Aforisme despre intelepciunea vietii
Arthur Schopenhauer
Aristotel a împărţit bunurile vieţii omeneşti în trei clase: cele din
afară, cele sufleteşti şi cele trupeşti. Eu, păstrând numai treimea împărţirii,
zic că deosebirile în soarta muritorilor se pot întemeia pe trei fundamente. Şi
anume: Ceea ce este cineva (personalitatea,), ceea ce are cineva (averea), Ceea
ce înfăţişează sau reprezintă cineva în opinia celorlalţi.
Omul inteligent va dori mai întâi de toate lipsă de durere, linişte şi repaus, se
va feri de a fi insultat de alţii, va căuta doar o viaţă liniştită,
modestă, însă pe cât se poate de netulburată, şi prin urmare, după ce va fi început săi cunoască aşa numiţii oameni, se va retrage din lume şi, dacă are o mare
inteligenţă, va prefera chiar singurătatea. Căci cu cât cineva are mai mult în sine, cu atât îi trebuie mai puţin din afară şi cu atât îi pot fi şi ceilalţi de mai puţină importanţă. Astfefl eminenţa spiritului conduce la insociabilitate. Dacă s-ar putea! suplini calitatea societăţii prin cantitate, atunci ar fi cu putinţă să trăieşti chiar în lumea cea mare: însă din nenorocire o suta de nebuni într-o
grămadă nu fac cât un singur om cuminte. Omul din celălalt extrem dimpotrivă, îndată ce nevoia îl va lăsa să răsufle, va căuta petreceri şi societăţi cu
orice preţ şi se va mulţumi uşor cu toate, ferindu-se mai ales de sine însuşi. Căci, in singurătate, unde fiecare este redus numai la sine, i se arată cea ce are în sine însuşi.
Aşa vom afla pururea, că
fiecare om este sociabil în proporţia în care este sărac la minte şi îndeosebi om de
rând. ('noi în lume nu ne prea rămâne altă alegere decât între singurătate şi înjosire. Cei mai sociabili dintre toţi oamenii se zice că sunt negrii, care sunt şi foarte înapoiaţi în privinţa inteligenţei: după notiţe din America septentrională
publicate tu gazetele franceze (Le Commerce, 19 octombrie 1837). Negrii, slobozi şi robi împreună, se înghesuie cu grămada în unghiurile cele mai strâmte, fiindcă nu se pot sătura sa-şi vadă iuulra lor cea neagră cu nasul turtit.
Când caută numai sa petreacă timpul,
cei de talent să-l întrebuinţeze.
Cauza, pentru care capetele cele mărginite sunt aşa de expuse urâtului, este, că
intelectul lor nu este altceva decat un medium al motivelor pentru voinţă. Dacă deocamdată nu sunt motive la mijloc, voinţa stă nemişcată şi intelectul este amorţit, fiindcă nu se pot pune în lucrare de la sine:
rezultatul este o stagnaţie grozavă a tuturor puterilor în întregul om, -urâtul.
Pentru a-l combate, se pun înaintea voinţei nişte motive mici,
provizorii, şi închipuite după plac, pentru a o deştepta şi a deştepta şi
intelectual, care trebuie să le perceapă; aceste se raportează la motivele cele adevărate şi fireşti ca banii de hârtie la cei de aur, fiindcă valoarea lor este convenţională. Asemenea motive, iscodite pentru asemenea scop, simt
jocurile de cărţi şi altele . Dacă lipsesc şi acestea, omul mărginit îşi
ajută prin alte mişcări, învârteşte bastonul, bate toba cu degetele, se
joacă cu ot ce-i stă la îndemână. Şi ţigara
este menită a ţine locul ideilor. Pentru aceea în toate ţările ocupaţia de căpetenie
a societăţii a ajuns să fie jocul de cărţi: el este măsura valorii oamenilor şi falimentul declarat al ideilor. Neavând adică idei de schimbat, ei
schimbă cărţi şi caută să-şi ia unul altuia banii din pungă. O neam nemernic!
Adevărul explicat aici, că
fericirea fiecărui om izvoreşte mai ales din interiorul lui, se
întăreşte şi prin observarea foarte dreaptă a lui Aristotel în Ethica Nicomachee.
