Studii despre iubire - Jose Ortega Y Gasset

                          - fragment -

Stendhal e unul dintre aceşti îndrăgostiţi de dragoste. În cartea sa recentă despre Viaţa amoroasă a lui Stendhal, Abel Bonnard spune: „Nu le cere femeilor altceva decât să-i autorizeze iluziile. Iubeşte în scopul de a nu se simţi singur, dar, la drept vorbind, îşi fabrică singur trei sferturi din iubirile lui."

Există două tipuri de teorii despre iubire. Unul dintre ele conţine doctrine convenţionale, curate locuri comune ce se repetă fără intuiţia prealabilă a realităţilor pe care le enunţă. Altul cuprinde noţiuni mai substanţiale, care provin din experienţa personală. Astfel, în ceea ce opinăm conceptual despre dragoste se schiţează şi se relevă profilul iubirilor noastre.

În cazul lui Stendhal nu încape nici o îndoială. E vorba de un bărbat care nici nu a iubit cu adevărat, nici, mai cu seamă, nu a fost iubit cu adevărat. E o viaţă plină de iubiri false. Or, de pe urma iubirilor false, în suflet nu poate rămâne decât observaţia melancolică a falsităţii lor, experienţa evaporării lor. Dacă analizăm şi descompunem teoria stendhaliană, vedem în mod limpede că a fost gândită de-a-ndoaselea; vreau să spun că faptul culminant în iubire e, pentru Stendhal, sfârşitul ei. Cum se poate explica împrejurarea că iubirea se sfârşeşte dacă obiectul iubit rămâne identic ? Ar trebui mai curând să presupunem - aşa cum a făcut Kant în teoria cunoaşterii - că emoţiile noastre erotice nu se ajustează după obiectul către care se îndreaptă, ci dimpotrivă: că obiectul este elaborat de către fantezia noastră dominată de pasiune. Dragostea moare din cauză că naşterea ei a fost o greşeală.

Chateaubriand n-ar fi gândit aşa, pentru că experienţa lui era contrară. Iată un bărbat care - incapabil să simtă dragostea cu adevărat - a avut darul de a provoca iubiri autentice. Una după alta au trecut pe lângă el femei şi au rămas brusc pătrunse de iubire pentru totdeauna. Brusc şi pentru totdeauna. Chateaubriand ar fi însăilat negreşit o doctrină în care esenţial pentru dragostea adevărată ar fi să nu moară niciodată şi să ia naştere subit.

[BRUSC ŞI PENTRU TOTDEAUNA]

Iubirile comparate ale lui Chateaubriand şi Stendhal ar constitui o temă de înalt randament psihologic care i-ar învăţa câte ceva pe cei ce vorbesc cu atâta uşurinţă despre Don Juan. Iată doi bărbaţi cu o uriaşă putere creatoare. Nu se poate spune că sunt doi domnişori înfipţi - imagine ridicolă la care a ajuns să fie redus Don Juan de către unele minţi de tot înguste şi necultivate. Şi totuşi, aceşti doi bărbaţi şi-au închinat cele mai alese energii strădaniei de a trăi veşnic îndrăgostiţi. După cum se pare, pentru un suflet ilustru e o problemă dificilă să cadă într-o frenezie amoroasă. Fapt e însă că ei au încercat-o zi de zi şi că aproape întotdeauna reuşeau să se iluzioneze că iubesc. Îşi luau mult mai în serios iubirile decât opera. Curios este numai că cei incapabili să creeze o operă mare consideră că se cuvine tocmai contrariul: să iei în serios ştiinţa, arta sau politica şi să dispreţuieşti iubirile ca pe o îndeletnicire frivolă. Eu nu mă pronunţ: mă limitez doar să constat că marii producători umani au fost îndeobşte inşi foarte puţin serioşi, după concepţia petite-bourgeoise despre această virtute.

Important însă din punctul de vedere al donjuanismului e opoziţia dintre Stendhal şi Chateaubriand. Dintre ei doi, Stendhal e cel ce se avântă cu cea mai mare tenacitate în jurul femeii. Cu toate acestea, el e exact opusul unui Don Juan. Don Juanul este celălalt, mereu absent, învelit în negura sa de melancolie şi care probabil n-a făcut niciodată curte vreunei femei.

Greşeala de cel mai mare calibru pe care o poţi comite când e vorba să defineşti figura lui Don Juan este să te limitezi la bărbaţii care-şi petrec viaţa ademenindu-le pe femei, în cel mai bun caz, rezultatul ar fi întâlnirea cu un tip inferior şi trivial de Don Juan, dar cel mai probabil este ca pe un asemenea drum să ajungi mai degrabă la tipul opus. Ce s-ar întâmpla dacă, vrând să-l definim pe poet, am ţine seama de poeţii proşti ? Tocmai pentru că poetul prost nu e poet, am găsi în el numai truda, agitaţia, năduşeala şi eforturile prin care aspiră zadarnic la ceea ce nu poate realiza. Poetul prost înlocuieşte inspiraţia absentă cu portretul convenţional: pletele şi lavaliera. La fel, acel Don Juan laborios care-şi face zilnic norma de erotism, acel Don Juan ce „pare" în chip atât de limpede Don Juan, e tocmai negaţia şi vidul său.

Don Juan nu e bărbatul care face curte femeilor, ci bărbatul căruia femeile îi fac curte. Acesta e, iată, faptul omenesc indubitabil asupra căruia trebuiau să fi meditat ceva mai mult scriitorii ce şi-au propus în ultimul timp tema serioasă a don-juanismului. E o realitate că există bărbaţi de care femeile se îndrăgostesc cu o intensitate şi o frecvenţă superlative. Iată materie mai mult decât suficientă pentru reflecţie. In ce constă oare darul acesta neobişnuit ? Ce mister vital se ascunde oare îndărătul acestui privilegiu ? Cealaltă variantă, moralizarea pe marginea oricărei figuri ridicole de Don Juan pe care ai dori s-o simulezi, mi se pare prea naivă ca să poată fi rodnică. Este eternul viciu al predicatorilor: să inventeze un manihean stupid în scopul de a se bucura că-l combat pe mamihean.

Stendhal îşi consacră patruzeci de ani din viaţă atacului contra zidurilor feminităţii. Ticluieşte un întreg sistem strategic cu principii şi corolare. Umblă încoace şi-ncolo, se obstinează şi se speteşte cu tenacitate în acţiunea sa. Rezultatul e nul. Stendhal nu a izbutit să fie cu adevărat iubit de nici o femeie. Faptul nu trebuie să ne surprindă prea mult. Cea mai mare parte dintre bărbaţi îndură o soartă similară. Până într-atâta, încât, ca să compenseze nenorocirea, s-a creat obiectul şi iluzia de a accepta ca dragoste veritabilă un anumit ataşament vag sau o toleranţă din partea femeii, obţinute prin nenumărate strădanii. Se întâmplă la fel ca în domeniul esteticului. Cei mai mulţi oameni mor fără a fi savurat niciodată o autentică emoţie artistică. Şi totuşi s-a convenit să fie acceptate ca atare gâdilătura produsă de un vals ori interesul dramatic provocat de un roman greu de digerat.

Iubirile lui Stendhal sunt pseudoiubiri de acest gen. Abel Bonnard nu insistă cum se cuvine asupra acestei împrejurări în cartea sa Viaţa amoroasă a lui Stendhal, pe care tocmai am citit-o şi care mă îndeamnă să scriu aceste însemnări. Observaţia e importantă, pentru că explică eroarea radicală a teoriei sale despre dragoste. Baza acestei teorii este o experienţă falsă.

Stendhal crede - consecvent cu faptele experienţei sale - Că iubirea se „face" şi, în plus, că ea se sfârşeşte. Ambele atribute sunt caracteristice pseudoiubirilor.

Chateaubriand, dimpotrivă, îşi găseşte mereu iubirea gata „făcută". Nu trebuie să se ostenească. Femeia trece pe lângă el şi, brusc, se simte încărcată de o electricitate magică. Se dăruieşte numaidecât şi total. De ce? A! Acesta e secretul pe care autorii de tratate despre donjuanism ar fi trebuit sa ni-l dezvăluie. Chateaubriand nu e un bărbat frumos.

Scund şi adus de spate. Ataşamentul lui de femeia îndrăgostită durează opt zile. Şi totuşi, femeia aceea care s-a îndrăgostit la douăzeci de ani, la optzeci continuă să fie fascinată de „geniu", pe care poate nici nu l-a mai revăzut. Nu e vorba de închipuiri: sunt fapte documentare.

Curs de metafizică - Nae Ionescu

Tipul Mirelui

Am arătat că un alt simbol, pe care mistica îl întrebuinţează cu predilecţie, este simbolul nunţii, care este mai ales caracteristic religiilor transcendentaliste şi în specie creştinismului.
Evident că acest simbol al nunţii este, înăuntrul experienţei misticii şi al metafizicii, corespunzător, mai mult decât unui unui simbol: se poate vorbi de simbolul nunţii atîta timp cît nu se identifică actul acesta cu actul de iubire; dacă însă se presupune că la baza actului nunţii stă un act de iubire, atunci evident că simbolul este mai mult decît un simbol, este de-a dreptul o realitate. În orice caz, necesitatea, foarte frecventă la toţi misticii care au ajuns la exprimarea conţinutului lor de cunoştinţă mistică, necesitatea simbolului este evidentă din toată literatura mistică; numai că este o confuzie care trebuie înlăturată. Simbolul nunţii este un simbol, atunci cînd — ca să iau un exemplu — Cîntării Cîntărilor i se dau două interpretări: una trupească şi una spirituală. Dacă laşi să cadă interpretarea trupească, atunci simbolul nunţii nu mai are decît o singură interpretare, cea spirituală, şi în momentul acela se confundă propriu-zis cu actul de iubire şi încetează să fie simbol. Întrebarea este dacă este îngăduit realităţii să dea o singură interpretare Cîntării Cîntărilor, adică dacă este îngăduit să privească actul de iubire ca un act care nu se întîmplă în concret, care nu este condiţionat de existenţa noastră trupească şi de funcţiunile noastre trupeşti.

Dacă această disociere este posibilă, atunci evident că intrăm de-a dreptul în realitate. Tocmai aceasta este întrebarea: este posibilă sau nu?
Impresia mea este că, spre deosebire de toţi metafizicienii acri, în frunte cu Schopenhauer, şi spre deosebire chiar de marele nostru poet Eminescu, care n-a fost deloc filozof, trebuie să mărturisesc, spre deosebire de oamenii aceştia care cred că actul de iubire porneşte de la trup şi se continuă înspre spirit, sau porneşte de la spirit numai întru atât întru cît spiritul este un fel de undiţă pentru trup - că punctul acesta de vedere fundamental fals şi anume, eu îmi permit să cred aici, cu d-voastră împreună, că actul de iubire este un act de iubire pur spiritual, căruia iubirea trupului nu-i este decît o continuare imperfectă, pentru că ceea ce este caracteristic şi specific actului de iubire atare este fuziunea şi trupul este tocmai ceea ce se opune fuziunii, tocmai pentru faptul că trupul este individualizare în timp şi spaţiu. Trupul este realitate trăind sub principiul individuaţiei şi prin urmare incapabil de a se depăşi pe el însuşi şi în acest caz este în acelaşi timp incapabil de a servi drept instrument în actul de iubire, pentru că, esenţa iubirii fiind contopirea, trupul tocmai se opune la această contopire. Aşa că, propriu-zis, iubirea trupului este un fel de aberaţie faţă de actul de iubire în el însuşi şi o aberaţie explicabilă tocmai prin aspectul de totalitate pe care îl ia actul de iubire. În momentul în care sînt trup şi suflet, sufletul care iubeşte târăşte după sine trupul într-un act care însă nu-i este caracteristic, într-un act căruia trupul nu-i poate face faţă. Faci să cadă accentul fundamental în acest act pe momentul spiritual, atunci evident că actul de iubire poate să se desfăşoare după toate caracterele lui, dintre care cel mai însemnat este trecerea în eternitate, depăşirea timpului şi spaţiului; faci să cadă accentul fundamental pe elementul material, contingent, concret, trupul, arunci este natural că actul de iubire nu se poate desfăşura după legile lui logice, el caută să se desfăşoare sub categoriile timpului şi spaţiului şi cade prin urmare sub categoria a ceea ce piere.

Deci, dacă admitem că actul de iubire este un act de contopire a două fiinţe, atunci fără îndoială că iubirea poate să aibă decît un singur sens, şi anume cel spiritual.
În sensul acesta spiritual este luată pretutindeni iubirea, în toată literatura mistică, şi acolo unde există o mistică a trupului, această mistică nu este posibilă decît printr-un efort de sublimare a materiei, efort care poate să fie explicabil teoretic, prin necesitatea noastră de a ne evada din noi înşine dar care în chip practic nu este deloc logic şi în chip practic nici nu poate să existe. O mistică a trupului este şi o aberaţie, pentru că trupul este ceva esenţialmente material, mărginit, hotărnicit. Mistica este o evaziune din şi trupul este tocmai negaţie a misticii, tocmai pentru sub steaua individuaţiei.

Prin urmare, trebuie să se dea poemului Cîntarea Cîtărilor, sau actului de iubire, o interpretare strict spirituală şi trebuie să se dea, ca urmare, şi actului nunţii o interpretare intelectuală, pentru că nu degeaba în creştinism nunta este considerată ca o taină. Dacă nunta ar fi ceea ce vă închipuiţi că este ea, n-ar avea nevoie să fie taină, ar fi pur şi simplu istorie, proces istoric. De ce credeţi că nunta este în aceeaşi măsură taină cum este împărtăşirea sau botezul? Pentru că actul nunţii închide în el elemente care depăşesc concretul, depăşesc prin urmare categoria istoricului. Care sunt elementele care depăşesc categoria istoricului? În speţă sunt două. Primul este conţinut în afirmaţia că femeia trebuie să-l urmeze pe bărbat, adică, o dată ce taina nunţii a fost împlinită, aceştia doi nu se mai pot despărţi niciodată; al doilea element este cuprins în prescripţia creaţiei. Ce înseamnă unul, ce înseamnă celălalt? Imposibilitatea despărţirii unui bărbat de femeia lui, atunci când ei stau în adevăr sub taina nunţii şi cînd în adevăr ei au realizat această taină, provine din faptul că doi oameni, legaţi prin taina nunţii, nu mai sînt două fiinţe omeneşti, ci una singură, alta decît fiecare dintre ele. Cu alte cuvinte s-a operat un fel de sinteză spirituală şi s-a creat un fel de ştiinţă spirituală nouă. De aceea nici nu există, propriu-zis posibilitate de divorţ. Ştiţi că biserica nu admite divorţul nicăieri. 

