominat de setea pentru „sens" (al existenţei), Malraux reînvie şi actualizează expresia lui Montaigne: la condition humaine. Alături de setea aceasta organică pentru contemplaţie şi singurătate (sete sau mai bine zis destin) - Malraux (structură eroică, aristocratică) cultivă acţiunea. A trebuit să ajungă astfel fatal la tehnica dispreţului, deşi nu este deloc un antiistoricist.

Faptul
Toţi sîntem de acord că ceea ce interesează cunoaşterea umană nu sînt faptele - ci faptul. Poţi privi o mie de plante, fără să înţelegi „faptul" esenţial vieţii vegetale.
Poţi citi o mie de documente despre Revoluţia Franceză, fără să te apropii cu un singur pas de acest „fapt" fără pereche în istoria europeană.
Dar cum alegem, din milioanele de fapte, acele cîteva fapte esenţiale? Cum obţinem un „fapt" dintr-o mie de documente, cum îl transformăm în act de cunoaştere? Şi apoi, se mai pune o întrebare: alegem noi şi transformăm noi, întotdeauna, dintr-un milion de fapte un singur „fapt" semnificativ - sau acest „fapt" este, în el însuşi, calitativ deosebit de milionul de fapte care îl preced[ă] şi îl întrece?
Observaţi tovărăşia între doi tineri, tovărăşie care se transformă, uneori, în dragoste. Se întîmplă nenumărate lucruri între ei, fără importanţă (gesturi, conversaţii, priviri, întîmplări etc). „Fapte" care se consumă fără germeni, fără „secvenţă organică". (Ne spunem atîtea cuvinte între noi, care se pierd; atîtea gesturi, atîtea zîmbete, atîtea izbucniri sentimentale de o clipă care se sting în clipa următoare fără să creeze o urmare, o semnificaţie, o „cunoaştere", în conştiinţa mea sau a d-tale.) Deodată, un nimic, o întîmplare transformă banala tovărăşie a doi tineri în dragoste. Un nimic (o privire, una din mia de priviri care s-au schimbat între ei; un cuvînt, precedat de un milion de cuvinte, un peisaj, o nuanţă etc), un nimic care îi dezleagă de mediul normal, neutru, inundat de „fapte", şi îi farmecă, îi „zvîrle" într-o nebunie unică pe care putem fără teamă s-o numim Absolut.
Acelaşi lucru se întîlneşte în toată lumea biologică. Se petrec un milion de fapte în istoria unui organism (cîte tropisme, cîte fenomene de nutriţie, cîte procese obscure!...)
Şi totuşi, în viaţa acestui organism n-au importanţă - adică: semnificaţie, „secvenţă organică", „destin" - decît cîteva; în speţă, faptul germinării, al fecundării; creaţia.
în istoria popoarelor, în istoria spiritului uman numai actele creatoare au importanţă. Numai de la ele un alt om poate învăţa ceva. Şi ce este virtutea de a învăţa, decît un aspect al eternităţii?
S-ar putea spune că „destinul" este tocmai lupta cu tine însuţi, alegerea faptului esenţial din milionul de fapte care se consumă prin tine sau în jurul tău; lupta cu tine însuţi, cu semnificaţia (rodirea, copiii, gloria - act creator, cu „secvenţă organică" în orice caz) pe care o poţi da sau nu o poţi da vieţii tale personale.

Cîţiva modeşti
Oamenii care par într-adevăr modeşti sînt de obicei cei mai mari orgolioşi, şi ambiţia lor e nesfîrşită. Niciodată n-am să uit emoţia cu care am citit Gînduri ale unui om ca oricare altul, excelenta carte a profesorului N. Iorga. Un singur lucru n-am priceput: de ce „om ca oricare altul"? N. Iorga este - şi d-sa o ştie mai bine decît noi - un om excepţional. Şi, cu toate acestea, pretutindeni în cărţile d-sale memorialistice şi morale, se zugrăveşte pe sine ca un biet om, un biet savant care încearcă să facă ceva în ţara românească etc. Ai crede, în faţa unor asemenea mărturisiri, că d. N. Iorga este sfios şi modest. Dimpotrivă, sub aparenţa de modestie, la d-sa se ascunde conştiinţa genialităţii sale şi cineva îmi spunea:
- Nu sînt atît de orgolios ca să nu recunosc că sînt un om mare...
Odată, ascultînd laudele entuziaste ale unui prieten, acelaşi bărbat îmi mărturisea:
- Eu sînt un om modest, îmi face o deosebită plăcere să se vorbească de mine...
Sub aparenţa lor paradoxală, aceste mărturisiri sînt foarte adevărate. Un mare orgolios ştie că oricît ar fi de lăudat, de adulat, de exaltat - nu se poate spune totul despre el. El e atît de mare, de excepţional, de unic, încît e preferabil să nu se spună nimic despre el, sau să pară el însuşi modest, „un om ca oricare altul", decît să se spună pur şi simplu că e un Om Mare.
Profesorul S. D. în preajma căruia am trăit o bună bucată de vreme era foarte conştient şi mîndru de opera sa, de cele patru volume filozofice pe care le publicase. Mă obişnuisem să-l socotesc un orgolios fără seamăn - pînă în ziua în care am citit mărturisirea unui excepţional savant, care scrisese o bibliotecă întreagă de studii. Mărturisirea începea cam astfel: „Sînt un biet cercetător neno-rocos..." Orice s-ar fi putut spune despre savantul nostru, în afară de faptul că era un „biet cercetător nenorocos". Era celebru, era considerat cea mai mare autoritate a timpului, avea elevi, era bogat. Atunci de ce această iritantă modestie, care nu convinge pe nimeni?...
Mi s-ar putea răspunde: oamenii mari încearcă şi visează să creeze o operă atît de excepţională, încît ceea ce puterile lor le îngăduie să facă li se par biete frînturi fără nici o însemnătate... Să admitem că lucrul acesta e adevărat. (Deşi mă îndoiesc; foarte mulţi creatori care vorbesc de „biata lor persoană" sînt în fond convinşi de măreţia operei lor şi o mărturisesc uneori, în jurnale intime, în corespondenţă etc.) Dar, dacă e adevărat, apoi orgoliul acestor creatori mi se pare înspăimîntător, demiurgic. Căci închipuiţi-vă ce părere au ei despre puterea lor, despre geniul lor, dacă acele capodopere pe care le-au creat li se par fleacuri. Multă vreme am iubit legenda care spunea că Vergiliu, pe patul de moarte, a cerut să se distrugă Eneida - o „biată operă ratată", un fleac. Acum îmi dau seama ce extraordinar orgoliu zăcea sub modestia lui Vergiliu; dacă Eneida era un fleac imperfect, apoi închipuiţi-vă ce Operă ar fi dorit Vergiliu să creeze! El se visa deci un demiurg. Avea despre geniul său o părere excepţională. Credea că poate face, că poate crea o operă de o mie de ori mai frumoasă decît Eneida...
Ce naiv mi se pare, acum, orgoliul mărturisit şi gălăgios al lui Balzac, care se credea - şi era - un geniu; care spunea că e egalul lui Napoleon şi că niciodată lumea nu va putea uita pe Pere Goriotl... Balzac avea cel puţin conştiinţa că opera lui coincide, deşi imperfect, cu puterea lui. Nu credea, ca Vergiliu, că ceea ce a creat nu e bun, că puterea lui de creaţie ar fi putut fi de o mie de ori mai mare, că, în orice caz, „idealul" lui artistic este atît de grandios, încît nici măcar EL nu l-a putut realiza...