vineri, 9 septembrie 2011

              Ispita de a exista - Emil Cioran
                                 Un popor de singuratici 
Am să încerc să divaghez asupra pătimirilor unui , popor, asupra istoriei lui în răspăr cu Istoria, asupra destinului său ce pare să ţină de o logică suprana­turală, care amestecă uluitorul cu banalul, miracolul cu necesitatea. Numit de unii rasă, de alţii naţie, de alţii seminţie — e refractar clasificărilor: ceea ce pare spus limpede despre el este fals; nici o definiţie nu i se potriveşte. Ca să-1 cuprinzi mai bine, ar trebui să recurgi la o categorie aparte, căci totul e, în ce-1 priveşte, neobişnuit: nu-i oare primul care a colonizat cerul, instalând u-şi acolo zeul său? La fel de grăbit să născocească mituri ca şi să le distrugă, şi-a făurit o religie de care e mândru, de care roşeşte... în ciuda lucidităţii sale, nu rareori se lasă pradă amăgirii: speră mereu, speră prea mult... îmbinare ciudată de forţă şi analiză, de înfrigurare şi sarcasm... Cu atâţia duşmani împrejur, oricine-n locul lui ar fi capitulat; el însă, inapt pentru dulceaţa disperării, neluându-şi în seamă oboseala milenară, sfidând concluziile pe care i le impune destinul, trăieşte în delirul aşteptării, hotărât să nu tragă nici o învăţătură din umilinţele sale, nici să extragă din ele, ca norme de existenţă, modestia sau anonimatul. El prefigurează diaspora universală: trecutul lui rezumă viitorul nostru. Cu cât ne întrezărim mai clar ziua de mâine, cu atât ne apropiem de el şi cu atât mai mult îl evităm: cu toţii tremurăm să nu-i călcăm pe urme... „Veţi fi asemenea mie-n curând", pare el să ne spună, în timp ce înscrie, deasupra certitudinilor noastre, un semn de întrebare...

A fi om e o dramă; a fi evreu este una în plus. De aceea, evreul are privilegiul de a trăi de două ori condiţia umană. El reprezintă existenţa prin excelenţă separată sau, pentru a folosi o expresie prin care teologii îl califică pe Dumnezeu, este absolut-altul. Conştient de singularitatea sa, o are-n minte neîncetat şi niciodată nu uită de sine; de aici aerul lui stingherit, crispat sau afişând o falsă încredere de sine, atât de frecvent la cei ce poartă povara unei taine. în loc să fie mândru de obârşia lui, să şi-o înscrie pe frunte, s-o strige-n gura mare, el o ascunde: ci soarta lui, fără pereche, nu-1 îndreptăţeşte oare să privească de sus gloata umană? Dacă e victimă, răspunde-n felul lui, ca un învins sui generis. Se înrudeşte în multe privinţe cu şarpele, din care a făcut un personaj şi un simbol. Să ne ferim a crede însă că ar avea un sânge lot atât de rece: ar însemna să nu-i cunoaştem adevărata fire — entuziasmul, puterea de a iubi şi urî, aplecarea spre răzbunare sau excentricităţile milosteniei sale. (Anumiţi rabini hasidici nu-s cu nimic mai prejos decât sfinţii creştini.)Excesiv în toate, eliberat de tirania peisajului, de neroziile înrădăcinării, Iară legături, acosmic, e omul ce nu va fi niciodată de aici, omul venit de aiurea, străinul în sine, şi care n-ar putea vorbi, fără să fie suspect, în numele pământenilor, al tuturora. Să le exprime sentimentele, să le fie purtător de cuvânt — dacă încearcă s-o facă —, ce misiune! Nu va putea stârni, ridica sau conduce nici o mulţime: rolul de tribun nu-1 prinde. Va fi luat la rost pentru părinţii, pentru străbunii îngropaţi departe, în alte ţări, pe alte continente. Fără morminte de care să profite, fără moaşte de pus în vitrină, fără să poată fi heraldul vreunui cimitir, el nu reprezintă pe nimeni, decât pe sine, numai pe sine. E cu ultima lozincă pe buze? E printre cei care au pornit o revoluţie? Se va vedea îndepărtat în chiar momentul când ideile sale triumfă, când vorbele lui devin articol de lege. Dacă slujeşte o cauza, nu va ajunge să-i mai guste roadele. Vine o zi când, cu speranţele înşelate, o va contempla ca spectator. Apoi o să slujească altei cauze, cu decepţii nu mai puţin amare. Schimbă o ţară cu alta? Drama lui reîncepe: exodul îi este temei, certitudine, cămin.

Mai bun şi mai rău decât noi, el întrupează extremele spre care tindem fără a le putea atinge; el este noi dincolo de noi înşine... Cum măsura sa de absolut o depăşeşte pe a noastră, el oferă, în bine ca şi în rău, imaginea ideală a capacităţilor noastre. Dezinvoltura cu care îşi trăieşte dezechilibrul, devenit pentru el obişnuinţă, 1-a transformat într-un dezaxat expert în psihiatrie ca şi în tot soiul de terapii, într-un teoretician al propriilor boli: nu e, ca noi, anormal din accident sau din snobism, ci este astfel în mod natural, fără efort, şi prin tradiţie: e avantajul unui destin genial la scara unui popor. Anxios dedat făptuirii, bolnav neînstare să renunţe, el se tratează înaintând. Eşecurile sale nu seamănă cu ale noastre; refuză conformismul până şi în nenorocire. Istoria lui — o schismă fără sfârşit.

Hărţuit în numele Mielului, el va rămâne neîndoielnic necreştin, atâta timp cât creştinismul îşi va menţine puterea. îi place însă atât de mult paradoxul — şi suferinţele ce ţin de el —, încât probabil se va converti la creştinism în clipa când toţi îl vor dezavua. Va fi persecutat atunci pentru credinţa lui cea nouă. Titular al unui destin religios, a supravieţuit Atenei şi Romei, după cum va supravieţui şi Occidentului, şi o să-şi vadă de drum, pizmuit şi urât de toate popoarele ce apar şi se sting...