 

Lumea zice că divorţul nu este interzis decît la catolici; aceasta nu este exact, el nu este admis nici la ortodocşi: numai printr-o decădere a ierarhiilor bisericeşti s-a ajuns la aberaţia aceasta a divorţului, deoarece legătura aceasta în faţa lui Dumnezeu nu se poate desface, întrucît ceea ce se leagă sub egida divinităţii nu se mai poate dezlega. Adică, dacă în adevăr s-a săvîrşit taina nuntii, trebuie să presupunem că există acea fiinţă nouă, că s-a operat acea sinteză spirituală. Dacă presupunem că acea sinteză spirituală nu s-a operat, aceasta înseamnă că taina nunţii nu este eficace; biserica însă nu poate să admită că o taină a ei n-ar fi eficace, prin urmare nu poate să admită că nu s-a operat acea sinteză de care vorbeam şi urmare biserica nu poate să admită divorţul. Biserica ar putea să spună cel mult că condiţiile în care s-a operat într-o anumită dată, taina nunţii, n-au fost cele prescrise şi deci actul nunţii este nul, dar numai pentru cazul acela. Şi este logic şi natural să fie aşa. Biserica este o lume de realităţi aparte, care pleacă fără îndoială de la anumite premise, care nu sînt premisele realităţii concrete; în momentul însă în care ai intrat în premisele ei, este imposibil să mai ieşi din ele. Este o logică de o stringenţă absolută, pentru că, de îndată ce ai admis că taina nunţii există ca o realitate şi are o eficacitate, trebuie să admiţi că este indisolubilă. Vasăzică, prima semnificare a tainei nunţii înseamnă legătură indisolubilă.

Al doilea moment spuneam că este indicaţia creaţiei. Aceasta înseamnă pur şi simplu necesitatea individului de a se depăşi pe el însuşi în timp. Cei care aţi citit romanele lui Proust, ştiţi cum rezolvă el problema aceasta. El nu vede propriu-zis oamenii în timp, ci ar vrea să creeze succesiunea imaginilor în timp ale unui individ, o imagine spaţială enormă a omului, ceea ce înseamnă că ceea ce numeşte istoria unui individ nu este propriu-zis decât prelungirea lui sub categoria timpului. Această prelungire a lui sub categoria timpului se face însă, peste anumite limite, numai cu ajutorul nunţii. Cu alte cuvinte, omul se poate prelungi în timp, după legile lui naturale, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, o anumită bucată de vreme; de la un moment dat însă, el singur nu mai poate să existe prin el însuşi. Vedeţi că în taina nunţii revine încă o dată, în religia noastră, ideea transcendenţei, ideea a ceva care transcende individul: individul se poate continua în timp, dar nu ca individ, ci cu ajutorul unei sinteze oarecare, adică el face apel la ceva în afară de el, pentru ca să se poată continua într-o oarecare formă în timp.

Vasăzică, în taina nunţii sînt două elemente caracteristice: întîi crearea unei fiinţe noi printr-o legătură indisolubilă, printr-o contopire a doi indivizi deosebiţi, şi al doilea, continuarea acestei fiinţe noi prin actul de creaţie. Dar actul de creaţie este un act de durere: Dumnezeu, cînd i-a izgonit pe cei dintâi oameni din rai, le-a pus blestemul naşterii în durere, care propriu-zis nu era blestem, ci însăşi legea omului. Lucifer a căzut pentru că a vrut să-şi depăşească legea lui: el a crezut că poate să creeze în acelaşi fel în care creează Dumnezeu. Dar el nu putea să creeze în acelaşi fel în care creează Dumnezeu, el nici nu avea vocaţia unei fiinţe creatoare, îngerii nu sînt existenţe creatoare, în angelologie, ci sunt existenţe contemplative. Iar cînd Lucifer a căzut, legea lui a fost munca, acţiunea incontinuă, pentru că chiar în această acţiune era închisă pedeapsa lui. Orice acţiune trebuie să ajungă la un act de creaţie, şi numai Dumnezeu creează fără consumare de substanţă, ceilalţi creează toţi cu consumare de substanţă, deci creează în dureri, pentru că orice consumare este o durere. Deci, atunci după Dumnezeu a spus că va naşte în dureri, nu a aruncat propriu-zis Evei un blestem, ci a marcat-o cu legea ei: ai vrut să mănânci din pomul cunoştinţei, ai căzut deci din atitudinea contemplativă în care erai pînă acum faţă de mine, Dumnezeu, ai intrat într-o oarecare măsură sub legea lui Lucifer, care şi el s-a împotrivit legii omului, şi atunci împărtăşeşte cu el pedeapsa, care este creaţia în durere. Omului, spre deosebire de Lucifer, i s-a dat însă o posibilitate, aceea a răscumpărării, pe care Lucifer nu o are; dar atît este deosebirea dintre om şi diavol.

Va să zică, al doilea moment este continuarea fiinţei noi dincolo de limitele posibile ale unui individ izolat, prin urmare un fel de continuitate în timp a individului, evident că nu a individului în forma lui specifică, dar a ceva din el care trece în celălalt.
Natural că în fiecare din noi sînt strămoşi de-ai noştri şi e natural că noi, cei de astăzi, ne vom continua pînă la sfîrşitul veacului; nu în aceeaşi unitate de echilibru, dar ceva din noi trăieşte pînă la sfîrşitul lui. Prin urmare, noi, împlinind toate tainele şi fiind pasibili de redempţiune, de răscumpărare, continuăm să rămânem aici, într-un fel, în viaţă: prin posibilitatea mîntuirii, recădem întruna în viaţa de aici, care tinde spre mîntuire. Momentele acestea ale tainei nunţii sînt foarte caracteristice şi ne fac să înţelegem de ce este întrebuinţat simbolul nunţii în redarea experienţei mistice. În toată literatura mistică există două tipuri de analogare a vieţii mistice cu nunta: tipul cu trei trepte şi tipul cu patru trepte. Tipul cu patru trepte nu este reprezentat de fapt în literatura scrisă decît, după ştiinţa mea, de doi autori de scrieri mistice:t Richard de Saint Victor şi Ioannes Climax, Sf. Ioan Scărarul. Cealaltă literatură mistică reprezintă în genere tipul cu trei trepte, şi anume: prima treaptă este logodna, a doua taina nunţii, şi a treia treaptă fuziunea. Acei care reprezintă tipul cu patru trepte mai adaugă încă una la aceasta, şi anume rodnicia, rodul.

În viaţa mistică, logodnei îi corespunde dorinţa sufletului de a-1 căuta pe Dumnezeu. În literatura mistică, sufletul care-l caută pe Dumnezeu, în alegoria nunţii, are numele respectiv de mireasă. Al doilea moment al tainei nunţii, în literatura mistică, reprezintă clipa în care sufletul îl cunoaşte pe Dumnezeu sau sufletul şi Dumnezeu sînt oarecum faţă în faţă: dorinţa de a-1 cunoaşte pe Dumnezeu a pus sufletul în faţa lui Dumnezeu. Al treilea moment este difuzarea sufletelor în Dumnezeu, contopirea, pierderea sufletului Dumnezeu, adică momentul extatic în experienţa mistică în care individualitatea dispare, se împrăştie în realitatea ştiinţei supreme. Acum urmează, pentru tipul al doilea, al patrulea moment al rodului, care reprezintă, în experienţa mistică, recăderea în lume, adică momentul care începe să fie iarăşi punct de plecare pentru un alt proces mistic. Recăderea în lume echivalează în experienţa mistică cu lepădarea de bucuria contemplativă şi cu preluarea suferinţei sufletului, care se îndumnezeise prin difuzarea în Dumnezeu, în omenesc, act de durere care corespunde tocmai actului de durere al creaţiei în taina nunţii. Vedeţi prin urmare că aceste patru momente: aşteptarea, luarea de contact, fuziunea şi ieşirea din acest proces, sînt caracteristice actului de uniune mistică a sufletului omului cu Dumnezeu şi toate aceste patru momente sînt expuse în limbaj simbolic, bazîndu-se pe patru momente ale tainei nunţii.

De ce s-a ales tocmai taina nunţii, ca să fie simbolul acestei operaţii? Simbolul acesta este general, nu pentru că l-au luat oamenii unul de la altul, ci pentru că a crescut, în fiecare din cei cu experienţă mistică, necesitatea de a se apropia de el. Prin urmare, trebuie să fie însuşi ceva care să-1 hotărască pentru această întrebuinţare. Ce? Cred că nu este prea greu de ghicit că elementul hotărâtor, în alegerea acestui simbol şi nu a altuia pentru exprimarea acestei fuziuni, vine din faptul că la baza tainei stă actul de iubire, iar la baza fuziunii credinciosului cu Dumnezeu stă tot actul de iubire. Iubirea înseamnă, într-un oarecare fel, trecerea mea, difuzarea, topirea mea ,în ceva care este în afară de mine, atît şi nimic mai mult. Prin urmare, actul mistic, care este depăşirea mea, scoaterea mea de sub operaţia individuaţiei, are aceeaşi structură ca şi actul de iubire, iar taina nunţii, sprijinindu-se pe aceleaşi act de iubire, este foarte aproape de mintea oricui că actul mistic poate găsi simbolul cel mai apropiat în această taină a nunţii.

Pentru că însă lucrurile acestea să fie în adevăr înţelese, trebuie să plecăm de la premisa pe care eu v-am desfăşurat-o pe scurt la începutul acestei prelegeri că actul de iubire se opune întrebuinţării trupului, adică a limitatului, ca instrument pentru iubire; să înţelegem prin urmare iubirea ca un proces pur spiritual, şi atunci tot ceea ce se desfăşoară în planul mistic şi se exprimă sub simbolul nunţii va deveni foarte clar.
Pentru ca să plasaţi cele ce v-am spus astăzi în cadrul general al consideraţiilor noastre, ţin să vă adaug că simbolul nunţii îl întrebuinţează întotdeauna misticii de tipul al doilea, dintre cele trei tipuri pe care le stabileam noi, tipul evaziunii, nu tipul sfinţeniei, ci tipul legăturii cu nuntă; iar în cele trei ipostaze ale lui Dumnezeu, tipul de mistic care întrebuinţează mai ales acest simbol este acela care se apropie de funcţiunea lui Dumnezeu Fiul. De aceea veţi găsi în creştinism că întotdeauna Dumnezeu, pentru acest tip de experienţă mistică, poartă numele de mire, iar mirele nu este altul decît Iisus Hristos.

        Aşa grait-a Zarathrustra

               DESPRE FEMEILE BĂTRÎNE ŞI TINERE

„De ce te furişezi atîta de sfios, o, Zarathustra, în amurg? Şi ce ascunzi cu-atîta grijă sub manta?
E vreo comoară, care ţi sa dăruit? Ori vreo odraslă ce ţi s-a născut? Ori umbli-acum tu însuţi pe cărarea hoţilor, tu, prieten al celor răi?" — Aşa-i, prietene al meu! răspunse Zarathustra, e vreo comoară, care mi s-a dăruit: e un mic adevăr pe care-l port cu mine. Dar este neastîmpărat ca un copil, şi dacă nu-i as­tup gura, ţipă prea tare.

Azi, cînd umblam de unul singur, la ceasul cînd apu­ne soarele, am întîlnit o femeie-n vîrstă ce-i zise-acestea sufletului meu: „Multe ne-a spus şi nouă Zarathustra, femeilor; dar niciodată nu ne-a grăit despre femeie."
Iar eu i-am replicat: „Despre femeie se cade să le spui numai bărbaţilor."
„Şi mie", zise ea, „poţi să-mi vorbeşti despre femeie; sunt într-atîta de bătrînă, că am să uit îndată ce mi-ai spus." Iar eu, dorind să-i fac pe plac femeii bătrîne, i-am grăit aşa: într-o femeie totul este o enigmă şi totul are în fe­meie-o singură soluţie: maternitatea.

Pentru femeie, bărbatul nu-i decît un mijloc: Scopul întotdeauna e copilul. Dar ce este femeia pentru băr­bat?
Bărbatu-adevărat vrea numai două lucruri: primej­dia şi jocul. De-aceea el îşi vrea femeia ca jucăria cea mai primejdioasă. Bărbatul trebuie crescut pentru război, femeia pen­tru întremarea războinicului: orice-altceva e numai o sminteală. Fructele mult prea dulci nu-i plac deloc războinicu­lui. Iată de ce iubeşte el femeia; amară e chiar şi fe­meia cea mai dulce.

Femeia înţelege mult mai bine copiii ca bărbatul, însă bărbatul este mai copilăros decît femeia.
Orice bărbat adevărat ascunde-ntr-însul un copil care iubeşte jocul. Haideţi, femeilor, descoperiţi copilul din bărbat!
Femeia trebuie să fie o jucărie gingaşă şi pură, ase­meni unei pietre preţioase luminate de virtutea unei lumi ce încă nu există. Lumina unei stele să strălucească în iubirea voas­tră! Speranţa voastră să fie: „dacă-aş putea să nasc eu Supraomul!"
Iubirea voastră fie plină de curaj! Iar cu iubirea voastră să vă năpustiţi pe-acela de care vă e teamă.
În dragoste să-şi afle loc onoarea voastră! Femeia, de altminteri, puţin pricepe din onoare. însă onoarea voastră fie-aceasta: voi să iubiţi mai mult decît sunteţi iubite şi ne-ntrecute să rămîneţi.
Dacă bărbatul se va teme de femeia care iubeş­te, atunci ea nu va şovăi în faţa unui nou sacrificiu şi-orice alt lucru i se va părea fără valoare.

Bărbatul să se teamă de femeia care urăşte: fiindcă bărbatul în adîncul său e doar răutăcios, femeia însă este rea. Pe cine urăşte oare femeia cel mai mult? — Aşa grăit-a fierul către magnet: „Pe tine te urăsc cel mai mult, căci tu mă-atragi, însă nu eşti destul de tare să mă ţii."
Bărbatu-i fericit zicînd: aşa vreau eu. Femeia-i feri­cită zicînd: aşa vrea el. „Iată, acuma lumea este chiar desăvârşită!" — aşa gîndeşte oricare femeie, în clipa-n care se supune cu-ntreaga sa iubire.
Femeia trebuie să se supună, dînd astfel adîncime suprafeţei sale. Simţirea ei este de suprafaţă, un strat mişcat mereu şi tulburat deasupra unor ape prea pu­ţin adînci. Însă simţirea bărbatului este adîncă, talazul ei vuieste în peşteri subterane: femeia îi presimte forţa, dar nu o înţelege.

Femeia cea bătrînă-mi zise-atunci: „Plăcute lucruri are Zarathustra de spus, şi mai ales femeilor destul de tinere spre-a le urma. Ciudat este că Zarathustra cunoaşte prea puţin femei­le, însă le judecă destul de bine! Se-ntîmplă oare-aşa, pentru că atunci cînd este vorba de femeie nimic nu e cu neputinţă?
Primeşte-acum drept mulţumire acest mic adevăr al meu! Am totuşi destui ani ca să-l rostesc.
Ia şi înfofoleşte-l bine şi astupă-i gura, altfel o să răcnească, mărunţelul."
„Haide, femeie, dă-mi odată acest mic adevăr al tău!" i-am zis. Şi-atunci femeia mi-a răspuns aşa:
„Te duci acuma la femei? Vezi, să nu uiţi biciuşca!" — Aşa grăit-a Zarathustra.