Natura se înalţă treptat, mai întâi de la
activitate mecanică şi chimică în elementele anorganice spre lume; vegetalelor cu surda lor plăcere de sine; de aici spre lume animalelor, în care se trezeşte inteligenţa şi conştiinţa, şi creşte treptat de la prima ei licărire până la intelectul omului, cu a cărui producere natura a făcut
pasul cel din urmă şi cel mai însemnat ajungând la punctul culminant al creaţiilor ei, adică înfăptuirea cea mai desăvârşită şi cea mai grea din câte i-au fost cu putinţă. Dar se arată cu multe deosebiri de grad şi ajunge la: ori până la gradul cel mai înalt, până la adevărata inteligenţi superioară. Aceasta este
prin urmare, în sens mai restrâns, cel mai greu şi cel mai înalt produs al naturii, creaţia cea mai rara şi cea mai preţioasă din câte există în lume. Într-o
aşa inteligenţă se iveşte dar conştiinţa cea mai clară, în care Universul se oglindeşte mai perfect şi mai lămurit decât oriunde. Cel ce este astfel
înzestrat de la natură, a primit darul cel mai strălucit şi cel mai scump
din lume şi are în sine un izvor de plăceri, faţă
de care toate celelalte sunt de mică valoare. Lui nu-i trebuie nimic altceva din afară decât răgazul pentru a se bucura în linişte de proprietatea lui internă, cum am spune, pentru a-şi netezi şi a-şi şlefui diamantul. Căci, toate celelalte plăceri, adică cele ce nu sunt
intelectuale, sunt cu mult mai prejos: ele îşi au rădăcina în imboldurile voinţei,
adică în pofte, în speranţe, în temeri, în tendinţe spre un scop oarecare, şi toate acestea nu pot fi lipsite de dureri, cu atât mai mult, cu cât rareori se
atinge vreun scop fără a aduce cu sine un grad oarecare de decepţie. Pe când, din contră, plăcerile intelectuale ne dezvăluie adevărul din ce în ce mai limpede. În lumea inteligenţei nu stăpâneşte durerea,ci toate sunt supuse
cunoştinţei. Însă nici o plăcere intelectuală nu este accesibilă omului decât prin mijlocul şi în proporţia propriei sale inteligenţe.
Omul înzestrat cu puteri intelectuale mai mari are o existenţă bogată în idei, totdeauna plină de viaţă şi
de însemnătate: obiecte vrednice şi interesante îl ocupă îndată ce poate fi liber în mintea sa, şi în sine însuşi are un izvor de cele mai înalte plăceri. Deşteptarea afară i-o dau obiectele naturii şi privirea mişcărilor omeneşti, precum şi operele aşa de felurite ale capetelor de geniu din toate timpurile şi din
toate locurile, pentru care numai el simte adevărata plăcere, fiindcă numai el le înţelege şi le înţelege cu desăvârşire.
Aşadar, pentru el au trăit acei oameni, la li s-au adresat, pe când ceilalţi,
ca nişte auditori din întâmplare, prind numai câte un fragment şi-1 înţeleg pe jumătate.
Dar ce e drept, tocmai de aceea el şi are o trebuinţă mai mult decât ceilalţi, trebuinţa de a învăţa, de a vedea, a studia, a medita, a se deprinde,
prin urmare trebuinţa timpului liber: însă, fiindcă il n'est de vrais plaisirs qu 'avec de vrais besoins, după cum observă cu drept cuvânt Voltaire, această
trebuinţă este condiţia, sub care îi sunt date plăcerile refuzate celorlalţi, cărora frumuseţile naturii şi ale artelor şi operele intelectuale de tot felul, chiar
când le adună în jurul lor, nu le sunt decât ceea ce sunt hetairele pentru
un om bătrân. Un astfel de cap eminent duce prin urmare, pe lângă viaţa sa personală, o a doua viaţă, adică cea intelectuală, care cu vremea îi devine scopul principal pentru care cea personală îi apare numai ca un mijloc: pe când celorlalţi, viaţa aceasta goală şi tristă, precum este, trebuie să le apară ca scop. Viaţa intelectuală îl va ocupa îndeosebi, şi ea dobândeşte, prin neîntrerupta sporire a
cunoştinţelor şi vederilor celor noi, o conexitate, o înălţare continuă, o întregire crescândă spre totalitate şi perfecţionare, încât pare a fi o adevărată lucrare de artă în dezvoltarea ei. În comparaţie cu ea stă într-un contrast foarte trist viaţa practică,care, fiind îndreptată numai spre buna stare personală, nu poate creşte decât în lungime, nu în adâncime. Şi cu toate acestea, după cum am zis, omul de rând este silit să o privească drept scopului lui de căpetenie aici pe pământ, pe când celuilalt îi este numai un mijloc.