Când bisericile vor fi pentru totdeauna părăsite, evreii vor intra în ele sau vor construi altele, noi, ori — si mai probabil — vor înălţa crucea pe sinagogi. Până atunci, pândesc momentul în care Isus va fi abandonat: or să vadă atunci, în el, pe adevăratul Mesia? Vom afla la sfârşitul Ecclesiei..., căci oricum, dacă nu se vor prosti pe neaşteptate, nu vor găsi cu cale să îngenuncheze alături de creştini şi nici să gesticuleze împreună cu ei. L-ar fi recunoscut pe Cristos dacă popoarele nu l-ar fi acceptat deja, făcând din el un bun comun, un mesia de export. Sub dominaţia romană, au fost singurii care n-au acceptat în templele lor statuile împăraţilor; când au fost forţaţi s-o facă, s-au răzvrătit. Speranţa lor mesianică n-a fost atât un vis de-a cuceri alte neamuri, cât de a le distruge zeii întru slava lui Iahve: teocraţie sinistră contrapusă unui politeism cu nuanţe sceptice. Se ţineau deoparte de Imperiu, şi pentru asta erau acuzaţi de nelegiuire, căci nimeni nu le putea înţelege exclusivismul, refu­zul de a sta la masă cu străinii, de a participa la jocuri, la spectacole, de-a se amesteca cu ceilalţi; de a le respecta obiceiurile. Doar propriile prejudecăţi contau pentru ei: de aici, acuzaţia de „mizantropie", crimă pe care le-o impută Cicero, Seneca, Celsus şi, împreună cu ei, întreaga Antichitate. încă din anul 130 înainte de Cristos, pe când Ierusalimul era asediat de Antiohus, acesta a fost sfătuit de prieteni „să supună cetatea cu forţa şi să nimicească rasa evreiască în întregime: căci dintre toate naţiile, ea singură refuză orice relaţie cu celelalte neamuri, considerându-le duş­mane" (Posidoniu din Apamea). Să le fi plăcut cumva rolul de indezirabili? Vroiau ei dintru început să fie singuri pe pământ? Cert e că multă vreme au apărut ca întruchipare a fanatismului, înclinaţia lor pentru spiritul liberal fiind mai curând dobândită decât în­născută. Cel mai intolerant şi mai persecutat popor din istorie îmbină universalismul cu cel mai strict particularism. Contradicţie structurală: inutil să încerci s-o rezolvi ori măcar s-o explici.

Tocit până la urzeală, creştinismul a încetat să fie o sursă de uimire şi scandal, să declanşeze crize ori să stimuleze inteligenţele. Nu mai provoacă spiritul, nu-1 mai sileşte să-şi pună întrebări; neliniştile pe care le trezeşte, ca şi răspunsurile şi soluţiile sale, sunt lingave, toropitoare: nici o sfâşiere cu şanse în viitor, nici o dramă nu ar putea porni de la el. Creştinismul şi-a trăit traiul: de pe acum cascăm pe Cruce... Nimeni nu mai vrea să-1 salveze, să-i mai lungească boala; eventual, ne trezeşte... indiferenţa. Din ce ne locuise odinioară adâncurile, a mai rămas doar un reflex de suprafaţă; în curând, dat la o parte, va merge să îngroaşe rândurile experienţelor noastre ratate. Priviţi catedralele: pierzându-şi avântul ce le înălţa materia, redevenite piatră, ele descresc, se gârbovesc; până şi săgeţile turnurilor, ce altădată împungeau semeţe cerul, sunt bolnave de gravitaţie, molipsite de mediocritatea dezgustului nostru.

Atunci când, din întâmplare, pătrundem în una din ele, gândul ne duce la zădărnicia rugilor ce s-au rostit acolo, la atâta înfrigurare şi atâtea patimi iro­site în van. Vidul va domni în ele curând. Goticul s-a retras din materie, la fel cum s-a retras din noi. Creştinismul, dacă mai păstrează o umbră de prestigiu, o datorează doar întârziaţilor care, vânându-1 cu o ură retrospectivă, ar vrea să prefacă în pulbere cele două milenii în care, nu se ştie prin ce uneltiri, a obţinut consimţământul spiritelor. Cum aceşti întârziaţi, aceşti încrâncenaţi devin din ce în ce mai rari, iar creştinismul nu se împacă să piardă o popularitate atât de îndelungată, el stă cu ochii-n patru, pândind evenimentul în stare să-1 readucă în prim-planul actualităţii. Dar, ca să devină iarăşi „interesant", ar trebui promovat la rangul de sectă osândită; numai evreii ar fi în stare de o asemenea misiune: ar proiecta în el destulă excentricitate ca să-1 regenereze şi să-i împrospăteze misterul. Dacă îl adoptau atunci, la începuturi, ar fi avut destinul nenumăratelor popoare cărora istoria de-abia le mai reţine numele. L-au respins ca să evite o asemenea soartă. Lăsând străinilor avantajele efemere ale mântuirii, evreii au optat pentru neajunsurile durabile ale pierzaniei. Ne­credinţă? E vina care, pe urmele Sfântului Pavel, li s-a tot adus. învinuire ridicolă, de vreme ce păcatul lor stă tocmai în prea marea credinţă faţă de sine. Pe lângă ei, primii creştini par nişte oportunişti: siguri de cauza lor, îşi aşteptau cu inima uşoară martiriul. Indurându-1, se conformau de altfel moravurilor epocii, în care gustul pentru hemoragiile spectaculoase cobora sublimul la îndemâna tuturor.