              Ispita de a exista - Emil Cioran

                                 Un popor de singuratici 

Am să încerc să divaghez asupra pătimirilor unui , popor, asupra istoriei lui în răspăr cu Istoria, asupra destinului său ce pare să ţină de o logică suprana­turală, care amestecă uluitorul cu banalul, miracolul cu necesitatea. Numit de unii rasă, de alţii naţie, de alţii seminţie — e refractar clasificărilor: ceea ce pare spus limpede despre el este fals; nici o definiţie nu i se potriveşte. Ca să-1 cuprinzi mai bine, ar trebui să recurgi la o categorie aparte, căci totul e, în ce-1 priveşte, neobişnuit: nu-i oare primul care a colonizat cerul, instalând u-şi acolo zeul său? La fel de grăbit să născocească mituri ca şi să le distrugă, şi-a făurit o religie de care e mândru, de care roşeşte... în ciuda lucidităţii sale, nu rareori se lasă pradă amăgirii: speră mereu, speră prea mult... îmbinare ciudată de forţă şi analiză, de înfrigurare şi sarcasm... Cu atâţia duşmani împrejur, oricine-n locul lui ar fi capitulat; el însă, inapt pentru dulceaţa disperării, neluându-şi în seamă oboseala milenară, sfidând concluziile pe care i le impune destinul, trăieşte în delirul aşteptării, hotărât să nu tragă nici o învăţătură din umilinţele sale, nici să extragă din ele, ca norme de existenţă, modestia sau anonimatul. El prefigurează diaspora universală: trecutul lui rezumă viitorul nostru. Cu cât ne întrezărim mai clar ziua de mâine, cu atât ne apropiem de el şi cu atât mai mult îl evităm: cu toţii tremurăm să nu-i călcăm pe urme... „Veţi fi asemenea mie-n curând", pare el să ne spună, în timp ce înscrie, deasupra certitudinilor noastre, un semn de întrebare...

A fi om e o dramă; a fi evreu este una în plus. De aceea, evreul are privilegiul de a trăi de două ori condiţia umană. El reprezintă existenţa prin excelenţă separată sau, pentru a folosi o expresie prin care teologii îl califică pe Dumnezeu, este absolut-altul. Conştient de singularitatea sa, o are-n minte neîncetat şi niciodată nu uită de sine; de aici aerul lui stingherit, crispat sau afişând o falsă încredere de sine, atât de frecvent la cei ce poartă povara unei taine. în loc să fie mândru de obârşia lui, să şi-o înscrie pe frunte, s-o strige-n gura mare, el o ascunde: ci soarta lui, fără pereche, nu-1 îndreptăţeşte oare să privească de sus gloata umană? Dacă e victimă, răspunde-n felul lui, ca un învins sui generis. Se înrudeşte în multe privinţe cu şarpele, din care a făcut un personaj şi un simbol. Să ne ferim a crede însă că ar avea un sânge lot atât de rece: ar însemna să nu-i cunoaştem adevărata fire — entuziasmul, puterea de a iubi şi urî, aplecarea spre răzbunare sau excentricităţile milosteniei sale. (Anumiţi rabini hasidici nu-s cu nimic mai prejos decât sfinţii creştini.)Excesiv în toate, eliberat de tirania peisajului, de neroziile înrădăcinării, Iară legături, acosmic, e omul ce nu va fi niciodată de aici, omul venit de aiurea, străinul în sine, şi care n-ar putea vorbi, fără să fie suspect, în numele pământenilor, al tuturora. Să le exprime sentimentele, să le fie purtător de cuvânt — dacă încearcă s-o facă —, ce misiune! Nu va putea stârni, ridica sau conduce nici o mulţime: rolul de tribun nu-1 prinde. Va fi luat la rost pentru părinţii, pentru străbunii îngropaţi departe, în alte ţări, pe alte continente. Fără morminte de care să profite, fără moaşte de pus în vitrină, fără să poată fi heraldul vreunui cimitir, el nu reprezintă pe nimeni, decât pe sine, numai pe sine. E cu ultima lozincă pe buze? E printre cei care au pornit o revoluţie? Se va vedea îndepărtat în chiar momentul când ideile sale triumfă, când vorbele lui devin articol de lege. Dacă slujeşte o cauza, nu va ajunge să-i mai guste roadele. Vine o zi când, cu speranţele înşelate, o va contempla ca spectator. Apoi o să slujească altei cauze, cu decepţii nu mai puţin amare. Schimbă o ţară cu alta? Drama lui reîncepe: exodul îi este temei, certitudine, cămin.

Mai bun şi mai rău decât noi, el întrupează extremele spre care tindem fără a le putea atinge; el este noi dincolo de noi înşine... Cum măsura sa de absolut o depăşeşte pe a noastră, el oferă, în bine ca şi în rău, imaginea ideală a capacităţilor noastre. Dezinvoltura cu care îşi trăieşte dezechilibrul, devenit pentru el obişnuinţă, 1-a transformat într-un dezaxat expert în psihiatrie ca şi în tot soiul de terapii, într-un teoretician al propriilor boli: nu e, ca noi, anormal din accident sau din snobism, ci este astfel în mod natural, fără efort, şi prin tradiţie: e avantajul unui destin genial la scara unui popor. Anxios dedat făptuirii, bolnav neînstare să renunţe, el se tratează înaintând. Eşecurile sale nu seamănă cu ale noastre; refuză conformismul până şi în nenorocire. Istoria lui — o schismă fără sfârşit.

Hărţuit în numele Mielului, el va rămâne neîndoielnic necreştin, atâta timp cât creştinismul îşi va menţine puterea. îi place însă atât de mult paradoxul — şi suferinţele ce ţin de el —, încât probabil se va converti la creştinism în clipa când toţi îl vor dezavua. Va fi persecutat atunci pentru credinţa lui cea nouă. Titular al unui destin religios, a supravieţuit Atenei şi Romei, după cum va supravieţui şi Occidentului, şi o să-şi vadă de drum, pizmuit şi urât de toate popoarele ce apar şi se sting...

Când bisericile vor fi pentru totdeauna părăsite, evreii vor intra în ele sau vor construi altele, noi, ori — si mai probabil — vor înălţa crucea pe sinagogi. Până atunci, pândesc momentul în care Isus va fi abandonat: or să vadă atunci, în el, pe adevăratul Mesia? Vom afla la sfârşitul Ecclesiei..., căci oricum, dacă nu se vor prosti pe neaşteptate, nu vor găsi cu cale să îngenuncheze alături de creştini şi nici să gesticuleze împreună cu ei. L-ar fi recunoscut pe Cristos dacă popoarele nu l-ar fi acceptat deja, făcând din el un bun comun, un mesia de export. Sub dominaţia romană, au fost singurii care n-au acceptat în templele lor statuile împăraţilor; când au fost forţaţi s-o facă, s-au răzvrătit. Speranţa lor mesianică n-a fost atât un vis de-a cuceri alte neamuri, cât de a le distruge zeii întru slava lui Iahve: teocraţie sinistră contrapusă unui politeism cu nuanţe sceptice. Se ţineau deoparte de Imperiu, şi pentru asta erau acuzaţi de nelegiuire, căci nimeni nu le putea înţelege exclusivismul, refu­zul de a sta la masă cu străinii, de a participa la jocuri, la spectacole, de-a se amesteca cu ceilalţi; de a le respecta obiceiurile. Doar propriile prejudecăţi contau pentru ei: de aici, acuzaţia de „mizantropie", crimă pe care le-o impută Cicero, Seneca, Celsus şi, împreună cu ei, întreaga Antichitate. încă din anul 130 înainte de Cristos, pe când Ierusalimul era asediat de Antiohus, acesta a fost sfătuit de prieteni „să supună cetatea cu forţa şi să nimicească rasa evreiască în întregime: căci dintre toate naţiile, ea singură refuză orice relaţie cu celelalte neamuri, considerându-le duş­mane" (Posidoniu din Apamea). Să le fi plăcut cumva rolul de indezirabili? Vroiau ei dintru început să fie singuri pe pământ? Cert e că multă vreme au apărut ca întruchipare a fanatismului, înclinaţia lor pentru spiritul liberal fiind mai curând dobândită decât în­născută. Cel mai intolerant şi mai persecutat popor din istorie îmbină universalismul cu cel mai strict particularism. Contradicţie structurală: inutil să încerci s-o rezolvi ori măcar s-o explici.

Tocit până la urzeală, creştinismul a încetat să fie o sursă de uimire şi scandal, să declanşeze crize ori să stimuleze inteligenţele. Nu mai provoacă spiritul, nu-1 mai sileşte să-şi pună întrebări; neliniştile pe care le trezeşte, ca şi răspunsurile şi soluţiile sale, sunt lingave, toropitoare: nici o sfâşiere cu şanse în viitor, nici o dramă nu ar putea porni de la el. Creştinismul şi-a trăit traiul: de pe acum cascăm pe Cruce... Nimeni nu mai vrea să-1 salveze, să-i mai lungească boala; eventual, ne trezeşte... indiferenţa. Din ce ne locuise odinioară adâncurile, a mai rămas doar un reflex de suprafaţă; în curând, dat la o parte, va merge să îngroaşe rândurile experienţelor noastre ratate. Priviţi catedralele: pierzându-şi avântul ce le înălţa materia, redevenite piatră, ele descresc, se gârbovesc; până şi săgeţile turnurilor, ce altădată împungeau semeţe cerul, sunt bolnave de gravitaţie, molipsite de mediocritatea dezgustului nostru.

Atunci când, din întâmplare, pătrundem în una din ele, gândul ne duce la zădărnicia rugilor ce s-au rostit acolo, la atâta înfrigurare şi atâtea patimi iro­site în van. Vidul va domni în ele curând. Goticul s-a retras din materie, la fel cum s-a retras din noi. Creştinismul, dacă mai păstrează o umbră de prestigiu, o datorează doar întârziaţilor care, vânându-1 cu o ură retrospectivă, ar vrea să prefacă în pulbere cele două milenii în care, nu se ştie prin ce uneltiri, a obţinut consimţământul spiritelor. Cum aceşti întârziaţi, aceşti încrâncenaţi devin din ce în ce mai rari, iar creştinismul nu se împacă să piardă o popularitate atât de îndelungată, el stă cu ochii-n patru, pândind evenimentul în stare să-1 readucă în prim-planul actualităţii. Dar, ca să devină iarăşi „interesant", ar trebui promovat la rangul de sectă osândită; numai evreii ar fi în stare de o asemenea misiune: ar proiecta în el destulă excentricitate ca să-1 regenereze şi să-i împrospăteze misterul. Dacă îl adoptau atunci, la începuturi, ar fi avut destinul nenumăratelor popoare cărora istoria de-abia le mai reţine numele. L-au respins ca să evite o asemenea soartă. Lăsând străinilor avantajele efemere ale mântuirii, evreii au optat pentru neajunsurile durabile ale pierzaniei. Ne­credinţă? E vina care, pe urmele Sfântului Pavel, li s-a tot adus. învinuire ridicolă, de vreme ce păcatul lor stă tocmai în prea marea credinţă faţă de sine. Pe lângă ei, primii creştini par nişte oportunişti: siguri de cauza lor, îşi aşteptau cu inima uşoară martiriul. Indurându-1, se conformau de altfel moravurilor epocii, în care gustul pentru hemoragiile spectaculoase cobora sublimul la îndemâna tuturor.

Cu totul diferit e cazul evreilor. Refuzând să urmeze ideile timpului, marea nebunie ce se înstăpânea pe lume, scăpau provizoriu de persecuţii. Dar cu ce preţ! Pentru a nu fi împărtăşit cu noii fanatici suferinţele momentului, aveau să îndure povara şi teroarea crucii, ajunsă pentru ei, şi nu pentru creştini, simbolul pătimirii.
De-a lungul întregului Ev Mediu au fost măcelăriţi pentru a-1 fi crucificat pe unul dintre-ai lor... Nici un popor n-a plătit atât de scump un gest nechibzuit, dar explicabil şi, la urma urmelor, firesc. Aşa cel puţin mi-a apărut în ziua când am urmărit, la Oberammergau, spectacolul „Patimilor". în conflictul dintre Isus şi autorităţi, publicul înlăcrimat îi ţinea partea, fireşte, lui Isus. Căznindu-mă să fac la fel, dar fără succes, mă simţeam singur în toată sala aceea. Ce se-ntâmplase? Asistam la un proces în care argumentele acuzării mă impresionau prin justeţea lor. Anna şi Caiafa întruchipau în ochii mei însuşi bunul-simţ. Folosind procedee cinstite, ei arătau bună­voinţă în cazul ce le fusese încredinţat. Poate că abia aşteptau să se convertească şi ei. Le împărtăşeam exasperarea în faţa răspunsurilor imprecise ale acu­zatului. Ireproşabili din toate punctele de vedere, nu se foloseau de nici un tertip teologic sau juridic: era un interogatoriu perfect. Probitatea lor m-a câştigat; am trecut de partea acuzării şi l-am aprobat pe Iuda, dispreţuindu-i totodată remuscările. Din clipa aceea, deznodământul mi-era indiferent. Când am ieşit din sală m-am gândit că publicul, prin lacrimile sale, perpetua o neînţelegere bimilenară.

Oricâte urmări avea să aibă, respingerea creşti­nismului rămâne cel mai splendid gest al evreilor, un nu care le face cinste. Dacă erau, până atunci, singuri de nevoie, din acel moment aveau să fie din proprie vrere, damnaţi ce şi-au făcut o armă din cinism — unica precauţie luată împotriva viitorului...
Mândri de crizele lor de conştiinţă, mulţumiţi că un altul a suferit pentru ei, creştinii huzuresc în umbra Calvarului. Dacă se ostenesc uneori să-i reconstituie etapele, n-o fac fără să tragă foloase frumuşele! Cu un aer de profitori, se înfoiază prin biserici, iar când ies, abia îşi ascund un surâs, surâsul pe care-1 dă ade­vărul obţinut fără trudă. Harul, nu-i aşa, e în ograda lor, har ieftior, suspect, care-i scuteşte de orice osteneală. „Mântuiţi" de bâlci, fanfaroni ai izbăvirii, sibariţi excitaţi de virtutea smereniei, de păcat şi de iad! Dacă-şi frământă conştiinţa, o fac ca să-şi ofere noi senzaţii, iar pentru câteva în plus o torturează şi pe-a altora. E destul să adulmece oarece scrupule, vreo sfâşiere sau obsesia unei greşeli, a unui păcat — n-or să vă mai slăbească! Va trebui să vă exhibaţi tulburarea, să vă strigaţi vinovăţia în faţa lor — spec­tatori sadici ai derutei voastre. Plângeţi dacă puteţi: e ceea ce aşteaptă, nerăbdători să se îmbete cu lacrimile voastre, să se bălăcească, milostivi şi neîndurători, în umilinţele voastre, să se înfrupte din chinurile voastre. Toţi aceşti oameni de bine sunt atât de setoşi de senzaţii ambigue, că le vânează peste tot, iar când nu le mai află în afară, se aruncă asupra lor înşişi. Departe de a fi un obsedat de adevăr, creştinul se minunează de „conflictele sale interioare", de viciile şi virtuţile lui, de puterea lor de intoxicare, jubilează împrejurul Crucii şi, epicurian al oribilului, găseşte plăcere în simţăminte ce n-au nimic cu plăcerea: n-a inventat el oare orgasmul remuşcării? Iată cum poţi ieşi mereu în câştig...

Deşi popor ales, evreii nu aveau să câştige din asta nici un avantaj: nici linişte, nici mântuire... Din contră, situaţia de aleşi le-a fost impusă ca o încercare, ca o pedeapsă. Aleşi nedăruiţi cu har. De aceea, rugăciunile lor sunt cu atât mai merituoase, cu cât se adresează unui Dumnezeu neiertător.
Nu vreau să spun că toţi creştinii ar fi de condamnat. Ci doar că n-au de ce să fie chiar aşa de mândri: fac parte, netulburaţi, din „neamul omenesc"... E ceea ce, de la Nabucodonosor la Hitler, li s-a refuzat evreilor; din păcate, le-a lipsit curajul să-şi facă din asta un blazon. Ar fi trebuit, cu o trufie zeiască, să-şi proslăvească diferenţele, să strige universului că nu au semeni şi nici nu vor să aibă, ar fi trebuit să scuipe pe rase şi imperii şi, într-un elan autodistructiv, să sprijine tezele hulitorilor lor, să dea dreptate celor ce-i urăsc... Dar să lăsăm părerile de rău — sau delirul. Cine cutează să reia pe socoteala lui argumentele adversarilor? O asemenea măreţie, de-abia imaginabilă la o fiinţă, e pur şi simplu im­posibilă la un popor. Instinctul de conservare sluţeşte indivizii, ca şi colectivităţile.