Cu alte cuvinte, viaţa noastră practică sau
reală, dacă nu-l este mişcată de pasiuni, este searbădă şi urâcioasă; iar dacă nu-i mişcată, devine în curând dureroasă: de aceea sunt fericiţi numai cei ce sunt înzestraţi cu un prisos al intelectului peste măsura trebuincioasă la slujba voinţei.
Răgaz fără cultură este un fel de moarte, este îngroparea de viu a omului. (Seneca)
Din contră omul cel normal, adică omul de toate zilele, când este vorba să se bucure de viaţă, se vede silit să se adreseze la lucruri tot în afară de el, la bani, la ranguri, la nevastă şi
copii,la prieteni, la întruniri etc. Pe ele se întemeiază
fericirea lui, de aceea se şi pierde, când le pierde sau când
s-a amăgit în privinţa lor.Pentru a exprima aceasta cu un
termen din ştiinţa exactă, am putea zice, că punctul lui de gravitaţie cade in afară de el. Tocmai de aceea va avea totdeauna o mare mobilitate a dorinţelor şi a capriciilor: dacă îl iartă mijloacele, va cumpăra când case, când cai, când va da baluri şi ospeţe, când va porni călătorie,
şi în genere va duce mare lux: căci în toate lucrurile el îşi caută mulţumirea de
din afară, precum cel fiziceşte sleit îsi cautăîn consomme-urile
bucătarului şi în hapurile spiţerului sănătatea şi tăria, al căror izvor
este numai propria putere vitală.
Dar, pe lângă cele zise mai sus nu trebuie să uităm, că o mare putere intelectuală, în urma predominării activităţii nervoase, aduce cu sine o susceptibilitate exagerată pentru toate lui mele durerii: ca, apoi, fiind condiţionată de un temperament pensionat şi totdeauna împreună cu o mai mare vivacitate şi perfecţie a tuturor reprezentărilor, prin chiar aceasta produce o mai mare violenţă a efectelor, pe când în sumă totală există mai multe
efecte penibile decât plăcute: că, în fine,(cel înzestrat cu o aşa
inteligenţă extraordinară se simte înstrăinat de ceilalţi oameni şi de traiul lor, fiindcă în proporţia, în care găseşte mai mult în sine, caută mai puţin în alţii. Mii de lucruri care pentru ei sunt de mare interes, nu au pentru dânsul nici cea mai mică însemnătate şi nu-i fac nici o plăcere. Din toate acestea pare a rezulta, că şi aici se aplică acea lege a compensaţiei, care se vede domnind în atâtea alte împrejurări; şi nu fără o aparenţă de dreptate s-a spus adeseori, că la urma urmelor
tot cei săraci cu duhul sunt cei mai fericiţi, deşi poate nimeni nu-i va pizmui pentru o asemenea fericire. În hotărârea definitivă asupra acestei
controverse vreau cu atât mai puţin să influenţez eu pe cititor, cu cât însuşi Sofocle s-a exprimat în două moduri diametral opuse. În Antigona (v.1328) zice:
„Cugetarea este cea de întâi şi cea mai însemnată parte a fericirii."
A pune un preţ prea mare pe opinia altora este doar o greşeală şi este greşeala cea mai răspândită, fie că e înrădăcinată în chiar firea noastră, fie că e un efect al societăţii şi al civilizaţiei.
Insă mândria cea mai uşoară
este mândria naţională. Cel ce o are, arată prin aceasta lipsă de însuşiri individuale, de care ar putea să fie mândru; căci altfel nu şi-ar pune fudulia într-o însuşire ce o împărtăşeşte cu atâtea milioane. Din contră, cine are adevărate
merite personale, va recunoaşte foarte bina greşelile propriei sale naţii, fiindcă le are totdeauna înaintea ochilor. Dar orice mişel, care nu are nimic pe
lume cu ce să sa poată mândri, îşi găseşte scăpare în naţia în care s-a
întâmplat să se nască, şi se apucă a fi fudul de ea; cu aceasta se
mângâie, şi din recunoştinţă îl găseşti gata de a apăra cu mâinile şi cu picioarele toate greşelile şi nebuniile care o caracterizează. De aceea vei găsi, spre pildă, între cincizeci de englezi de-abia unul care să-ţi dea dreptate, când
vorbeşti cui dispreţul cuvenit despre bigoteria stupidă şi înjositoare a naţiei sale acest unul însă este mai totdeauna un om cu cap. Nemţii nu au fudulie naţională şi dovedesc prin aceasta onestitatea ce li se atribuie: dovada contrară o
dau aceia dintre ei, care se fac de râs simulând-o, precum sunt
„fraţii Germani" şi democraţii, care linguşesc poporul pentru a-1 înşela. Se spune
că nemţii au descoperit praful de puşcă dar eu nu mă
pot uni cu opinia aceasta. Şi Lichtenberg intreabă: „de ce găseşti cu
greu pe cineva,care să treacă de Neamţ, dacă nu este? Pe când, dacă vrea să treacă de ceva deosebit, îşi zice Francez sau Englez?"