Cu totul diferit e cazul evreilor. Refuzând să urmeze ideile timpului, marea nebunie ce se înstăpânea pe lume, scăpau provizoriu de persecuţii. Dar cu ce preţ! Pentru a nu fi împărtăşit cu noii fanatici suferinţele momentului, aveau să îndure povara şi teroarea crucii, ajunsă pentru ei, şi nu pentru creştini, simbolul pătimirii.
De-a lungul întregului Ev Mediu au fost măcelăriţi pentru a-1 fi crucificat pe unul dintre-ai lor... Nici un popor n-a plătit atât de scump un gest nechibzuit, dar explicabil şi, la urma urmelor, firesc. Aşa cel puţin mi-a apărut în ziua când am urmărit, la Oberammergau, spectacolul „Patimilor". în conflictul dintre Isus şi autorităţi, publicul înlăcrimat îi ţinea partea, fireşte, lui Isus. Căznindu-mă să fac la fel, dar fără succes, mă simţeam singur în toată sala aceea. Ce se-ntâmplase? Asistam la un proces în care argumentele acuzării mă impresionau prin justeţea lor. Anna şi Caiafa întruchipau în ochii mei însuşi bunul-simţ. Folosind procedee cinstite, ei arătau bună­voinţă în cazul ce le fusese încredinţat. Poate că abia aşteptau să se convertească şi ei. Le împărtăşeam exasperarea în faţa răspunsurilor imprecise ale acu­zatului. Ireproşabili din toate punctele de vedere, nu se foloseau de nici un tertip teologic sau juridic: era un interogatoriu perfect. Probitatea lor m-a câştigat; am trecut de partea acuzării şi l-am aprobat pe Iuda, dispreţuindu-i totodată remuscările. Din clipa aceea, deznodământul mi-era indiferent. Când am ieşit din sală m-am gândit că publicul, prin lacrimile sale, perpetua o neînţelegere bimilenară.

Oricâte urmări avea să aibă, respingerea creşti­nismului rămâne cel mai splendid gest al evreilor, un nu care le face cinste. Dacă erau, până atunci, singuri de nevoie, din acel moment aveau să fie din proprie vrere, damnaţi ce şi-au făcut o armă din cinism — unica precauţie luată împotriva viitorului...
Mândri de crizele lor de conştiinţă, mulţumiţi că un altul a suferit pentru ei, creştinii huzuresc în umbra Calvarului. Dacă se ostenesc uneori să-i reconstituie etapele, n-o fac fără să tragă foloase frumuşele! Cu un aer de profitori, se înfoiază prin biserici, iar când ies, abia îşi ascund un surâs, surâsul pe care-1 dă ade­vărul obţinut fără trudă. Harul, nu-i aşa, e în ograda lor, har ieftior, suspect, care-i scuteşte de orice osteneală. „Mântuiţi" de bâlci, fanfaroni ai izbăvirii, sibariţi excitaţi de virtutea smereniei, de păcat şi de iad! Dacă-şi frământă conştiinţa, o fac ca să-şi ofere noi senzaţii, iar pentru câteva în plus o torturează şi pe-a altora. E destul să adulmece oarece scrupule, vreo sfâşiere sau obsesia unei greşeli, a unui păcat — n-or să vă mai slăbească! Va trebui să vă exhibaţi tulburarea, să vă strigaţi vinovăţia în faţa lor — spec­tatori sadici ai derutei voastre. Plângeţi dacă puteţi: e ceea ce aşteaptă, nerăbdători să se îmbete cu lacrimile voastre, să se bălăcească, milostivi şi neîndurători, în umilinţele voastre, să se înfrupte din chinurile voastre. Toţi aceşti oameni de bine sunt atât de setoşi de senzaţii ambigue, că le vânează peste tot, iar când nu le mai află în afară, se aruncă asupra lor înşişi. Departe de a fi un obsedat de adevăr, creştinul se minunează de „conflictele sale interioare", de viciile şi virtuţile lui, de puterea lor de intoxicare, jubilează împrejurul Crucii şi, epicurian al oribilului, găseşte plăcere în simţăminte ce n-au nimic cu plăcerea: n-a inventat el oare orgasmul remuşcării? Iată cum poţi ieşi mereu în câştig...

Deşi popor ales, evreii nu aveau să câştige din asta nici un avantaj: nici linişte, nici mântuire... Din contră, situaţia de aleşi le-a fost impusă ca o încercare, ca o pedeapsă. Aleşi nedăruiţi cu har. De aceea, rugăciunile lor sunt cu atât mai merituoase, cu cât se adresează unui Dumnezeu neiertător.
Nu vreau să spun că toţi creştinii ar fi de condamnat. Ci doar că n-au de ce să fie chiar aşa de mândri: fac parte, netulburaţi, din „neamul omenesc"... E ceea ce, de la Nabucodonosor la Hitler, li s-a refuzat evreilor; din păcate, le-a lipsit curajul să-şi facă din asta un blazon. Ar fi trebuit, cu o trufie zeiască, să-şi proslăvească diferenţele, să strige universului că nu au semeni şi nici nu vor să aibă, ar fi trebuit să scuipe pe rase şi imperii şi, într-un elan autodistructiv, să sprijine tezele hulitorilor lor, să dea dreptate celor ce-i urăsc... Dar să lăsăm părerile de rău — sau delirul. Cine cutează să reia pe socoteala lui argumentele adversarilor? O asemenea măreţie, de-abia imaginabilă la o fiinţă, e pur şi simplu im­posibilă la un popor. Instinctul de conservare sluţeşte indivizii, ca şi colectivităţile.

Dacă evreii i-ar avea de înfruntat doar pe antisemiţii profesionişti, drama lor s-ar simplifica foarte mult. Luptându-se, de fapt, cu cvasitotalitatea omenirii, ei ştiu că antisemitismul nu reprezintă un feno­men de epocă, ci o constantă, dovadă călăii lor de ieri ce foloseau aceiaşi termeni ca şi Tacit... Locuitorii globului se împart în două categorii: evrei şi neevrei. Dacă le-am cântări meritele şi unora, şi celorlalţi, ale primilor ar atârna mai greu, neîndoielnic; ei ar avea destule calităţi ca să vorbească în numele umanităţii şi să se considere reprezentanţii ei. Nu se vor hotărî s-o facă atâta timp cât vor mai păstra oarecare respect, oarecare slăbiciune pentru restul omenirii. Ce idee — să vrea să fie iubiţi de ceilalţi! Nu izbutesc, oricât îşi dau silinţa. După atâtea încercări nereuşite.n-ar fi mai bine pentru ei să se supună evidenţei, să admită în sfârşit că-şi merită decepţiile?