Dacă evreii i-ar avea de înfruntat doar pe antisemiţii profesionişti, drama lor s-ar simplifica foarte mult. Luptându-se, de fapt, cu cvasitotalitatea omenirii, ei ştiu că antisemitismul nu reprezintă un feno­men de epocă, ci o constantă, dovadă călăii lor de ieri ce foloseau aceiaşi termeni ca şi Tacit... Locuitorii globului se împart în două categorii: evrei şi neevrei. Dacă le-am cântări meritele şi unora, şi celorlalţi, ale primilor ar atârna mai greu, neîndoielnic; ei ar avea destule calităţi ca să vorbească în numele umanităţii şi să se considere reprezentanţii ei. Nu se vor hotărî s-o facă atâta timp cât vor mai păstra oarecare respect, oarecare slăbiciune pentru restul omenirii. Ce idee — să vrea să fie iubiţi de ceilalţi! Nu izbutesc, oricât îşi dau silinţa. După atâtea încercări nereuşite.n-ar fi mai bine pentru ei să se supună evidenţei, să admită în sfârşit că-şi merită decepţiile?

Nu există evenimente, nelegiuiri sau catastrofe de care adversarii să nu-i fi făcut vinovaţi. Omagiu ne­cugetat! Nu c-ar trebui să le minimalizăm rolul, nicidecum; dar, pentru a fi drepţi, să-i acuzăm doar pentru vinile reale: cea mai gravă rămâne aceea de a fi produs un zeu al cărui destin — unic în istoria religiilor — are de ce să ne lase pe gânduri; nimic în el care să fi legitimat asemenea izbândă: gâlcevitor, vulgar, capricios, prolix, el putea răspunde cel mult nevoilor unui trib; că într-o zi va deveni obiectul unor teologii savante, patron al unor civilizaţii rafinate, asta nimeni n-ar fi putut-o ghici niciodată. E drept că nu ni l-au impus cu sila; dar poartă totuşi vina de a-1 fi conceput: o scădere a geniului lor. Ar fi putut să facă o treabă mai bună. Oricât de viguros, oricât de viril ar părea acest Iahve (prezentat de creştinism într-o versiune revăzută), nu reuşeşte să ne risipească o anumită neîncredere. în loc să se agi­te, să caute să ne intimideze, ar fi trebuit, având în vedere atribuţiile sale, să fie mai corect, mai distins şi în special — mai sigur de sine. E ros de îndoieli: strigă, tună şi fulgeră... Să fie semn de forţă? Sub aerele lui senioriale, ghicim neliniştile unui uzurpator care, adulmecând primejdia, se teme pentru regatul lui şi îşi terorizează supuşii. Procedeu nedemn de cineva care nu conteneşte să invoce Legea şi să pretindă respectarea ei. Dacă, după cum susţine Moses Mendelsohn, iudaismul nu e o religie, ci o legislaţie revelată, e ciudat ca tocmai un asemenea Dumnezeu să-i fie autor şi simbol, el, care n-are nimic dintr-un dătător de legi. Incapabil de cel mai mic efort de obiectivitate, împarte dreptatea după bunul său plac, fără ca vreun cod să-i îngrădească smintelile şi toanele. E un despot pe cât de laş, pe-atât de agresiv, dospind de complexe, un subiect ideal pentru psih­analiză. In faţa lui, metafizica tace, căci nu poate afla în el nici urmă de fiinţă substanţială sieşi suficientă, superioară lumii şi mulţumită de spaţiul ce o desparte de cele lumeşti: bufon care-a primit drept moş­tenire cerul, perpetuând acolo cele mai rele tradiţii pământeşti, el pune la bătaie toate mijloacele, uimit de puterile sale şi mândru să le facă simţite efectele. Şi totuşi, violenţele şi toanele sale, lipsa lui de ţinută şi elanurile spasmodice sfârşesc prin a ne captiva, dacă nu şi convinge. în loc să-şi vadă de veşnicia lui, se bagă-n toate, le-ncurcă pe toate, seamănă confuzie şi haos. Descumpăneşte, irită, cucereşte. Oricât ar fi de smintit, îşi cunoaşte bine farmecele şi nu ezită să le exploateze. Dar la ce bun să contabilizăm cusururile unui zeu, când ele se răsfaţă în cărţile delirante ale Vechiului Testament, pe lângă care cel Nou ne pare o biată alegorie înduioşătoare? Poezia şi asprimea primului nu le mai regăsim în al doilea, în care totul e dulcegărie sublimă, povestioară pentru uzul „sufletelor delicate". Evreii au refuzat să se recunoască în el: ar fi însemnat să cadă în capcana fericirii, să se lase despuiaţi de avuţia singularităţii lor, să opteze pentru un destin „onorabil" — toate, lucruri străine vocaţiei lor. „Pentru a-şi apropia poporul şi mai mult, Moise institui noi ritualuri, contrare celor practicate de toţi ceilalţi muritori. Ei batjocoresc tot ce noi respectăm; acceptă, în schimb, tot ce este impur pentru noi" (Tacit).

„Toţi ceilalţi muritori" — acest argument statistic, de care Antichitatea a abuzat, nu-i putea scăpa lumii moderne: a slujit şi va sluji mereu. Datoria noastră e să-1 întoarcem în favoarea evreilor, să-1 folosim întru edificarea gloriei lor. Se uită prea uşor că au fost cetăţeni ai deşertului, că-1 poartă încă în ei ca pe un spaţiu lăuntric şi-1 duc mai departe de-a lungul istoriei, spre grozava mirare a acestor arbori umani care sunt „ceilalţi muritori".
S-ar cuveni probabil să adaug că deşertul acesta, departe de a fi doar spaţiul lor lăuntric, se prelungeşte fizic în ghetou. Cine a vizitat vreunul (de preferinţă, în ţările din Est) nu a putut să nu observe că vegetaţia lipseşte, că acolo nu înfloreşte nimic, că totul e uscat şi pustiu: o insulă ciudată, mic univers lipsit de rădăcini, pe potriva locuitorilor săi, la fel de desprinşi de viaţa pământului ca îngerii ori ca fantomele.

„Popoarele încearcă faţă de evrei, observă unul din coreligionarii lor, aceeaşi ostilitate pe care va fi având-o făina faţă de drojdia ce-i strică odihna." (Odihnă este tot ce cerem; evreii tânjesc, probabil, şi ei după ea: le este însă interzisă. înfrigurarea lor vă îmboldeşte, vă biciuie sângele, vă ia pe valul ei. Modelele de frenezie şi amărăciune, ei vă învaţă gustul furiei, al epilepsiei, al rătăcirilor aţâţătoare şi vă recomandă năpasta în chip de excitant.
Dacă sunt degeneraţi, cum se crede de obicei, le-am dori această formă de degenerare tuturor popoarelor bătrâne... „Cincizeci de veacuri de neurastenie", spunea Peguy. Da, însă o neurastenie de temerari, nu de sleiţi, de nevolnici, de ramoliţi. Decadenţa, fenomen inerent oricărei civilizaţii, le e total necunoscută: destinul lor, deşi se desfăşoară în istorie, nu-i de esenţă istorică; evoluţia lor nu comportă nici creştere şi nici descreştere, nici apogeu şi nici cădere; rădăcinile lor se împlântă în nu se ştie care pământ; cu siguranţă nu într-al nostru. Nu există în ei nimic care să ţină de natură, nimic vegetal, nici o „sevă" şi nici o perspectivă de a se veşteji. E în perenitatea lor ceva abstract, dar nu lipsit de sânge, un strop de demonism, aşadar de ireal şi de activ totodată, un halou neliniştitor şi un fel de aureolă pe dos ce-î individualizează pe veci. Nu sunt atinşi de decadenţă şi cu atât mai puţin cunosc sila preaplinului, plagă de care nici un popor bătrân nu scapă şi contra căreia nu este leac: n-a ros ea atâtea imperii, atâtea suflete, atâtea organisme? în mod miraculos, evreii au rămas neatinşi. Ce să-i fi săturat, de altfel, când n-au avut parte de nici un ră­gaz, de nici unul din acele momente de plenitudine, prielnice dezgustului, dar nefaste dorinţei, voinţei şi acţiunii? Neputându-se opri nicăieri, sunt nevoiţi să dorească, să vrea şi să facă, să se menţină în spaimă şi dor. Dacă se leagă de vreun obiect, acela nu va dura: orice eveniment va fi pentru ei o repetare a dărâmării Templului. Amintiri ale prăbuşirii, perspective asemenea! Anchiloza unui armistiţiu nu-i ameninţă defel. Nouă ni-e greu să stăruim în dorinţă, ei însă nu ies din starea aceasta aproape niciodată, trăind-o cu un soi de euforie morbidă, proprie unei colectivităţi pentru care transa este endemică şi al cărei mister ţine deopotrivă de teologie şi patologie, mister pe care efortul însumat al acestora două nu 1-a putut de altfel lumina.

Împinşi spre adâncimile fiinţei lor şi înfricoşaţi de ele, evreii încearcă să le ocolească, să le evite, agăţându-se de mărunţişurile conversaţiei: vorbesc, vorbesc, vorbesc... Dar lucrul cel mai lesnicios din lume — menţinerea la suprafaţa eului — lor nu le reuşeşte. Cuvântul e pentru ei evadare; sociabilitatea— autoapărare. Nu ne putem imagina, fără să ne înfiorăm, tăcerile şi monologurile lor. Urgiile şi cumpenele vieţii noastre sunt pentru ei dezastre obişnuite, simplă rutină. Timpul lor — succesiune de crize: una depăşită, alta tocmai începe. Dacă prin religie se înţelege voinţa creaturii de a se înălţa prin angoasele sale, atunci au cu toţii, habotnici sau atei, un fond religios, o credinţă din care au avut grijă să elimine blândeţea, îngăduinţa, reculegerea, tot ce-i încântă pe nevinovaţi, pe cei slabi, pe neprihăniţi. E o cre­dinţă fără inocenţă, căci inocent nu e nici unul din ei, după cum, în alt plan, nici unul din ei nu e prost. (Prostia, într-adevăr, nu are trecere la ei: aproape toţi sunt ageri; cei care nu-s, câteva rare excepţii, nu se opresc în pragul prostiei, ci merg mai departe: sunt cei săraci cu duhul.)

Că rugăciunea pasivă, tărăgănată nu le este pe plac — e de-nţeles; ea îi displace, pe deasupra, şi dumnezeului lor, care, spre deosebire de-al nostru, suportă greu plictisul. Doar sedentarul se roagă în tihnă, pe aşezate; nomazii, hăituiţii sunt obligaţi s-o scurteze, să se grăbească până şi în gimnastica lor rituală. Asta deoarece invocă un dumnezeu el însuşi nomad, hăituit, şi care le transmite înfrigurarea şi spaimele lui.
Când suntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De câte ori, clocind în mine gândul suprimării, n-am meditat La înverşunarea, la încăpăţânarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atât, încât regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai târziu, neputând să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntâmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decât o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a le putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai târziu, gândindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. însă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu/Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun in mâhnirile lor; tot datorită ei şi mângâierilor pe care mi le dăruia, atâtea şi atâtea nopţi, oricât de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile.

Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci când mă gândeam că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, când butadele sfâşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunând despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicându-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditând la aceşti îmblânzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avan­tajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetând la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legământ să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătându-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: suni specialişti în arta de a exista. Din toţi cei care-au cunoscut o lungă perioadă de robie, doar ei au rezistat farmecelor abuliei. Nişte hors-la-loi care acumulau forţe. Când Revoluţia le-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar când în secolul al XlX-lea, liberi în sfârşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvâcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atâta timp, vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atât de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimânta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrâni neîmblânziţi aveau să-i toarne-n vine sânge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecându-le mereu strălucirea — promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vârtej de abjecţie şi transcendenţă —, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor. Nu se adânceau în tainicul studiu al Kabbalei pe vremea când trăiau din camătă? Bani şi mister: obsesii pe care şi le-au păstrat în îndeletnicirile lor moderne, complexitate greu de descâlcit, izvor de putere. Să te îndârjeşti contra lor, să-i înfrunţi? Numai smintitul o face: doar el cutează să se lupte cu armele lor nevăzute.

Istoriei contemporane, de neconceput fără ei, i-au imprimat un ritm accelerat, o respiraţie de bună calitate, un suflu maiestuos, dar i-au adăugat şi o otravă profetică a cărei virulenţă n-a încetat să ne descumpănească. Cine, în prezenţa lor, rămâne neutru? In societatea lor \nu ai decât de câştigat. în diversitatea peisajului psihologic, fiecare din ei este un caz. Iar dacă le cunoaştem anumite faţete, ne mai rămân mulţi paşi până în miezul enigmelor lor. Incurabili ce sperie moartea, care-au descoperit secretul altei sănătăţi, o sănătate primejdioasă, o boală salvatoare, evreii vă obsedează, vă chinuie şi vă obligă să vă ridicaţi la nivelul conştiinţei şi lucidităţii lor. Cu Ceilalţi, totul se schimbă: pe lângă ei, te prinde somnul. Ce siguranţă, ce tihnă! Te regăseşti, deodată, „printre-ai noştri", îţi vine să căşti, poţi sforăi în pace. Convieţuind cu ei, te cuprinde apatia pământului. Până şi cei mai rafinaţi par nişte ţărănoi, nişte neciopliţi care-au sfârşit-o rău. Se leagănă, sărmanii, într-o fatalitate molcuţă. Genii să fie, şi tot ar părea nişte inşi oarecare. Sunt petrecuţi de un noroc de joasă speţă: existenţa lor e de la sine înţeleasă şi necontestată, întocmai ca a ţărânei ori apei. Elemente aţipite.

Nu există fiinţe mai puţin anonime. în lipsa lor, oraşele ar fi insuportabile; ei întreţin o stare febrilă fără de care orice metropolă pare provincială: un oraş mort e un oraş fără evrei. Activi ca fermentul şi ca viruşii, ei inspiră un dublu sentiment: de fascinaţie şi de angoasă. Reacţia noastră faţă de ei este mai totdeauna tulbure: cum să-i întâlnim pe aceeaşi lungime de undă, când îi vedem, în acelaşi timp, mai sus dar şi mai jos decât noi, la un nivel ce nu-i niciodată al nostru? De aici — o neînţelegere tragică, inevitabilă, de care nimeni nu-i vinovat. Ce nebunie din parte-le că s-au legat de-un dumnezeu special, şi ce regrete vor fi simţind când îşi întorc privirile înspre micimea noastră! Nimeni nu va descâlci vreodată hăţişul relaţiei noastre. Să le sărim în ajutor? Dar nu avem nimic să le oferim. Iar ceea ce ne oferă ei nouă — ne depăşeşte. De unde vin? Cine sunt? Să ne apropiem de ei cu maximum de perplexitate: cel ce adoptă în privinţa lor o poziţie netă îi subapreciază, îi simplifică şi nu e demn să le cunoască abisurile, nici culmile.