”De altfel, individualitatea covârşeşte cu mult naţionalitatea, şi în orice om cea dintâi merită de o mie de ori mai multă considerare decât cea din urmă. Despre caracterul naţional, dacă e să fim drepţi, nu vom avea niciodată să spunem mult bine, fiindcă vorbind de el, vorbim de mulţime.
Numai finirea, nebunia şi răutatea omenească se arată în
fiecare ţară sub o formă diferită, şi aceasta se numeşte apoi
caracterul naţional. Dacă suntem dezgustaţi de unul din aceste caractere, lăudăm pe celălalt; până când o păţim şi cu el.Fiecare naţie îşi bate joc de cealaltă şi toate au dreptate. Rădăcina şi originea impresionabilităţii pentru onoare şi dezonoare, care există în fiecare om câtă vreme nu
este cu totul stricat, precum şi a marelui preţ, ce
se pune pe însăşi onoare, se pot explica în următorul mod. Omul singur are
foarte puţină putere şi este ca un Robinson părăsit:
numai împreună cu ceilalţi este ceva şi poate ceva. Această
relaţie o simte, îndată ce începe să i se dezvolta întrucâtva conştiinţa, şi atunci se naşte în el dorinţa de a trece drept un membru vrednic al societăţii omeneşti, adică un membru destoinic de a lucra împreună cu toţi ceilalţi „pro parte virili" şi prin urmare îndreptăţit a lua şi el parte la foloasele ce rezultă din împreunarea oamenilor. Această destoinicie o poate arăta în
două feluri: întâi înde plinind condiţiile generale ce se
cer de la fiecare om, şi al îndeplinind pe cele speciale ale poziţiei ce o ocupă el. În acelaşi timp timp înţelege, că în privinţa
îndeplinirii acelor condiţii nu este vorba de propria lui opinie, ci de opinia celorlalţi. De aici se naşte acum stăruinţa sa neobosită pentru opinia favorabilă a altora şi preţul ce-l pune pe ea: amândouă se arată în
modul primitiv al unui simţământ înnăscut, ce se numeşte simţ de
onoare şi, după împrejurări, simţ de ruşine (yerecundia).
Născuţi în Arcadia, cum spune Schiller, suntem cu toţi, adică intrăm în lume plini de aspiraţii spre
fericire şi plăceri, şi avem
credinţa copilărească că le vom şi realiza. În curând însă ne surprinde soarta, pune cu asprime mâna pe noi şi ne
învaţă că nimic
nu este al nostru, ci toate sunt ale ei, având ea un drept necontestat nu numai asupra averii
şi agonisirii noastre şi asupra nevestei şi copiilor, ci şi asupra mâinilor şi
picioarelor, a ochilor şi
urechilor, ba şi asupra nasului din mijlocul obrazului nostru. Or cum însă, după câtăva vreme, vine experienţa şi ne spun că
fericirea şi plăcerile sunt o Fata Morgana, care se vede numai din depărtare, dar în apropiere dispare, şi că din
contră suferinţa şi durerile au
realitate, se prezintă imediat ele înşile şi nu au trebuinţă nici de iluzie
nici de aşteptare. Dacă învăţătura nu foloseşte, atunci încetăm a alerga după fericire şi plăceri, şi gândim mai bine cum să ne păzim de dureri şi
suferinţe. Atunci înţelegem, că lucrul cel mai bun, ce ni-l poate da lumea, este
existenţă fără dureri, liniştită,
suportabilă, şi ne mărginim pretenţiile
în atâta, pentru a le realiza cu atât mai sigur. Căci mijlocul cel mai bun pentru a nu deveni
prea nefericit este: să nu ceri a deveni
prea fericit. Aceasta o recunoaşte şi prietenul din tinereţe a lui Goethe, Merck, când scrie: „ciudata pretenţie la fericire, şi anume la gradul ce-l visăm, ne
strică toate în lume.