Nu există evenimente, nelegiuiri sau catastrofe de care adversarii să nu-i fi făcut vinovaţi. Omagiu ne­cugetat! Nu c-ar trebui să le minimalizăm rolul, nicidecum; dar, pentru a fi drepţi, să-i acuzăm doar pentru vinile reale: cea mai gravă rămâne aceea de a fi produs un zeu al cărui destin — unic în istoria religiilor — are de ce să ne lase pe gânduri; nimic în el care să fi legitimat asemenea izbândă: gâlcevitor, vulgar, capricios, prolix, el putea răspunde cel mult nevoilor unui trib; că într-o zi va deveni obiectul unor teologii savante, patron al unor civilizaţii rafinate, asta nimeni n-ar fi putut-o ghici niciodată. E drept că nu ni l-au impus cu sila; dar poartă totuşi vina de a-1 fi conceput: o scădere a geniului lor. Ar fi putut să facă o treabă mai bună. Oricât de viguros, oricât de viril ar părea acest Iahve (prezentat de creştinism într-o versiune revăzută), nu reuşeşte să ne risipească o anumită neîncredere. în loc să se agi­te, să caute să ne intimideze, ar fi trebuit, având în vedere atribuţiile sale, să fie mai corect, mai distins şi în special — mai sigur de sine. E ros de îndoieli: strigă, tună şi fulgeră... Să fie semn de forţă? Sub aerele lui senioriale, ghicim neliniştile unui uzurpator care, adulmecând primejdia, se teme pentru regatul lui şi îşi terorizează supuşii. Procedeu nedemn de cineva care nu conteneşte să invoce Legea şi să pretindă respectarea ei. Dacă, după cum susţine Moses Mendelsohn, iudaismul nu e o religie, ci o legislaţie revelată, e ciudat ca tocmai un asemenea Dumnezeu să-i fie autor şi simbol, el, care n-are nimic dintr-un dătător de legi. Incapabil de cel mai mic efort de obiectivitate, împarte dreptatea după bunul său plac, fără ca vreun cod să-i îngrădească smintelile şi toanele. E un despot pe cât de laş, pe-atât de agresiv, dospind de complexe, un subiect ideal pentru psih­analiză. In faţa lui, metafizica tace, căci nu poate afla în el nici urmă de fiinţă substanţială sieşi suficientă, superioară lumii şi mulţumită de spaţiul ce o desparte de cele lumeşti: bufon care-a primit drept moş­tenire cerul, perpetuând acolo cele mai rele tradiţii pământeşti, el pune la bătaie toate mijloacele, uimit de puterile sale şi mândru să le facă simţite efectele. Şi totuşi, violenţele şi toanele sale, lipsa lui de ţinută şi elanurile spasmodice sfârşesc prin a ne captiva, dacă nu şi convinge. în loc să-şi vadă de veşnicia lui, se bagă-n toate, le-ncurcă pe toate, seamănă confuzie şi haos. Descumpăneşte, irită, cucereşte. Oricât ar fi de smintit, îşi cunoaşte bine farmecele şi nu ezită să le exploateze. Dar la ce bun să contabilizăm cusururile unui zeu, când ele se răsfaţă în cărţile delirante ale Vechiului Testament, pe lângă care cel Nou ne pare o biată alegorie înduioşătoare? Poezia şi asprimea primului nu le mai regăsim în al doilea, în care totul e dulcegărie sublimă, povestioară pentru uzul „sufletelor delicate". Evreii au refuzat să se recunoască în el: ar fi însemnat să cadă în capcana fericirii, să se lase despuiaţi de avuţia singularităţii lor, să opteze pentru un destin „onorabil" — toate, lucruri străine vocaţiei lor. „Pentru a-şi apropia poporul şi mai mult, Moise institui noi ritualuri, contrare celor practicate de toţi ceilalţi muritori. Ei batjocoresc tot ce noi respectăm; acceptă, în schimb, tot ce este impur pentru noi" (Tacit).

„Toţi ceilalţi muritori" — acest argument statistic, de care Antichitatea a abuzat, nu-i putea scăpa lumii moderne: a slujit şi va sluji mereu. Datoria noastră e să-1 întoarcem în favoarea evreilor, să-1 folosim întru edificarea gloriei lor. Se uită prea uşor că au fost cetăţeni ai deşertului, că-1 poartă încă în ei ca pe un spaţiu lăuntric şi-1 duc mai departe de-a lungul istoriei, spre grozava mirare a acestor arbori umani care sunt „ceilalţi muritori".
S-ar cuveni probabil să adaug că deşertul acesta, departe de a fi doar spaţiul lor lăuntric, se prelungeşte fizic în ghetou. Cine a vizitat vreunul (de preferinţă, în ţările din Est) nu a putut să nu observe că vegetaţia lipseşte, că acolo nu înfloreşte nimic, că totul e uscat şi pustiu: o insulă ciudată, mic univers lipsit de rădăcini, pe potriva locuitorilor săi, la fel de desprinşi de viaţa pământului ca îngerii ori ca fantomele.