Un lucru remarcabil: numai evreul ratat ne seamănă, este de-al „nostru": e ca şi cum ar fi dat îndărăt, spre condiţia noastră, spre umanitatea noastră convenţională şi efemeră. Să deducem de aici că omul e un evreu ce nu s-a împlinit?

Amari şi nesăţioşi, lucizi şi pătimaşi, mereu în avanposturile singurătăţii, ef reprezintă eşecul în miş­care. Iar dacă nu se lasă pradă disperării când totul îi îndeamnă s-o facă, e pentru că ei fac proiecte la fel cum alţii respiră — sunt bolnavi de proiecte. în cursul unei zile, oricare din ei concepe o sumedenie. Con­trar raselor îmbâcsite, evreii se cramponează de imi­nent, se adâncesc în posibil: automatism al noutăţii care explică eficacitatea delirului lor, ca şi groaza de orice lene intelectuală. In orice ţară ar trăi, se găsesc în avangarda spiritului. Adunaţi la un loc, ar con­stitui o sumă de excepţii, de capacităţi şi de talente neegalată de nici un alt popor. Dacă practică o meserie, interesul nu li se mărgineşte doar la atât; fiecare cultivă pasiuni sau manii ce-1 scot în lumea largă, îi sporesc cunoaşterea, permiţându-i să îmbrăţişeze profesiunile cele mai diferite, în aşa fel încât biografia lui implică o mulţime de personaje pe care le uneşte o singură voinţă, fără pereche şi aceea. Ideea de „a persevera în fiinţă" a fost concepută de cel mai mare filozof al lor; iar fiinţa aceasta au cucerit-o prin luptă îndârjită. Mania proiectului e explicabilă la ei: prezentului ce toropeşte îi opun virtuţile afrodiziace ale zilei de mâine. Tot unul de-al lor şi-a făcut din devenire ideea centrală a filozofiei sale. Nici o contradicţie între cele două idei, devenirea reducându-se la fiinţa care proiectează şi se proiectează, la fiinţa dezintegrată prin speranţă.

În definitiv, are vreun rost să afirmăm că în filozofie evreii sunt aşa sau altminteri? Dacă înclină spre raţionalism, o fac nu atât dintr-o dispoziţie naturală, cât din nevoia de a reacţiona împotriva unor tradiţii ce-i excludeau şi care le-au adus destule ponoase. Geniul lor, de fapt, se mlădiază după orice formă de teorie, după orice curent de idei, de la pozitivism la misticism. Să le subliniezi doar înclinarea spre analiză înseamnă să-i sărăceşti şi să le faci o gravă nedreptate. Sunt totuşi oameni care s-au rugat enorm. Poţi s-o citeşti pe chipurile lor, mai mult sau mai puţin ofilite de lectura psalmilor. Şi apoi, doar printre ei vei putea întâlni bancheri palizi... Asta nu poate să nu însemne ceva. Finanţe şi De Profundis! — incompatibilitate fără precedent, cheie, poate, a tainei lor, a tuturor.

Luptători din vocaţie — e cel mai războinic dintre popoarele civile —, îşi conduc afacerile ca nişte strategi şi nu se recunosc niciodată înfrânţi, deşi li se-ntâmplă adesea să fie. Osândiţi.... binecuvântaţi, la care instinctul şi intelectul nu se neutralizează reciproc: până şi tarele lor, totul îi întăreşte. Cum ar putea o omenire cazanieră să le-nţeleagă goana permanentă, cu rătăcirile şi nebunia ei? De n-ar avea asupra celorlalţi decât superioritatea unei permanente nereuşite, a unui fel mai perfecţionat de a nu izbândi, şi tot ar fi destul ca să li se asigure o relativă nemurire. Resortul lor lăuntric e rezistent... de vreme ce se frânge mereu.

Dialecticieni activi, virulenţi, atinşi de o nevroză a intelectului (care, departe de a-i stingheri în ceea ce fac, îi stimulează, îi face dinamici, îi obligă să trăiască sub tensiune), ei sunt fascinaţi, în pofida lucidităţii, de aventură. Nimic nu-i face să dea înapoi. Tactul, viciu ţărănesc, prejudecată a civilizaţiilor sedentare, instinct al protocolului, nu e specialitatea lor: de vină e orgoliul lor de jupuiţi de vii, spiritul agresiv. Ironia lor, departe de a fi un amuzament pe seama celorlalţi, o formă de sociabilitate ori un capriciu, ne lasă să ghicim năduful refulat; e o acreală foarte veche; otrăvite, săgeţile sale ucid. Ea ţine nu de râs, care e relaxare, ci de rânjet, care-i încrâncenare şi răzbunare a celor umiliţi. Şi, s-o recunoaştem, evreii sunt imbatabili în rânjet. Ca să-i înţelegi sau să-i intuieşti, trebuie să fi pierdut ţu însuţi câteva patrii, să fii, ca şi ei, cetăţean al tuturor cetăţilor, să lupţi fără drapel împotriva lumii întregiră ştii, la fel ca ei, să îmbrăţişezi şi să trădezi toate cauzele. Misiune grea, căci oricât de bătuţi de soartă am fi, pe lângă ei suntem nişte bieţi inşi împotmoliţi în fericire şi geografie, neofiţi ai ne­norocirii, cârpaci în toate cele. Chiar dacă nu deţin monopolul subtilităţii, nu-i mai puţin adevărat că tipul lor de inteligenţă e cel mai tulburător, cel mai vechi dintre toate; s-ar spune că evreii ştiu totul din-totdeauna, încă de la Adam, încă de la... Dumnezeu.

Să nu-i acuzăm că ar fi parveniţi: cum ar putea să fie, când au străbătut şi înrâurit atâtea civilizaţii? Nimic recent în ei, nimic improvizat: singurătatea lor durează încă din zorii Istoriei; chiar şi defectele le pot fi puse pe seama vioiciunii bătrâneţii, a ingeniozităţii debordante şi agerimii minţii, a prea îndelungatei lor experienţe. Confortul limitelor le este străin: înţelepciunea lor e înţelepciunea exilului, cea care te învaţă cum să învingi când toţi te sabotează, cum să te crezi ales când ai pierdut totul: înţelepciune a sfidării. Şi cu toate acestea au renume de laşi! E drept că n-ar putea invoca nici o victorie spectacu­loasă: dar însăşi existenţa lor — nu-i oare o victorie continuă, teribilă, ce n-are nici o şansă să se isprăvească?

Să le tăgăduieşti curajul înseamnă să nesocoteşti temeritatea şi nobleţea fricii lor, care la ei nu e retragere, ci expansiune, început de ofensivă. Căci ei, spre deosebire de laşi şi umili, au convertit această frică în virtute, în principiu de mândrie şi de cuceriri. Nu este moleşită ca a noastră, ci vânjoasă şi ispititoare, făcută din mii de spaime transfigurate în fapte. După o formulă pe care s-au ferit să ne-o dezvăluie, forţele negative din noi devin la ei pozitive, lâncezelile noastre — migraţii. Ceea ce pe noi ne ţintuieşte, pe ei îi face să umble, să ţâşnească din loc: nu există barieră pe care panica lor itinerantă să n-o escaladeze. Nomazi cărora spaţiul nu le ajunge şi care, dincolo de continente, îşi caută o patrie incertă. Uitaţi-vă cu ce dezinvoltură cutreieră naţiunile! Unul, născut rus, iată-1 german, francez, pe urmă american sau orice. în ciuda acestor metamorfoze, îşi păstrează identitatea; căci are personalitate, toţi au. Cum altfel se explică forţa lor de a începe, după cele mai cumplite urgii, o existenţă nouă, de a-şi lua din nou soarta în mâini? Este ceva ce ţine de miracol. Dacă stai să-i observi, rămâi fermecat, uluit. încă din viaţa aceasta aveau să facă experienţa infernului. Este şi preţul cu care şi-au plătit longevitatea.

Când încep să decadă şi-i crezi terminaţi, îşi revin, se ridică din nou şi refuză tihna ratării. Goniţi din căminele lor, apatrizi din născare, nu le-a trecut nici­odată prin minte să renunţe la luptă. Pe când noi, ceilalţi, ucenici în ale exilului, dezrădăcinaţi de dată recentă, nerăbdători să-mbătrânim, să ajungem la monotonia rutinei, la un echilibru sufocant şi sterp, noi ne târâm în urma nenorocirii noastre; propria condiţie ne depăşeşte; inapţi pentru dezastru, eram făcuţi să lâncezim undeva, printr-un Balcan fantomatic, şi nu să-mpărtăşim soarta unei legiuni de Aleşi, înţeleniţi complet, buimaci, sălbăticiţi, cum oare, cu dorurile somnolente şi cu ambiţiile noastre năruite, am putea avea stofă de rătăcitori? Străbunii noştri, cocârjaţi la pământ, de-abia se distingeau de ţărână. Deloc grăbiţi — unde să se fi dus? —, înaintau cu viteza plugului: viteza veşniciei... Or, intrarea în Istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr şi de ardoare, atât de diferite, toate, de barbaria înceată a popoarelor agricole încătuşate în Datină — această legiuire nu a drepturilor, ci a propriilor tristeţi. Scurmând pământul ca să poată, la urmă, să zacă mai bine în el, ducând o viaţă pe buza mormântului, o viaţă-n care moartea părea o răsplată şi un privilegiu, străbunii ne-au lăsat moştenire somnul lor fără capăt, mâhnirea mută şi oarecum îmbătătoare, prelungul lor suspin de fiinţe pe jumătate răposate.

Suntem nişte buimaci; blestemul nostru are efectul unui narcotic: ne amorţeşte; al evreilor însă, le stă ca un pinten în coaste: îi împinge-nainte. încearcă să scape de el? întrebare delicată, probabil fără răspuns. Sigur este că tragicul lor diferă de-al grecilor. Un Eschil vorbeşte de nefericirea unui individ ori a unei familii. Conceptul de blestem naţional, ca şi de mântuire colectivă, nu e grecesc. Eroul tragic nu obişnu­ieşte să ceară socoteală unui destin impersonal şi orb: este orgoliul lui să-i accepte sentinţa. Va pieri, aşadar, şi el şi ai săi. Pe câtă vreme Iov îl hărţuieşte pe Dumnezeul lui, îi cere explicaţii: rezultă de aici o somaţie de un prost gust sublim şi care pe un grec l-ar fi scârbit, dar care pe noi ne mişcă şi ne răsco­leşte. Cum să rămâi nesimţitor la această vehemenţă, la strigătele unui ciumat ce-i pune cerului condiţii şi-1 copleşeşte cu ocări? Cu cât suntem mai aproape de renunţare, cu atât mai mult ne zguduie aceste urlete. Iov nu-şi dezminte rasa: vaietele sale sunt o demonstraţie de forţă, un asalt. „Noaptea oasele mele sunt ca sfredelite", se tânguie el. Plângerea culminează cu un ţipăt, şi ţipătul acesta străpunge cerurile şi-i dă fiori lui Dumnezeu. în măsura în care, depăşindu-ne tăcerile şi slăbiciunile, îndrăznim să ne strigăm sufe­rinţa, suntem cu toţii urmaşi ai marelui lepros, moş­tenitorii disperării şi răcnetelor sale. Dar prea adesea vocile noastre sunt mute; şi, deşi ne învaţă cum să ne ridicăm la patima lui, nu izbuteşte să ne smulgă din inerţie. Ce-i drept, el se găsea într-o poziţie avantajoasă: ştia pe cine să ocărască ori să implore, în cine să lovească ori cui să se roage. Dar noi, contra cui să strigăm? Contra celor ca noi? Ni s-ar părea ridicol. Revoltele noastre, de-abia îngăimate, ni se şi sting pe buze. în ciuda ecourilor pe care le trezeşte în noi, nu suntem în drept să ni-1 considerăm strămoş: durerile ne sunt prea şovăielnice. La fel şi spaimele noastre. Fără voinţa şi curajul de a le savura, cum am putea face din ele un stimulent sau o plăcere? Să tremurăm — izbutim şi noi; dar să ştii să-ţi struneşti tremuratul este o artă: toate revoltele pornesc de-aici. Cel care vrea să evite resemnarea trebuie să-şi educe, să-şi cultive spaimele şi să le convertească în gesturi şi cuvinte: va izbuti mai bine dacă-şi va face carte de căpătâi din Vechiul Testament, paradis al fiorului.învăţându-ne repulsia pentru limbajul pătimaş, învăţându-ne, în toate, cuviinţa şi ascultarea, creşti­nismul ne-a anemiat frica. Dac-ar fi vrut să ne câştige pentru vecie, ar fi trebuit să ne zdruncine, să ne făgăduiască o mântuire primejdioasă. Ce poţi spera de la două milenii de stat în genunchi? Acum, când în sfârşit suntem în picioare, ne-apucă ameţeala: sclavi eliberaţi în zadar, răzvrătiţi al căror demon roşeşte sau îşi râde de ei.

Energia lui Iov s-a transmis alor săi; însetaţi de dreptate ca şi el, evreii nu se pleacă în faţa evidenţei unei lumi nedrepte. Revoluţionari din instinct, ideea renunţării nici nu le trece prin cap: dacă Iov, acest Prometeu biblic, 1-a înfruntat pe Dumnezeu, să dea ei înapoi din faţa oamenilor?... Cu cât fatalitatea li se strecoară în suflete, cu atât mai îndârjiţi o resping. Amor fati, formulă pentru amatorii de eroism, nu-i pentru cei ce au prea mult destin ca să se mai agate de ideea de destin... Iubind viaţa într-atât c-ar vrea s-o schimbe din temelii şi să instaureze imposibilul, Binele, ei se aruncă asupra oricărui sistem ce i-ar putea întări în himerele lor. Nu este utopie care să nu-i orbească, să nu le aţâţe fanatismul. Nu numai că au propovăduit ideea de progres — dar au îmbrăţişat-o cu o fervoare senzuală şi aproape impudică. Oare aveau în vedere, adoptând-o fără rezerve, să beneficieze şi ei de mântuirea promisă omenirii întregi, să se bucure de un har şi de-o apoteoză universale? Că toate dezastrele noastre încep din momentul când am întrezărit posibilitatea mai binelui — iată un truism pe care evreii nu vor să-1 admită. Trăiesc într-un impas, dar gândirea lor îl refuză. Răzvrătiţi împotriva fatalităţii, a propriei nimicnicii, s-au simţit mai liberi tocmai în clipa când spiritul le era oprimat de tot ce-i mai rău. Ce spera Iov pe mormanul lui de gunoi, ce speră ei toţi? Optimism de ciumaţi... După un vechi tratat de psihiatrie, în rândul lor s-ar înregistra cel mai mare procent de sinucideri. Informaţia, dacă este corectă, dovedeşte că pentru ei viaţa merită efortul să se rupă de ea, că o iubesc prea mult ca să poată dispera până la capăt. Forţa lor: mai curând să-şi ia zilele decât să se obişnuiască ori să se complacă în disperare. Ei se afirmă în chiar actul autonimicirii, într-atât le e groază să cedeze, să se retragă, să-şi recunoască oboseala. O asemenea îndârjire le poate veni doar de la Cel de Sus. Altfel nu mi-o pot explica. Şi, deşi contradicţiile lor mă zăpăcesc şi mă pierd în tainele lor, cel puţin înţeleg pentru ce au trezit curiozitatea spiritelor religioase, de la Pascal la Rozanov.