Ce melancolic şi încet se apropie acel lung cortegiu funebru! Şirul trăsurilor nu mai are sfârşit . Însă uitaţi-vă în interior: sunt goale şi răposatul, în realitate, nu este condus la
groapă decât de vizitii oraşului. Credincioasă icoană a prieteşugului şi a stimei din
lumea asta! Iată aşadar, ce
vrea să zică falsitatea, goliciunea şi ipocrizia în purtarea oamenilor. Un alt
exemplu ni-l dau mulţimea de musafiri în haine de sărbătoare invitaţi la o primire
solemnă; ei sunt
semnul din afară al unei petreceri sociale mai nobile şi mai alese dar în locul acesteia
nu s-a ivit decât sila, chinul şi urâtul: caci unde sunt mulţi oaspeţi, este şi multă amestecătură, ori
câte decoraţii ar
avea pe piept. Societatea, în adevăr bună, este cu necesitate şi pretutindeni foarte
mică. Dar îndeosebi serbările şi petrecerile strălucite şi zgomotoase au
totdeauna în ele ceva gol, poate chiar o disonanţă; tocmai fiindcă contrastează prea tare
cu mizeria şi sărăcia
existenţei omeneşti, iar contrastul face să se simtă mai bine adevărul. Însă privite numai din afară
îşi produc efectul,
şi acesta era scopul. Tot astfel academiile şi catedrele filozofice sunt firma, aparenţa înţelepciunii: ori tocmai
aceasta lipseşte şi se află cu totul altundeva.
Sunetele clopotelor, veşmintele preoţilor, gesturile evlavioase şi mătăniile pe la icoane sunt tabla din afară, aparenţa falsă a religiei ş.c.l. – Astfel mai toate în lume sunt ca o nucă seacă: miezul este totdeauna lucru
rar, dar şi mai rar îl găseşti sub coajă. El se află aiurea şi, în cele mai multe cazuri, îl descoperi numai din întâmplare.
Înviaţă ni se întâmplă ceea ce se întâmplă unui călător: cu cât înaintează, cu atât obiectele
arată altfel decât erau în depărtare; cu apropierea se prefac oarecum. Oamenii cu minte superioară şi cu simţiri nobile îşi dau în curând seama de această educaţie
a soartei şi se lasă cu inima primitoare şi plină de recunoştinţă în voia ei; ei
recunosc că, înţelepciune
se poate găsi în lume, dar fericire nu, se obişnuiesc şi se mulţumesc a preface speranţele în învăţături şi
zic, în sfârşit, ca Petrarca: Nu mai
simt altă plăcere decât de a învăţa.
„Ia fiecare zi în parte drept toată viaţa” - Seneca
Noi trecem prin zilele cele mai frumoase
fără a le simţi: numai când vin cele rele, am dori să le aducem înapoi. Mii de
ore vesele, plăcute le lăsăm să treacă
pe dinaintea noastră, fără a ne bucura
de ele şi fără a le întâmpina măcar cu un zâmbet, pentru a ofta mai pe urmă după ele în vreme de întristare. Ar trebui, dimpotrivă, să preţuim actualitatea suportabilă, fie ea cât de banală,
în loc să o privim cu atâta nepăsare şi să ne grăbim a scăpam de ea; ar trebui să ne aducem pururea aminte
că, în acel moment , chiar se pierde
pentru vecie, înălţându-se spre apoteoza trecutului, şi de acum înainte se păstrează numai în memorie ,
înconjurată de lumina nemuririi, iar în ceasurile de restrişte , când ridicăm vălul amintirilor, se deşteaptă în
noi un dor nespus după cele ce nu
mai sunt.
Aici este de observat că, după oarecare vreme, nu mai suntem în stare să ne aducem aminte
de dispoziţia şi de simţirile noastre din trecut, nici de toate împrejurările care
ne-au influenţat, dar ne putem aduce aminte de manifestările noastre adică
de cele ce am zis sau am făcut. Aceste manifestări sunt rezultatul, expresia şi măsura acelor dispoziţii şi
simţiri. Memoria, sau hârtia, vor trebui
dar să păstreze cu îngrija asemenea
lucruri din epocile mai însemnate. Pentru acestea sunt foarte folositoare jurnalele personale, ceea ce
numesc nemţii Tagebucher.
9. Să ne fim singuri de ajuns, să ne fim înşine
totul şi putem zice „omnia mea mecum
porto", este fără îndoială însuşirea cea mai folositoare pentru
fericirea noastră: de accea poate repeta îndestul cuvântul lui Aristoteles: fericirea este a acelora ce-si sunt singuri de ajuns.