„Popoarele încearcă faţă de evrei, observă unul din coreligionarii lor, aceeaşi ostilitate pe care va fi având-o făina faţă de drojdia ce-i strică odihna." (Odihnă este tot ce cerem; evreii tânjesc, probabil, şi ei după ea: le este însă interzisă. înfrigurarea lor vă îmboldeşte, vă biciuie sângele, vă ia pe valul ei. Modelele de frenezie şi amărăciune, ei vă învaţă gustul furiei, al epilepsiei, al rătăcirilor aţâţătoare şi vă recomandă năpasta în chip de excitant.
Dacă sunt degeneraţi, cum se crede de obicei, le-am dori această formă de degenerare tuturor popoarelor bătrâne... „Cincizeci de veacuri de neurastenie", spunea Peguy. Da, însă o neurastenie de temerari, nu de sleiţi, de nevolnici, de ramoliţi. Decadenţa, fenomen inerent oricărei civilizaţii, le e total necunoscută: destinul lor, deşi se desfăşoară în istorie, nu-i de esenţă istorică; evoluţia lor nu comportă nici creştere şi nici descreştere, nici apogeu şi nici cădere; rădăcinile lor se împlântă în nu se ştie care pământ; cu siguranţă nu într-al nostru. Nu există în ei nimic care să ţină de natură, nimic vegetal, nici o „sevă" şi nici o perspectivă de a se veşteji. E în perenitatea lor ceva abstract, dar nu lipsit de sânge, un strop de demonism, aşadar de ireal şi de activ totodată, un halou neliniştitor şi un fel de aureolă pe dos ce-î individualizează pe veci. Nu sunt atinşi de decadenţă şi cu atât mai puţin cunosc sila preaplinului, plagă de care nici un popor bătrân nu scapă şi contra căreia nu este leac: n-a ros ea atâtea imperii, atâtea suflete, atâtea organisme? în mod miraculos, evreii au rămas neatinşi. Ce să-i fi săturat, de altfel, când n-au avut parte de nici un ră­gaz, de nici unul din acele momente de plenitudine, prielnice dezgustului, dar nefaste dorinţei, voinţei şi acţiunii? Neputându-se opri nicăieri, sunt nevoiţi să dorească, să vrea şi să facă, să se menţină în spaimă şi dor. Dacă se leagă de vreun obiect, acela nu va dura: orice eveniment va fi pentru ei o repetare a dărâmării Templului. Amintiri ale prăbuşirii, perspective asemenea! Anchiloza unui armistiţiu nu-i ameninţă defel. Nouă ni-e greu să stăruim în dorinţă, ei însă nu ies din starea aceasta aproape niciodată, trăind-o cu un soi de euforie morbidă, proprie unei colectivităţi pentru care transa este endemică şi al cărei mister ţine deopotrivă de teologie şi patologie, mister pe care efortul însumat al acestora două nu 1-a putut de altfel lumina.

Împinşi spre adâncimile fiinţei lor şi înfricoşaţi de ele, evreii încearcă să le ocolească, să le evite, agăţându-se de mărunţişurile conversaţiei: vorbesc, vorbesc, vorbesc... Dar lucrul cel mai lesnicios din lume — menţinerea la suprafaţa eului — lor nu le reuşeşte. Cuvântul e pentru ei evadare; sociabilitatea— autoapărare. Nu ne putem imagina, fără să ne înfiorăm, tăcerile şi monologurile lor. Urgiile şi cumpenele vieţii noastre sunt pentru ei dezastre obişnuite, simplă rutină. Timpul lor — succesiune de crize: una depăşită, alta tocmai începe. Dacă prin religie se înţelege voinţa creaturii de a se înălţa prin angoasele sale, atunci au cu toţii, habotnici sau atei, un fond religios, o credinţă din care au avut grijă să elimine blândeţea, îngăduinţa, reculegerea, tot ce-i încântă pe nevinovaţi, pe cei slabi, pe neprihăniţi. E o cre­dinţă fără inocenţă, căci inocent nu e nici unul din ei, după cum, în alt plan, nici unul din ei nu e prost. (Prostia, într-adevăr, nu are trecere la ei: aproape toţi sunt ageri; cei care nu-s, câteva rare excepţii, nu se opresc în pragul prostiei, ci merg mai departe: sunt cei săraci cu duhul.)

Că rugăciunea pasivă, tărăgănată nu le este pe plac — e de-nţeles; ea îi displace, pe deasupra, şi dumnezeului lor, care, spre deosebire de-al nostru, suportă greu plictisul. Doar sedentarul se roagă în tihnă, pe aşezate; nomazii, hăituiţii sunt obligaţi s-o scurteze, să se grăbească până şi în gimnastica lor rituală. Asta deoarece invocă un dumnezeu el însuşi nomad, hăituit, şi care le transmite înfrigurarea şi spaimele lui.
Când suntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De câte ori, clocind în mine gândul suprimării, n-am meditat La înverşunarea, la încăpăţânarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atât, încât regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai târziu, neputând să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntâmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decât o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a le putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai târziu, gândindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. însă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu/Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun in mâhnirile lor; tot datorită ei şi mângâierilor pe care mi le dăruia, atâtea şi atâtea nopţi, oricât de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile.
Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci când mă gândeam că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, când butadele sfâşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunând despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicându-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditând la aceşti îmblânzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avan­tajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetând la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legământ să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătându-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: suni specialişti în arta de a exista. Din toţi cei care-au cunoscut o lungă perioadă de robie, doar ei au rezistat farmecelor abuliei. Nişte hors-la-loi care acumulau forţe. Când Revoluţia le-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar când în secolul al XlX-lea, liberi în sfârşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvâcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atâta timp, vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atât de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimânta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrâni neîmblânziţi aveau să-i toarne-n vine sânge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecându-le mereu strălucirea — promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vârtej de abjecţie şi transcendenţă —, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor. Nu se adânceau în tainicul studiu al Kabbalei pe vremea când trăiau din camătă? Bani şi mister: obsesii pe care şi le-au păstrat în îndeletnicirile lor moderne, complexitate greu de descâlcit, izvor de putere. Să te îndârjeşti contra lor, să-i înfrunţi? Numai smintitul o face: doar el cutează să se lupte cu armele lor nevăzute.