Oare am meditat îndeajuns la motivele pentru care aceşti exilaţi elimină ideea morţii — idee dominantă a oricărui exil — din gândurile lor, ca şi cum între ei şi ea n-ar exista nici un punct de contact? Nu că subiectul le-ar fi indiferent; atâta că, tot alungându-şi sentimentul morţii, au ajuns să-i rezerve o ati­tudine deliberat superficială. Poate că în vechime i-au acordat prea mult interes ca să-i mai obsedeze şi acum; poate că nu se mai gândesc la ea din cauza cvasinemuririi lor: de obicei, doar civilizaţiile efemere sunt frământate de ideea neantului. Oricum, evreii n-au în faţa lor decât viaţa... Iar această viaţă, care pentru noi se reduce la formula: „Nimic nu-i cu putinţă", formulă ce se adresează, ca o încurajare, derutelor, slăbiciunii sau sterilităţii noastre, această viaţă trezeşte în ei pasiunea înfruntării obstacolului, repulsia în faţa izbăvirii şi a oricărei alte forme de chietism. Aceşti luptători l-ar fi ucis cu pietre pe Moise dacă le-ar fi vorbit cu vorbele lui Buddha, limbaj al . dezgustului metafizic, aducător de neant şi împăcare. Nu există pace, nici beatitudine pentru cel ce nu ştie să cultive renunţarea: absolutul, ca suprimare a ori­cărui dor, e o răsplată pentru cei ce-şi impun renunţarea la luptă; răsplată care le displace acestor luptători inveterati, acestor voluntari ai damnării, acestui popor al Dorinţei... Ce rătăcire a minţii a făcut să se vorbească de gustul lor pentru distrugere? Distrugători, ei? Ar trebui, mai curând, să li se reproşeze că nu-s pe cât ar trebui. Le datorăm atâtea din speranţele noastre! Distrugerea ca scop în sine nici nu le trece prin gând şi, chiar dacă sunt anarhişti, au mereu în vedere o operă viitoare, o construcţie — imposibilă, poate, însă dorită. Şi apoi, am greşi nesocotind pactul, unic în felul lui, pe care l-au încheiat cu Dumnezeul lor şi căruia cu toţi, atei sau nu, îi păstrează amintirea şi pecetea în suflet. Acest Dumnezeu, oricât ne-am îndârji contra lui, rămâne totuşi prezent, material şi relativ eficient (cum firesc e să fie orice zeu tribal), în vreme ce al nostru, mai universal, deci mai anemic, este, ca orice duh, îndepărtat şi inoperant. Vechiul Legământ, mult mai solid decât cel nou, îngăduie fiilor lui Israel să înainteze împreună cu turbulentul lor Părinte, în schimb îi împiedică să guste frumuseţea intrinsecă a distrugerii.

Ideea de „progres" le serveşte pentru a se împotrivi efectelor pustiitoare ale propriei lucidităţi: e subterfugiul lor calculat, mitologia lor deliberată. Până şi ei, aceste spirite clarvăzătoare, dau înapoi în faţa ultimelor consecinţe ale îndoielii. Nu suntem scep­tici cu adevărat decât dacă ne situăm în afara destinului sau dacă renunţăm să avem vreunul. Evreii sunt prea angajaţi în al lor ca să i se poată sustrage. Nici un Indiferent de calitate în rândurile lor: n-au introdus ei interjecţia în religie? Chiar şi atunci când îşi îngăduie luxul de a fi sceptici, cultivă un scepti­cism de fiinţe rănite. Solomon evocă imaginea unui Pyrrhon răvăşit şi liric... Aşa a fost cel mai lucid dintre străbunii lor, aşa sunt toţi. Cu ce plăcere îşi etalează suferinţele şi îşi zgândăresc rănile! Această mascaradă a spovedaniei nu e decât un mod de-a se ascunde. Deschişi şi totuşi impenetrabili, de şi-ar dezvălui, până la una, tainele, şi tot nu-i veţi cunoaşte. Degeaba veţi analiza, clasifica şi explica nenorocirile unui om care a suferit: ceea ce este el, suferinţa lui adevărată, vă depăşeşte înţelegerea. Cu cât vă apropiaţi de el, cu atât vă pare mai inaccesibil. în ce priveşte o colectivitate rănită, oricât aţi sta să-i studiaţi reacţiile, nu veţi avea în faţă, totuşi, decât o masă de necunoscuţi.

Chiar dacă pare limpede precum cristalul, spiritul lor ascunde un element subteran: detaşaţi de lumea aceasta şi totuşi omniprezenţi, îi vezi ţâşnind, năpădind, mereu în alertă, fugind de pericol dar şi căutându-1, aruncându-se asupra fiecărei senzaţii cu disperarea condamnatului, ca şi cum clipele le-ar fi numărate iar năpasta i-ar pândi în chiar pragul bu­curiei. De fericire se agaţă şi profită fără măsură, nici scrupule: ai spune că se-nfruptă din bunul altuia. Prea pătimaşi ca să fie nişte epicurieni, îşi înveninează plăcerile, le devorează cu o grabă şi o furie care-i împiedică să le simtă savoarea: nişte dezlănţuiţi în toate sensurile cuvântului, de la cel mai vulgar până la cel mai nobil. Obsesia lui apoi nu le dă pace; or, arta de a trăi — apanaj al epocilor neprofetice, al epocii lui Alcibiade, Augustus ori a Regentului — constă în experienţa integrală a prezentului. Nimic goethean în ei, căci nu încearcă să oprească clipa, nici chiar pe cea mai frumoasă. Profeţii lor, care nu contenesc să invoce mânia Domnului, care vor să vadă (.etăţile duşmanului transformate în ruine, aceşti profeţi vorbesc un limbaj al cenuşii. Din nebunia lor s-a inspirat Sfântul Ioan pentru a scrie cartea cea mai admirabilă, în obscuritatea ei, din toată Antichitatea. Născută dintr-o mitologie de sclavi, Apocalipsa nu-i decât o răfuială perfect camuflată. Totul în ea e răz­bunare, fiere şi viitor morbid. Iezechiel, Isaia, Ieremia pregătiseră bine terenul... Fructificându-şi cu iscusinţă dereglările sau viziunile, băteau câmpii cu o artă nicicând egalată după aceea: spiritul lor puternic şi tulbure îi ajuta. Veşnicia era pentru ei un prilej de convulsii, un spasm; vomitând ocări şi imnuri, se zvârcoleau sub ochiul unui zeu mereu setos de isterie. Iată deci o religie în care raporturile dintre om şi. creator se consumă într-un război al epitetelor, într-o tensiune ce-i împiedică să mediteze, să se aplece asupra gâlcevii dintre ei şi s-o aplaneze, o religie pe bază de adjective, de efecte retorice, şi-n care stilul constituie singura punte între cer şi pământ.

Aceşti profeţi, fanatici ai pulberii, poeţi ai dezas­trului, proroceau tot timpul catastrofe pentru că nu s-ar fi putut lega de un prezent liniştitor sau de un viitor oarecare. Pe motiv că-şi fereau poporul de idolatrie, îşi slobozeau asupră-i furia, îl chinuiau şi îl vroiau la fel de dezlănţuit, de crunt ca şi ei. Trebuiau aşadar să-1 hărţuiască, să-1 facă unic prin suferinţă, să-1 împiedice să se constituie şi să se structureze într-o naţiune pieritoare... Şi astfel, cu urlete şi cu ameninţări, l-au făcut să capete acea autoritate în materie de suferinţă şi aerul acela de gloată rătăcitoare, neadormită, care-i irită pe autohtoni şi le tulbură sforăitul.

Mi s-ar putea obiecta că nu sunt excepţionali prin natură: aş răspunde că sunt prin destin — destin absolut, destin în stare pură, care, conferindu-le forţă şi lipsă de măsură, îi ridică deasupra lor înşişi şi nu le îngăduie mediocritatea. Mi s-ar mai putea obiecta că nu sunt singurii care se definesc prin destin, că germanii sunt în aceeaşi situaţie. Desigur; totuşi se uită că destinul germanilor, dacă au vreunul, este recent şi se reduce la un tragic de epocă; în fapt, la două eşecuri apropiate în timp.

Aceste două popoare, atrase tainic unul de altul, nu se puteau înţelege: cum ar fi putut germanii, aceşti arivişti ai fatalităţii, să le ierte evreilor că au un destin superior? Persecuţiile se nasc din ură, nu din dispreţ; iar ura e reproşul pe care nu îndrăznim să ni-1 facem nouă înşine, intoleranţă în faţa idealului propriu întrupat în altul. Cine aspiră să iasă din locul lui de baştină şi să domine lumea le caută pricină celor ce i-au luat-o înainte: le poartă pică pentru uşurinţa dezrădăcinării, pentru ubicuitatea lor. Germanii detestau în poporul evreu propriul lor vis înfăptuit, universalitatea pe care n-o puteau atinge. Vroiau şi ei să fie aleşi: nimic nu-i sortea acestui statut. încercând să lorţeze Istoria, cu gândul ascuns de a ieşi din ea şi de a o lăsa în urmă, au sfârşit prin a se îngloda în ea şi mai rău. De atunci, pierzând orice şansă de a se ridica vreodată la un destin metafizic sau religios, aveau să se piardă într-o dramă monumentală şi inutilă, fără mister şi transcendenţă, şi care, lăsându-1 indiferent pe teolog şi pe filozof, nu-1 interesează decât pe istoric. Ar fi trebuit să fie mai exigenţi în alegerea himerelor; aşa, ne-au oferit doar exemplul celei mai mari, al primeia dintre naţiunile ratate. Cine optează pentru timp se prăbuşeşte în el şi-1 face mormântul geniului său. Eşti ales; nu devii ales nici prin voinţă, nici prin decret. Şi cu atât mai puţin persecutându-i pe cei care-ţi trezesc invidia pentru pactul lor secret cu veşnicia. Nici aleşi, nici damnaţi, germanii s-au îndârjit contra celor ce pe bună dreptate puteau pretinde că sunt: momentul culminant al expansiunii lor nu va rămâne, cu trecerea timpului, decât un episod din epopeea evreilor... Spun bine: epopee, căci ce altceva e şirul de miracole şi de bravuri, eroismul unui trib ai re, din mijlocul nenorocirilor sale, nu conteneşte să-şi someze Dumnezeul? Epopee al cărei deznodământ nu se lasă ghicit: se va împlini el altunde? Sau va lua forma unui dezastru ce scapă perspicacităţii spaimelor noastre?

O patrie este un somnifer de fiece clipă. Evreii nu au una, sau posedă doar patrii provizorii, cu Israel în frunte: să-i invidiem, ori să-i plângem? — oricum, nu .un putea s-o facem îndeajuns. Orice ar face şi ori­unde s-ar duce, misiunea lor e să vegheze; aşa o vrea i memorialul lor statut de străini. Soluţie pentru soarta lor nu există. Rămân aranjamentele cu Ireparabilul. Nu au găsit, până acum, nimic mai bun. Această situaţie va dăinui în veci. Iar evreii îi datorează blestemul de a nu pieri...
Una peste alta, deşi legaţi de lumea aceasta, ei nu fac parte cu adevărat din ea: este ceva nepământean în trecerea lor pe pământ. Să fi fost, în vechime, martorii unui spectacol al fericirii depline, de care le este dor? Şi ce vor fi văzut atunci — ceva ce scapă simţurilor noastre? înclinarea lor spre utopie nu e decât o amintire proiectată în viitor, un vestigiu convertit în ideal. Dar, năzuind la paradis, se tot izbesc de Zidul Plângerii — iată-le soarta.
Melancolici în felul lor, ei se droghează cu regrete, îşi fac din ele o credinţă, un stimulent, un reazem, un mijloc de-a recuceri, ocolind prin Istorie, fericirea lor dintâi, fericirea lor de odinioară. Spre ea se năpustesc, spre ea aleargă. Iar această goană le dă un aer în acelaşi timp fantomatic şi triumfal, care ne înspăimântă şi ne fascinează pe noi, cei rămaşi de căruţă, dinainte resemnaţi cu un destin oarecare şi neînstare să credem vreodată în viitorul regretelor noastre.

 Boborul

(din volumul Obscenitatea publica)

În România, poate şi în alte ţãri, ministeriatul e un oficiu mistic. Nu conteazã „domeniul de resort", nu conteazã conturul omenesc al ministrului. Conteazã postura de ministru, faptul de a fi branşat la releul puterii. Ministrul ştie (ceea ce muritorii de rînd nu ştiu), ministru poate (orice, numai sã vrea), ministrul e, în general, altfel. Lui şi numai lui poţi sã-i ceri soluţii, subvenţii, miracole: un loc de muncã pentru nepoatã, un post în strãinãtate, o casã în centru, treizeci de metri de sîrmã ghimpatã pentru gospodãria de la ţarã, un camion, o bursã, o linie telefonicã, un paşaport, un loc de veci, bani pentru o bisericã, pentru o revistã, pentru bilete de avion. Ministrul e o sursã inepuizabilã de beneficii, un distribuitor naţional de hatîruri: tatã, bade, nene, naş, şef. Te duci la el ca la oracol: la el, nu la adjuncţii lui, la vreun prãpãdit de director general, la vreun simplu director pãgubos sau — hai sã fim serioşi! — la vreun şef de birou. Dacã nu ajungi la ministru, mai bine te laşi pãgubaş. Chiar dupã ce a încetat sã mai fie ministru, ministrul tot ministru rãrnîne, adicã tot la putere, „omul lor", centrul unui ghem de relaţii: „Daţi-mi şi mie o audienţã!" — îmi spunea cineva, deunãzi, la piaţã. „Pãi, nu mai sînt ministru, nu mai dau audienţe." „Ei, lãsaţi, undeva tot sînteţi. Am o problemã cu cartea de muncã a lui fi'miu." „Am o problemã" e ceea ce spui unui ministru în loc de „bunã ziua". şi i-o spui oriunde îl întîlneşti. Colocvial, fãrã false timiditãţi, democrat înnãscut, românul te recunoaşte şi te abordeazã pretutindeni: printre tarabe, pe plajã, la restaurant, la cinema şi, mai ales, pe stradã: are o problemã, Dumnezeu i te-a scos în cale, „sã nu zici cã nu poţi, ştiu cã poţi, trebuie sã poţi". Dezgustat de corupţie, cetãţeanul autohton nu pierde nici o ocazie sã încerce una micã, „ca toatã lumea", „un fleac faţã de ce fac alţii". Dupã Revoluţie, alãturi de dimensiunea „lucrativã" a miniţtrilor, s-a dezvoltat spectaculos şi funcţia lor „ispãşitoare": ministrul e vinovat. Mai mult: e depozitarul unei culpe globale; e vinovat de tot, indiferent la care minister lucreazã. „De ce nu vã ocupaţi, domnule, de irigaţii?" i se spune, de pildã, ministrului de externe, prins în sala de aşteptare a unui aeroport. In genere, ministrului trebuie „sã i-o zici", sã-1 iei tare. Ca Tucã. Nu e cazul sã-1 la şi sã facã pe deşteptul. Are nevoie urgentã de ghionturi şi idei. La o adicã, ştim noi mai bine ce trebuie fãcut. Utilizabil de cîte ori se poate, amendabil întotdeauna, ministrul poate juca, uneori, şi rolul de confesor, de justi?iar, de dãdacã. Îi spui of-ul tãu intim, îi arãţi cine eşti, îi ceri ca mãcar el — împotriva tuturor — sã te înţeleagã. Practic, modalitãţile de a intra în dialog cu un membru al guvernului sînt infinite: de la demonstraţie şi grevã pînã la epistolã confidenţialã, petiţie şi flirt. La cabinetul ministerial vin şi aşteaptã rezoluţia tot soiul de misive, unele patetice, altele hilare, imperative sau extravagante. Oferim cititorului cîteva exemple, din care va înţelege cã, dincolo de activitãţile publice ale unui ministru, existã numeroase momente de singurãtate perplexã, cînd în biroul lui se fac auzite vocile aiuritoare ale petentului etern. Nu e vorba de scrisorile de o legitimã obidã ale nevoiaşului de pe stradã. E vorba de cele în care se simte rãguşeala „omului-massã", sminteala cîte unui halucinat, panaşul „boborului" în delir. Garantãm, fireşte, autenticitatea tuturor textelor de mai jos şi le respectãm, întru totul, gramatica şi ortografia.


1. Poporul iscusit


Un tip de petent e cel care nu-şi cere nimic. Mai exact, cel care nu-şi cere decît sã-1 ajuţi sã dea: sã dea ceva din priceperea, din experienţa, din prisosurile sale. Are idei şi nimeni nu le ascultã. A fãcut descoperiri de care nimeni nu vrea sã profite. E destul sã întinzi mîna pentru a lua ceea ce şi se oferã (aproape) dezinteresat, într-un gest de patriotism lucid:

Domnule Ministru,

Subsemnatul G.N.fiul lui natural (sic!) şi Floarea (...) Am onoarea de a vã aduce la cunoştiinţã urmãtoarele: sunt deţinãtorul parolelor şi a cifrurilor pe propria-mi me- morie a conturilor lui A. HITLER, din FRANKFURT, contul principal şi mare este: GROSSES HAUPTSIEGEL DES K I IRFURSTEN AUGUST VON SACHSEN. Contul principal şi mare l-am decodificat prin metoda chinezeascã. Rog a fi luate mãsuri legale ca eu sã intru în posesia valorilor depuse de nazişti în bãncile din FRANKFURT, sã înarmez NATO, în special armatele: GERMANIEI şi ROMÂNIEI, şi astfel ROMÂNIA va intra în NATO fãrã impedimente. Singura persoanã inteligentã care poate sã rezolve aceste probleme de importanţã vitalã sunt doar eu, prin intermediu dumneavoastrã.

Un altul a gãsit modalitatea cea mai la îndemînã (şi cea mai „corectã politic") de a rezolva problema sãrãciei vestimentare (mai ales la femei) şi a copiilor orfani. în septembrie 1999, el scrie, de undeva din Florida, „d-lui Ministru de Externe Pleşa":

Ca preşedinte al P.C.R. propun desfiinţarea tuturor ambasadelor, consulatelor şi tot soiul de organizaţii ale României de peste hotare!... Cu banii ce se scurg spre aceşti indivizi (dubioşi!...) s-ar putea îmbrãca multe femei pe care le-am vãzut jerpelit îmbrãcate în perioada de peste opt luni de zile cît am stat în România în 1995!... Nu avem nevoie de o astfel de moştenire a vechiului tip de comunism!... Cîţi bani cheltuie România anual cu indivizii plecaţi din ţarã! ?... Cu aceşti bani pot fi plãtiţi cei care au luat în îngrijire şi copii de la orfelinat!... Ca preşedinte al P.C.R. reformat nu am gãsit în Biblie expresia „ORFELINAT". Deci şi aceastã instituţie trebuie desfiinţatã, iar copiii repartizaţi femeilor care nu au avut parte de copii!... In radicalitatea ei, scrisoarea aceasta este memorabilã: un preţedinte de partid comunist care luptã împotriva moştenirii comuniste frecventeazã Biblia şi pune dupã fiecare propoziţie un semn de exclamaţie şi trei puncte de suspensie a înţeles perfect semnele vremurilor: amestecul subtil între intonaţia sloganului şi dubiul tranziţiei. Omul ştie ce vrea şi ştie ce spune. La timpuri grele — decizii simple şi victorioase.

2. Poporul martir


.. .Dar nu existã doar învingãtori. Existã şi victime care aşteaptã dreapta judecatã a instituţiilor. 

Domnule Ministru Subsemnatu U.I. (...) declar urmãtoarele probleme care mi s-a întîmplat în Istambul (Turcia) am fost bãtut, înjungheat de cuţit, în care concubina şi-a bãtut joc de mine am fost dezbrãcat de haine, am luat-o cu scopul de a câştiga o pîine, dar ea mi-a fãcut greutãţi. Am venit din Turcia, i-am spus sectoristului nici nu ma bãgat în seamã în care el se folosea de ea la altã persoanã în casã pe nume AM. Ma dat pe mâna poliţiei şi am primit amendã 400.000 lei. Eu bãtut şi luaţi bani şi nu se face dreptate. Organele de poliţie când m-am dus sã vorbesc nu ma băgat în seamã. Am credinţã în mine şi vreau sã mi se facã dreptate. Luam bãtae de la sectorist la 5 declaraţii depuse nu am luat nici o amendã întrucât el se folosea de concubina mea, în casă la A.M. Vã rog foarte frumos dacã se poate sã se facă ordine şi disciplinã cînd la noi Poliţia s-au umflat în şampania şi Vinufructu de Panciu. Va mulţumesc anticipat. Domnul Ministru de Externe al Ministerului de Externe Bucureşti

3. Poporul mînios şi suveran


Dupã stilul cooperativ-pragmatic al „iscusiţilor" şi (lupã nãduful înlãcrimat al martirului din Istanbul, simţi nevoia anvergurii wagneriene, a virilitãţii drastice. Calea cea mai directã spre împlinirea acestei nevoi este deschiderea dosarului Kosovo. Toatã fala istorică a neamului s-a manifestat dezlãnţuit în primãvara lui 1999, în jurul crizei sîrbeşti. Zãgazurile tradiţionalei noastre cuminţenii s-au nãruit, cuvintele n-au mai avut rãbdare. Boborul a înãlţat capul şi a zis:

Acesta este mesajul poporului Român pentru tine, banditule şi criminalule al poporului Român. (Tanibalul montru, de Andrei Pleşu marele trãdãtor al Poporului Român, de cînd s-a nãscut acest criminal)

Banditului i se adreseazã întreg poporul Român în calitate de ministru de externe al ţãrii Româneşti şi îl întrebãm pe acest mizerabil pe cine PIZDA mãtii reprezinţi tu măi criminalule azi? Pe Români în nici un caz nu, fiindcã eşti cunoscut de toţi cetãţenii acestei ţãri ca cel mai mare criminal al naţiunii noastre. Noi te cunoaştem din 1990-1993 cînd ai fost ministru la Culturã cînd ai furat şi ai trãdat toi ce putut face rãu acestei ţãri Româneşti. Te întrebãm, banditule cum poţi justifica afirmaţiile, criminale pe care le faci zilnic la televiziune, cã ţãra noastrã sã fie deacord cu actele samavolnice-criminale comise de America, Anglia, Franţa, Germania Italia asupra poporului frate iugoslav? Bandit trãdãtor al ţãrii Române, care nu ai ce cãuta pe acest post criminalule fiindcã tu nu ai reprezentat nici-o datã interesele poporului nostru de când te-a cãcat mãta scârbã ordinarã, fiindcã tu nu ai chip de om, ci eşti un monstru odios şi criminal. Ce vei face criminalule cînd România va fi în situaţia Iugoslaviei de azi? Te va pune Americanii la adãpost, faţã de actele criminale pe care le pun la cale spionii, iredentişi-naţionalişti maghiari care doresc peste puţin timp sã facã ce fac albanezii în Kosovo? Te vom vedea trãdãtorule atunci unde vei fugi din aceastã ţarã, fiindcã poporul român nu te va ierta pentru toate crimele fãcute. Tu meriţi sã fii minstru de externe al acestei ţãri criminal odios? Cunoşti tu cu adevãrat de ce Iugoslavii nu vor sã cedeze teritoriul Kosovo? De ce canalie ordinarã nu spuneţi cã împotriva Iugoslaviei luptã o armatã de gherilã Albanezã de câţiva ani buni care au fãcut sute de mii de crime? De ce Americanii Clinton ordinarul care este o ruşine mondialã de imoralitate criminalã, nu a interzis şi distrus aceastã forţã teroristã Albanezã constituitã ilegal sã comitã atîtea crime în rîndul populaţiei Iugoslave?? Voi criminalule îl condamnaţi numai pe Miloşevici, care este cu adevãrat un erou şi patriot de adevãrat al Iugoslaviei, nu un trãdãtor cum sînteţi voi criminalilor pentru ţara Româneascã? îi pupaţi în CUR pe Americani, numai sã le faceţi plãcerea, dar aceşti bandiţi nu ne vor primi nici în NATO, nici în alte organisme internaţionale hoţilor şi proştilor cu tot servilismul pe care îl faceţi de iei? Ruşine slugoilor ardevar focul şi blestemul!

Scrisoarea nu e semnatã, dar expeditorul e declarat curajos pe plic: „Cetãţenii României, prin reprezentanţii sãi oamenii de culturã şi intelectualitatea acestei ţãri:ROMÂNE."


Iatã, aşadar, o secţiune mai puţin cunoscutã a societăţii civile, o variantã insolitã a spiritualitãţii naţionale. Frapantă este combinaţiunea de afecte sublime şi vocabular sulfuros. Frapantã, de asemenea — perfecta coincidenţă dintre opinia autorului (colectiv şi anonim) şi aceea a majoritãţii presei româneşti din epocã. Aceeaşi caldã atmosferã sufleteascã, aceeaşi vitejie, aceleaşi fine asociaţii de idei. Pe mine însã m-a mai tulburat ceva, la sfîrşitul lecturii: tonul, grafia, culoarea cernelei, sintaxa, utilizată şi emfaticã a majusculei mi se pãreau cunoscute. Am realizat, dintr-o datã, cã mai primisem o asemenea scrisoare, cu nouã ani înainte, la Ministerul Culturii. Ci- titorul va recunoaşte imediat mîna inconfundabilã a aceluia şi, consecvent, expeditor:

Cãtre Ministerul Culturii Bucureşti

Domnul Ministru Andrei Pleşu

Am ascultat la radio şi vam vãzut la televizor în seara zilei de 02.01.91 cînd dãdeaţi relaţi referitoare la demisia din funcţia de ministru Culturii cauzatã de hotãrîrea luatã de o parte din membri guvernului în problema fostului rege Mihai şi vã întrebãm: Nu va fost ruşine sã mai apãreţi şi la televiziune sã susţineţi MÃGÃRIILE ce le ai în cap. Crezi tu cã faţa ta netunsã şi BUHÃITÃ are o importanţã mai mare decît a poporului care te-a investit cu funcţiile ce le ai? Asta crezi tu cã este menirea unui ministru al culturii — sã preamãreascã regele şi sã promoveze ideia întronãrii monarhiei? Te înşeli, D-nule şi te obligãm sã pleci imediat din funcţiile ce le deţi şi sã te duci lîngã rege sau lîngã Şora şi ai lui sã mîncaţi ţara aceasta mai repede, dar n-o sã reuşiţi MÃGARILOR şi TRÃDÃTORILOR cã o sã vã mîncãm noi mai înainte. Credeţi voi cã acest popor vã va duce mult în spinare ca pe nişte TRÎNTORI. ÎN CALITATEA DE MINISTRU AL CULTURII na-i fãcut nimic — PUTUROSULE — pentru stabilitate socialã şi ECONOMICÃ. AI PREVÃZUT şi te-ai exprimat la televiziune cã o sã fi caracterizat şi acuzat în mod negativ. PÃI NU MERIţI TRÃDÃTORULE. Noi nu-ţi spunem nici F.S.N.-ist, nici P.N.L.-ist ci LEGIONAR. Nu avea destule necazuri pe cap, acest popor mãi PORCULE, ai mai pus şi tu paie pe foc. La prima întîlnire ţi-am luat zilele. DACA, totuşi Guvernul nu-şi aprobã demisia — şi BINE AR FACE — sã treci la muncã cu întreg ministerul pentru desamorsarea tensiunilor dintre partide şi oameni şi sã îndreptaţi ce-ia ce aţi stricat pînã acum în direcţia orientãrii poporului la muncã cinstitã şi demnã nu la greve, manifestaţi, curvãsãrii, hoţii, bişniţã etc. Lupta şi TU, cu întreg ministerul Culturii, pentru ridicarea prestigiului Poporului romîn şi al Romîniei. NU UITA cã Bucureştiul nu este Romînia — şi dacã nu vã vedeţi de treburi cinstite venim noi sã facem ordine. A ajuns cuţitul la OS şi nu-l mai putem suporta.

Înainte de a semna indescifrabil, autorul îşi ia precauţia de a preciza: „Adresa de pe plic nu corespunde". Documentul — nu lipsit de un anumit mister — dovedeşte o exemplarã continuitate. Dupã nouã ani de democraţie, fronturile sînt aceleaşi, „argumentaţia" neschimbatã, terminologia — amarnicã. Oamenii trec, instituţiile şi ideologiile rãmîn. Boborul vegheazã.


4. Poporul „volintir"


Boborul vegheazã. şi e, ca întotdeauna, blînd, omenos şi drept. Chestia NATO-Jugoslavia îi dã insomnii. şomajul, scumpirile, corupţia sînt floare la ureche pe lîngã grija faţã de „imaginea" ţãrii. Ce-o sã zicã lumea vãzînd cã ne-am aliat cu agresori mîrşavi împotriva unei ţãri vecine, cu care sîntem prieteni „de milenii"? Cînd e vorba, mã-nţelegi, de amici şi cînd jertfa patrioticã e de rigoare, nimeni şi nimic nu ne poate opri. Un moldovean din Vaslui tremurã, sumbru, pentru soarta Ardealului: 

„Am 55 de ani, din care peste 30 de ani trãiţi în Ardeal şi m-am tot frecat de bozgorii lui Attila, ce vor Ardealul aşa cã îi înţeleg pe sîrbi. Acel ţigan lãutar ce în prezent este peţedinte al Americii (N.B.: semnatarul are dificultãţi cu litera „r", de şi e prima literã din „România". Scrie frecvent „peşedinte", „pieteni", „pizonier", „pezent" şi „nu ne v-om peda") nu trebuie sã se creadã stãpînul lumii, aşa cã noi, voluntarii români din Iugoslavia, nu v-om lãsa în viaţã nici un pizonier american, sã dovedim cã România nu tremurã în faţa Americii..." (Reamintim cititorului cã respectãm întocmai deprinderile ortografice ale celor citaţi.). Moldoveanul nostru trece la acţiune. Odioşii Constantinescu, Babiuc şi Pleşu („care a pus România în cele mai nefavorabile lumini") sînt invitaţi în ştreang, iar el, împreunã cu alţi reprezentanţi ai poporului, pleacã la luptã în Jugoslavia: „...v-om forma un batalion românesc, ce v-om purta însemnele României, adicã pe uniformã, v-a fi scris atît pe piept cît şi pe spate — România —, cu banderola tricolorului pe mînecã, cît şi drapelul tricolor al României". Eroismul fãrã martiraj e, însã, pierdere de vreme. De aceea, pentru cazul în care varianta armatã nu iese, se pregãteşte un scenariu de rezervã, nu mai puţin glorios: „Nu v-om peda paţapoartele deoarece le-am plãtit şi sînt proprietatea noastrã, iar dacã ne ve-ţi închide graniţele, le vom trece în clandestinitate, iar uniformele ce ni le-am fãcut, ne vor fi aduse de o navã fluvialã pe Dunãre. Eu, oricum nu îmi voi divulga colegii cu care ne v-om înrola în batalionul român din Jugoslavia, chiar de voi fi arestat şi anchetat. De la mine, mai mult de ceea ce am declarat aici, nici un organ de anchetã, nu va putea afla mai multe."