Istoriei contemporane, de neconceput fără ei, i-au imprimat un ritm accelerat, o respiraţie de bună calitate, un suflu maiestuos, dar i-au adăugat şi o otravă profetică a cărei virulenţă n-a încetat să ne descumpănească. Cine, în prezenţa lor, rămâne neutru? In societatea lor \nu ai decât de câştigat. în diversitatea peisajului psihologic, fiecare din ei este un caz. Iar dacă le cunoaştem anumite faţete, ne mai rămân mulţi paşi până în miezul enigmelor lor. Incurabili ce sperie moartea, care-au descoperit secretul altei sănătăţi, o sănătate primejdioasă, o boală salvatoare, evreii vă obsedează, vă chinuie şi vă obligă să vă ridicaţi la nivelul conştiinţei şi lucidităţii lor. Cu Ceilalţi, totul se schimbă: pe lângă ei, te prinde somnul. Ce siguranţă, ce tihnă! Te regăseşti, deodată, „printre-ai noştri", îţi vine să căşti, poţi sforăi în pace. Convieţuind cu ei, te cuprinde apatia pământului. Până şi cei mai rafinaţi par nişte ţărănoi, nişte neciopliţi care-au sfârşit-o rău. Se leagănă, sărmanii, într-o fatalitate molcuţă. Genii să fie, şi tot ar părea nişte inşi oarecare. Sunt petrecuţi de un noroc de joasă speţă: existenţa lor e de la sine înţeleasă şi necontestată, întocmai ca a ţărânei ori apei. Elemente aţipite.

Nu există fiinţe mai puţin anonime. în lipsa lor, oraşele ar fi insuportabile; ei întreţin o stare febrilă fără de care orice metropolă pare provincială: un oraş mort e un oraş fără evrei. Activi ca fermentul şi ca viruşii, ei inspiră un dublu sentiment: de fascinaţie şi de angoasă. Reacţia noastră faţă de ei este mai totdeauna tulbure: cum să-i întâlnim pe aceeaşi lungime de undă, când îi vedem, în acelaşi timp, mai sus dar şi mai jos decât noi, la un nivel ce nu-i niciodată al nostru? De aici — o neînţelegere tragică, inevitabilă, de care nimeni nu-i vinovat. Ce nebunie din parte-le că s-au legat de-un dumnezeu special, şi ce regrete vor fi simţind când îşi întorc privirile înspre micimea noastră! Nimeni nu va descâlci vreodată hăţişul relaţiei noastre. Să le sărim în ajutor? Dar nu avem nimic să le oferim. Iar ceea ce ne oferă ei nouă — ne depăşeşte. De unde vin? Cine sunt? Să ne apropiem de ei cu maximum de perplexitate: cel ce adoptă în privinţa lor o poziţie netă îi subapreciază, îi simplifică şi nu e demn să le cunoască abisurile, nici culmile.

Un lucru remarcabil: numai evreul ratat ne seamănă, este de-al „nostru": e ca şi cum ar fi dat îndărăt, spre condiţia noastră, spre umanitatea noastră convenţională şi efemeră. Să deducem de aici că omul e un evreu ce nu s-a împlinit?

Amari şi nesăţioşi, lucizi şi pătimaşi, mereu în avanposturile singurătăţii, ef reprezintă eşecul în miş­care. Iar dacă nu se lasă pradă disperării când totul îi îndeamnă s-o facă, e pentru că ei fac proiecte la fel cum alţii respiră — sunt bolnavi de proiecte. în cursul unei zile, oricare din ei concepe o sumedenie. Con­trar raselor îmbâcsite, evreii se cramponează de imi­nent, se adâncesc în posibil: automatism al noutăţii care explică eficacitatea delirului lor, ca şi groaza de orice lene intelectuală. In orice ţară ar trăi, se găsesc în avangarda spiritului. Adunaţi la un loc, ar con­stitui o sumă de excepţii, de capacităţi şi de talente neegalată de nici un alt popor. Dacă practică o meserie, interesul nu li se mărgineşte doar la atât; fiecare cultivă pasiuni sau manii ce-1 scot în lumea largă, îi sporesc cunoaşterea, permiţându-i să îmbrăţişeze profesiunile cele mai diferite, în aşa fel încât biografia lui implică o mulţime de personaje pe care le uneşte o singură voinţă, fără pereche şi aceea. Ideea de „a persevera în fiinţă" a fost concepută de cel mai mare filozof al lor; iar fiinţa aceasta au cucerit-o prin luptă îndârjită. Mania proiectului e explicabilă la ei: prezentului ce toropeşte îi opun virtuţile afrodiziace ale zilei de mâine. Tot unul de-al lor şi-a făcut din devenire ideea centrală a filozofiei sale. Nici o contradicţie între cele două idei, devenirea reducându-se la fiinţa care proiectează şi se proiectează, la fiinţa dezintegrată prin speranţă.

În definitiv, are vreun rost să afirmăm că în filozofie evreii sunt aşa sau altminteri? Dacă înclină spre raţionalism, o fac nu atât dintr-o dispoziţie naturală, cât din nevoia de a reacţiona împotriva unor tradiţii ce-i excludeau şi care le-au adus destule ponoase. Geniul lor, de fapt, se mlădiază după orice formă de teorie, după orice curent de idei, de la pozitivism la misticism. Să le subliniezi doar înclinarea spre analiză înseamnă să-i sărăceşti şi să le faci o gravă nedreptate. Sunt totuşi oameni care s-au rugat enorm. Poţi s-o citeşti pe chipurile lor, mai mult sau mai puţin ofilite de lectura psalmilor. Şi apoi, doar printre ei vei putea întâlni bancheri palizi... Asta nu poate să nu însemne ceva. Finanţe şi De Profundis! — incompatibilitate fără precedent, cheie, poate, a tainei lor, a tuturor.

Luptători din vocaţie — e cel mai războinic dintre popoarele civile —, îşi conduc afacerile ca nişte strategi şi nu se recunosc niciodată înfrânţi, deşi li se-ntâmplă adesea să fie. Osândiţi.... binecuvântaţi, la care instinctul şi intelectul nu se neutralizează reciproc: până şi tarele lor, totul îi întăreşte. Cum ar putea o omenire cazanieră să le-nţeleagă goana permanentă, cu rătăcirile şi nebunia ei? De n-ar avea asupra celorlalţi decât superioritatea unei permanente nereuşite, a unui fel mai perfecţionat de a nu izbândi, şi tot ar fi destul ca să li se asigure o relativă nemurire. Resortul lor lăuntric e rezistent... de vreme ce se frânge mereu.

Dialecticieni activi, virulenţi, atinşi de o nevroză a intelectului (care, departe de a-i stingheri în ceea ce fac, îi stimulează, îi face dinamici, îi obligă să trăiască sub tensiune), ei sunt fascinaţi, în pofida lucidităţii, de aventură. Nimic nu-i face să dea înapoi. Tactul, viciu ţărănesc, prejudecată a civilizaţiilor sedentare, instinct al protocolului, nu e specialitatea lor: de vină e orgoliul lor de jupuiţi de vii, spiritul agresiv. Ironia lor, departe de a fi un amuzament pe seama celorlalţi, o formă de sociabilitate ori un capriciu, ne lasă să ghicim năduful refulat; e o acreală foarte veche; otrăvite, săgeţile sale ucid. Ea ţine nu de râs, care e relaxare, ci de rânjet, care-i încrâncenare şi răzbunare a celor umiliţi. Şi, s-o recunoaştem, evreii sunt imbatabili în rânjet. Ca să-i înţelegi sau să-i intuieşti, trebuie să fi pierdut ţu însuţi câteva patrii, să fii, ca şi ei, cetăţean al tuturor cetăţilor, să lupţi fără drapel împotriva lumii întregiră ştii, la fel ca ei, să îmbrăţişezi şi să trădezi toate cauzele. Misiune grea, căci oricât de bătuţi de soartă am fi, pe lângă ei suntem nişte bieţi inşi împotmoliţi în fericire şi geografie, neofiţi ai ne­norocirii, cârpaci în toate cele. Chiar dacă nu deţin monopolul subtilităţii, nu-i mai puţin adevărat că tipul lor de inteligenţă e cel mai tulburător, cel mai vechi dintre toate; s-ar spune că evreii ştiu totul din-totdeauna, încă de la Adam, încă de la... Dumnezeu.

Să nu-i acuzăm că ar fi parveniţi: cum ar putea să fie, când au străbătut şi înrâurit atâtea civilizaţii? Nimic recent în ei, nimic improvizat: singurătatea lor durează încă din zorii Istoriei; chiar şi defectele le pot fi puse pe seama vioiciunii bătrâneţii, a ingeniozităţii debordante şi agerimii minţii, a prea îndelungatei lor experienţe. Confortul limitelor le este străin: înţelepciunea lor e înţelepciunea exilului, cea care te învaţă cum să învingi când toţi te sabotează, cum să te crezi ales când ai pierdut totul: înţelepciune a sfidării. Şi cu toate acestea au renume de laşi! E drept că n-ar putea invoca nici o victorie spectacu­loasă: dar însăşi existenţa lor — nu-i oare o victorie continuă, teribilă, ce n-are nici o şansă să se isprăvească?

Să le tăgăduieşti curajul înseamnă să nesocoteşti temeritatea şi nobleţea fricii lor, care la ei nu e retragere, ci expansiune, început de ofensivă. Căci ei, spre deosebire de laşi şi umili, au convertit această frică în virtute, în principiu de mândrie şi de cuceriri. Nu este moleşită ca a noastră, ci vânjoasă şi ispititoare, făcută din mii de spaime transfigurate în fapte. După o formulă pe care s-au ferit să ne-o dezvăluie, forţele negative din noi devin la ei pozitive, lâncezelile noastre — migraţii. Ceea ce pe noi ne ţintuieşte, pe ei îi face să umble, să ţâşnească din loc: nu există barieră pe care panica lor itinerantă să n-o escaladeze. Nomazi cărora spaţiul nu le ajunge şi care, dincolo de continente, îşi caută o patrie incertă. Uitaţi-vă cu ce dezinvoltură cutreieră naţiunile! Unul, născut rus, iată-1 german, francez, pe urmă american sau orice. în ciuda acestor metamorfoze, îşi păstrează identitatea; căci are personalitate, toţi au. Cum altfel se explică forţa lor de a începe, după cele mai cumplite urgii, o existenţă nouă, de a-şi lua din nou soarta în mâini? Este ceva ce ţine de miracol. Dacă stai să-i observi, rămâi fermecat, uluit. încă din viaţa aceasta aveau să facă experienţa infernului. Este şi preţul cu care şi-au plătit longevitatea.

Când încep să decadă şi-i crezi terminaţi, îşi revin, se ridică din nou şi refuză tihna ratării. Goniţi din căminele lor, apatrizi din născare, nu le-a trecut nici­odată prin minte să renunţe la luptă. Pe când noi, ceilalţi, ucenici în ale exilului, dezrădăcinaţi de dată recentă, nerăbdători să-mbătrânim, să ajungem la monotonia rutinei, la un echilibru sufocant şi sterp, noi ne târâm în urma nenorocirii noastre; propria condiţie ne depăşeşte; inapţi pentru dezastru, eram făcuţi să lâncezim undeva, printr-un Balcan fantomatic, şi nu să-mpărtăşim soarta unei legiuni de Aleşi, înţeleniţi complet, buimaci, sălbăticiţi, cum oare, cu dorurile somnolente şi cu ambiţiile noastre năruite, am putea avea stofă de rătăcitori? Străbunii noştri, cocârjaţi la pământ, de-abia se distingeau de ţărână. Deloc grăbiţi — unde să se fi dus? —, înaintau cu viteza plugului: viteza veşniciei... Or, intrarea în Istorie presupune un minimum de înfrigurare, de neastâmpăr şi de ardoare, atât de diferite, toate, de barbaria înceată a popoarelor agricole încătuşate în Datină — această legiuire nu a drepturilor, ci a propriilor tristeţi. Scurmând pământul ca să poată, la urmă, să zacă mai bine în el, ducând o viaţă pe buza mormântului, o viaţă-n care moartea părea o răsplată şi un privilegiu, străbunii ne-au lăsat moştenire somnul lor fără capăt, mâhnirea mută şi oarecum îmbătătoare, prelungul lor suspin de fiinţe pe jumătate răposate.