S-ar zice, dupã asemenea texte, cã românul e tenebros, rãzboinic, pasionat de manevre „underground". Dar ar însemna sã trecem sub tãcere abisurile lui sufleteşti, firea iubitoare, ochii alunecoşi şi inima zburdalnicã. Un lucrãtor la negru din Spania îmi povesteşte, cu oarecare timiditate, cum s-a îndrãgostit de o prezentatoare a televiziunii madrilene. Îţi dã seama cã îmi cere cam mult, dar conteazã pe înţelegerea mea: n-aş putea sã-i fac rost de adresa femeii, sã mijlocesc — pe cãi diplomatice — o întîlnire, sã pun o vorbã bunã? O tînãrã domnişoarã din Bucureşti vrea sã-mi fie utilã. Are cîteva argumente masive: „Sunt o bunã cunoscãtoare a limbii engleze, am predat în aceastã limbã la douã şcoli din Bucureşti, am putere de muncã şi plãcere de a lucra la dvs." Supra-argument: „Sunt celibatarã." Hiper-supra-argument: scrisorii i se adaugã o fotografie cu bucle blonde, minijupã, decolteu angajant.


5. Poporul cosmic


Dincolo de vocaţia noastrã istoricã sau de cea domesticã, dincolo de românul-soldat, de românul-vivandierã, de românul-cunoscãtor de limbi şi celibatar, existã, mai puţin cunoscut, românul cosmic. El controleazã destinul planetei din misterioase spaţii galatice. In mai 1999, primesc misiva urmãtoare:

Excelenţei Sale Andrei Pleşu,

Ministrul Afacerilor Externe al României

Comunicat din partea Centrului de Coordonare al cer cetãrilor pe Terra

Pe teritoriul României au intrat în alertã defensivã trei baze subterane: în judeţele Maramureţ, Cluj şi Constanţa. Noi nu intenţionãm sub nici un motiv sã intervenim în conflictele militare dar dorim sã asigurãm un minimum de protecţie cercetãrii ştiinţifice pe Terra, drept universal. Rugãm informaţi SRL (sic!), autoritãţile locale, geologii, polulaţiile (sic!) locale cã nu existã nici un risc. Cu deosebitã consideraţie, P.B. Ministru plenipotenţiar ETI

Din partea aceleia şi instituţii, în iunie 1999, ne parvine un mesaj melancolic:

Vã aducem la cunoştinţã cã am luat act cu profundã îngrijorare de atitudinea tereţtrilor faţã de triada filosoficã: Binele, Frumosul, Adevãrul.

Am manifestat multã înţelegere faţã de problematica complexã a locuitorilor planetei dar suntem consternaţi de faptul cã aceste concepte filosofice bine determinate dupã 2000 de ani au rãmas la stadiul de retoricã. Mai grav este faptul cã noi ne-am conceput programul de integrare cosmicã a Terrei democratic, respectînd valorile dupã Terra. Vã rugãm sã ne scuzaţi lipsa de modestie, dar dl. P.B. este singurul cetãţean dupã planetã care poate prelucra informaţiile din neutrini.

Cu deosebit respect

P.B.

Ministru plenipotenţiar ETI Spiritele se mai liniştesc în iulie 1999: „Sîntem plãcuţi (sic!) impresionaţi de stadiul gîndirii ştiinţifice pe TERRA, factor de civilizaţie şi progres." O urmã de tristeţe stãruie totuşi, din cauza obtuzitãţii Academiei Ro- mâne faţã de profilul ştiinţific al domnului P.B.: „.. .considerãm cã tãcerea acestui înalt for, Academia României, faţã de prestigioasele contribuţii ale domnului P.B. la dezvoltarea ştiinţei nu este de naturã sã consolideze poziţia Academiei în viaţa economico-socialã a ţãrii. Cu regret vã informãm cã ne delimitãm strict de inacţiunile Academiei României nutrind speranţa cã acest for va reveni la o poziţie cooperantã". Inutil s-o spunem, Academia Românã, prinsã în numeroase alte „inacţiuni", nu şi-a schimbat poziţia nici pînã astãzi.




Români în Japonia


Orice cãlãtorie e o experienţã a diversitãţii. Dar foarte puţine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenţã. Una e sã te mişti în variaţiunile multiple ale aceleiaşi teme, alta este sã te simţi catapultat pe o altã planetã. Ca, de pildã, cînd cãlãtoreşti în Japonia. N-am fost niciodatã în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia rãmîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai „strãin". Te poţi simţi strãin în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, aşa cum se simte strãin orice european „civilizat" într-o enclavã arhaicã şi, pe deasupra, asiaticã. Te poţi simţi strãin în bucãtãria chinezã, în coloritul, moravurile şi inocenţa americane sau în expresia lingvisticã a Ungariei vecine, din care nu poţi selecţiona nimic cît de cît familiar. În Japonia însã alteritatea e radicalã. Te mişti în spaţiul unei alte umanitãţi, al unei lumi paralele. Nimic nu seamãnã cu ce ştii. Nici mãcar asemãnãtorul... N-am sã fac demonstraţii pretenţioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masã şi cum duci la gurã, de la bãi şi closete. Trebuie sã încep prin a recunoaţte cã bãile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sã cearã, o datã ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu şi acomodare. Caldul şi recele, cada şi duşul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitãţi şi nuanţe locale ţin spiritul în alertã şi produc, în faza inauguralã, accidente mai mult sau mai puţin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Faţã de ceea ce poţi pãţi în Japonia, toate acestea sînt însã bagatele, mofturi. Am avut parte, de pildã, într-un hotel hiper-modern, de o experienţã unicã: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spãtar reglabil, braţe late acoperite de micro-computere, beculeţe albastre şi roşii, în perpetuã scintilaţie, şi orificii amplasate scandalos, în cele mai ameninţãtoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, de îndatã ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fãrã scop, terorizat, totuşi, de ideea cã scopul poate oricînd sã aparã, ca un imperativ categoric. Atracţia maximã o reprezentau, fireşte, numeroasele butoane de pe braţele scaunului, însoţite de inscripţii în japonezã. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile şi, în cele din urmã, m-am aruncat în necunoscut. în fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie istericã, ca un balaur multicefal. O datã pornit, mecanismul funcţiona — ca progresul însuşi — dupã legi fatale. Într-o clipitã, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet şi luminã. Eram înconjurat de arteziene torenţiale, de ţipurituri şi haiku-uri indescifrabile, de complexe mişcãri de revoluţie şi rotaţie. Nu doar closetul rãspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încãperii, oglinzile, pereţii, pardoseala. Proporţiile odãii, eclerajul, înclinaţia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amãrîte, filtrate de incontrolabile perdele de apã. Am simţit, împietrit, cã mã îndrept spre un final imprevizibil. Mi se pãrea cã de acest closet, de electronicul sãu delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Cã pot declanşa cutremure, inundaţii, ploi de meteoriţi, gladaţiuni. Cã, poate, fãrã sã vreau, am dat peste misterul „Facerii" în cea mai purã ( şi sordidã) variantã materialist-dialecticã: o stîngace apãsare pe butonul greşit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toatã hãrmãlaia a încetat. Am stat un timp nemişcat, ca sã nu stîrnesc vreo recidiva, şi m-am retras apoi, sfîrşit, în dormitor, unde atmosfera era paşnicã: numai, sub pat, o luminã spectralã, care îţi lumina papucii ori de cîte ori lãsai picioarele sã-ţi atîrne perpendicular pe mochetã. S-ar zice cã, faţã de acest abuz tehnologic, closetele tradiţionale sînt de o paradiziacã simplitate. Nu în Japonia. In programul cãlãtoriei, mi-a fost introdusã, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, şi o noapte la un foarte scump hotel tradiţional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului Naţional de Artã, a fost prima victimã a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lîngã recepţie. Omul încerca sã iasã, dar ceva, un procedeu ritual, încãlcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl ţinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule şi recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeţi, nu permiteau deschiderea uţii decît dupã o anumita combinaţie de mişcãri igienice, alternînd balansul cu rãsturnarea, rotirea şi clãtirea... La rîndul meu, am încasat prima traumã cînd, intrînd în camera care îmi era rezervatã, n-am vãzut decît un paralelipiped gol, fãrã nici o piesã de mobilier. In mintea mea îngustã, de european rãsfãţat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camerã este patul. Intri, te întinzi puţin, îţi desfaci bagajul, rãsfoieşti pliante ş.a.m.d. Aici nimic. Am privit neliniştit spre bãtrîna însoţitoare care lucra pe post de „bagajist" şi i-am dat de înţeles, prin semne limpezi, cã nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojinã de lux, pe care, însã, s-a grãbit sã o reintroducã în lãcaşul ei „de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sã mã întind acum, pe loc, chiar dacã nu mã culc încã. Nu — mi-a pantomimat, în replicã, cu o blîndã cruzime, interlocutoarea mea — ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stãm pe jos, cu picioarele încrucişate, şi umblãm de-a buşilea. Spre searã, m-am hotãrât sã cer de mîncare în camerã. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul „viţel". A apãrut o fostã gheişã, destul de obositã, şi m-a invitat în baie, adicã într-o cãmãruţã îngustã, cu o copaie de lemn pãtratã. „Nu — zic — nu baie! Mîncare! Viţel, care va sã zicã! Papa" „Ba, din contra — îmi semnalizeazã cu un surîs buddhist preopinenta — mai întâi în baie! Papa la urmã!" Dupã cîteva trecãtoare accese de demnitate, cedez: intru în scãldãtoarea de lemn; gheişa dupã mine! Se aţine, rînjind, cu un mãnunchi de nuiele aromate în mînã. Refuz sã mã dezbrac, insistã, nevastã-mea se întristeazã, gheişa e de neînduplecat. încropim, pînã la urmã, ceva, un ritual incomplet („interruptusţ"), dupã care am dreptul sã mã aşez la masã, pe jos evident, dinaintea unei porţii de shabu-shabu. Asta înseamnã un platou cu felii subţiri din carne de viţel crudã şi o oalã cu apã în care clocotesc legume, mirodenii şi brînzã de soia. Se ia, cu douã beţigaşe, cîte o felie de carne şi se agitã în fiertura din oalã pînã dispare tenta de crud. Gheişa mã asistã draconic. Primul simptom al europenitãţii mele e cã nu pot agita carnea în zeamã fãrã s-o scap dintre beţigaşe. Decid, pragmatic, sã n-o mai agit, s-o ţin pe loc pînã vãd cã s-a fiert. Gheişa devine nervoasã: n-am voie sã cad în imobilism; carnea trebuie agitatã, altfel nu se pãtrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sã trişez, mã priveţte sever şi îmi şopteşte militãreşte: „Shabu-shabu!" Trag concluzia cã „shabu-shabu" înseamnã, pur şi simplu: „agit-o!", „mişc-o!", „stinga-dreapta!", „hãis-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfacţia pãrţilor, şi cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masã dupã tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare durã, bãrbãteascã. Fãrã exerciţiu, poziţia în lotus sau semilotus e o torturã, mai ales dacă se prelungeşte pe toatã durata unei mese: anchilozeazã picioarele, rãstigneşte coloana şi distruge apetitul. Mi-1 amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victimã. Fuseserãm invitaţi sã participãm împreunã la o ceremonie a ceaiului. La sfîrşit, Toto, şi aşa chinuit de dureri osoase, avea dificultãţi sã recupeeze postura bipedã: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la maşinã sub formã de statuetã de bronz, un Buddha chircit, în poziţie de rugãciune. Un alt pãţit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masã de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înţeles repede cã are de trecut o probã grea. Trebuia sã stea cuminte cu picioarele sub el şi sã mãnînce din boluri mis terioase, oferite de o oficiantã care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupã scurt timp, filozoful român a simţit cã pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, strãbãtute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie şi aşa hãrţuitã de insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah per- cepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe şi se obişnuieşte greu cu ideea cã fasolea bãtutã se poate freca cu zahãr pentru a deveni desert.) Trebuia, fireşte, fãcut ceva! Trebuia schimbatã poziţia, pãstrînd, totuşi, aceea şi stilisticã, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotãrît, prin urmare, sã-şi adune picioarele în aşa fel, încît sã-şi poatã sprijini şezutul pe cãlcîie. Dupã chinuitorul „lotus" dinainte, noua posturã pãrea mîntuirea însãşi. Dar numai pentru cîteva rninute. Cãlcîiele nu sînt nici ele antrenate sã suporte întreaga pagodã a corpului. În plus, o apãsare disproporţionatã suprasolicitã, în aceastã poziţie, degetele îndoite al picioarelor. Sufocat de durere şi de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperatã de a ieşi la liman, o nouã atitudine, de o riscantã radicalitate: s-a aşezat pur şi simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd — fãrã autoritate — fãpturile gracile ale celorlalţi, pentru care „lotusul" nu pãrea sã creeze dificultãţi. Scena avea, probabil, în ochii celor de faţã, ceva patetic. Liiceanu trebuie sã fi arãtat ca un ţãran de Octav Bãncilã, exploatat, obidit, flãmînd, cãzut în genunchi dupã o rãscoalã ratatã. Dar cît poţi rezista în genunchi, dacã n-ai practica zilnicã a penitenţei? Mai rãmãsese o singurã variantã. Neortodoxã, greu integrabilã tabietului nipon, dar, parcã, mai confortabilã: poziţia „Lorelei". Te laşi binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte... Japonezii au contemplat cu discreţiune tot acest program gimnastic, la capãtul cãruia victima a ieşit din joc, lichidatã. şi cotul amorţeşte! „Un scaun! Un regat pentru un scaun!" — striga mut fiecare mãdular al filozofului. Nu exista altã soluţie decît abandonul. „Vai, ce grãdinã frumoasã aveţi!" — a gemut Gabriel iluminat şi, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lãsîndu-şi amfitrionii cu lingura la gurã, între douã îmbucãturi. Am fãcut o experienţã asemãnãtoare cîţiva ani mai tîrziu, cu acela şi profesor, de-a lungul aceleia şi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sã rezist pînã la capãt, cu preţul unei perfecte obnubilãri intelectuale. Nu ştiu nici pînã azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamãnã cu o clasicã experienţã Zen. Ca disciplinã spiritualã, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, aşa încît corpul tãu, duhul tãu, lumea din jurul tãu şi universul întreg sã intre în ordine. Esenţial în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sã lipseascã. Conţtiinţa trebuie eliberatã de raţionalitate şi de premeditare. In cazul nostru, al lui Gabriel şi al meu, doi cãlãtori din Far East-ul european, eşecul era perfect. Reuşisem sã stãm prost, cu ochii scoşi de efort, conştienţi de neputinţa noastrã şi încercînd sã o dominãm raţional. Fãcusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne dã însã voie sã spunem cã e şi aceasta o cale. Calea româneascã: stai strîmb şi judeci drept. Stai cum dã Dumnezeu! Stai cum poţi! Asta-i situaţia! în definitiv, nici japonezii ãştia, care pot sta ceasuri întregi încremeniţi în proiect, nu sînt în regulã. Sã se mai mişte şi ei niţel, sã dea semne de viaţã. Vorba gheişei mele: „Shabu-shabu!"