Suntem nişte buimaci; blestemul nostru are efectul unui narcotic: ne amorţeşte; al evreilor însă, le stă ca un pinten în coaste: îi împinge-nainte. încearcă să scape de el? întrebare delicată, probabil fără răspuns. Sigur este că tragicul lor diferă de-al grecilor. Un Eschil vorbeşte de nefericirea unui individ ori a unei familii. Conceptul de blestem naţional, ca şi de mântuire colectivă, nu e grecesc. Eroul tragic nu obişnu­ieşte să ceară socoteală unui destin impersonal şi orb: este orgoliul lui să-i accepte sentinţa. Va pieri, aşadar, şi el şi ai săi. Pe câtă vreme Iov îl hărţuieşte pe Dumnezeul lui, îi cere explicaţii: rezultă de aici o somaţie de un prost gust sublim şi care pe un grec l-ar fi scârbit, dar care pe noi ne mişcă şi ne răsco­leşte. Cum să rămâi nesimţitor la această vehemenţă, la strigătele unui ciumat ce-i pune cerului condiţii şi-1 copleşeşte cu ocări? Cu cât suntem mai aproape de renunţare, cu atât mai mult ne zguduie aceste urlete. Iov nu-şi dezminte rasa: vaietele sale sunt o demonstraţie de forţă, un asalt. „Noaptea oasele mele sunt ca sfredelite", se tânguie el. Plângerea culminează cu un ţipăt, şi ţipătul acesta străpunge cerurile şi-i dă fiori lui Dumnezeu. în măsura în care, depăşindu-ne tăcerile şi slăbiciunile, îndrăznim să ne strigăm sufe­rinţa, suntem cu toţii urmaşi ai marelui lepros, moş­tenitorii disperării şi răcnetelor sale. Dar prea adesea vocile noastre sunt mute; şi, deşi ne învaţă cum să ne ridicăm la patima lui, nu izbuteşte să ne smulgă din inerţie. Ce-i drept, el se găsea într-o poziţie avantajoasă: ştia pe cine să ocărască ori să implore, în cine să lovească ori cui să se roage. Dar noi, contra cui să strigăm? Contra celor ca noi? Ni s-ar părea ridicol. Revoltele noastre, de-abia îngăimate, ni se şi sting pe buze. în ciuda ecourilor pe care le trezeşte în noi, nu suntem în drept să ni-1 considerăm strămoş: durerile ne sunt prea şovăielnice. La fel şi spaimele noastre. Fără voinţa şi curajul de a le savura, cum am putea face din ele un stimulent sau o plăcere? Să tremurăm — izbutim şi noi; dar să ştii să-ţi struneşti tremuratul este o artă: toate revoltele pornesc de-aici. Cel care vrea să evite resemnarea trebuie să-şi educe, să-şi cultive spaimele şi să le convertească în gesturi şi cuvinte: va izbuti mai bine dacă-şi va face carte de căpătâi din Vechiul Testament, paradis al fiorului.învăţându-ne repulsia pentru limbajul pătimaş, învăţându-ne, în toate, cuviinţa şi ascultarea, creşti­nismul ne-a anemiat frica. Dac-ar fi vrut să ne câştige pentru vecie, ar fi trebuit să ne zdruncine, să ne făgăduiască o mântuire primejdioasă. Ce poţi spera de la două milenii de stat în genunchi? Acum, când în sfârşit suntem în picioare, ne-apucă ameţeala: sclavi eliberaţi în zadar, răzvrătiţi al căror demon roşeşte sau îşi râde de ei.

Energia lui Iov s-a transmis alor săi; însetaţi de dreptate ca şi el, evreii nu se pleacă în faţa evidenţei unei lumi nedrepte. Revoluţionari din instinct, ideea renunţării nici nu le trece prin cap: dacă Iov, acest Prometeu biblic, 1-a înfruntat pe Dumnezeu, să dea ei înapoi din faţa oamenilor?... Cu cât fatalitatea li se strecoară în suflete, cu atât mai îndârjiţi o resping. Amor fati, formulă pentru amatorii de eroism, nu-i pentru cei ce au prea mult destin ca să se mai agate de ideea de destin... Iubind viaţa într-atât c-ar vrea s-o schimbe din temelii şi să instaureze imposibilul, Binele, ei se aruncă asupra oricărui sistem ce i-ar putea întări în himerele lor. Nu este utopie care să nu-i orbească, să nu le aţâţe fanatismul. Nu numai că au propovăduit ideea de progres — dar au îmbrăţişat-o cu o fervoare senzuală şi aproape impudică. Oare aveau în vedere, adoptând-o fără rezerve, să beneficieze şi ei de mântuirea promisă omenirii întregi, să se bucure de un har şi de-o apoteoză universale? Că toate dezastrele noastre încep din momentul când am întrezărit posibilitatea mai binelui — iată un truism pe care evreii nu vor să-1 admită. Trăiesc într-un impas, dar gândirea lor îl refuză. Răzvrătiţi împotriva fatalităţii, a propriei nimicnicii, s-au simţit mai liberi tocmai în clipa când spiritul le era oprimat de tot ce-i mai rău. Ce spera Iov pe mormanul lui de gunoi, ce speră ei toţi? Optimism de ciumaţi... După un vechi tratat de psihiatrie, în rândul lor s-ar înregistra cel mai mare procent de sinucideri. Informaţia, dacă este corectă, dovedeşte că pentru ei viaţa merită efortul să se rupă de ea, că o iubesc prea mult ca să poată dispera până la capăt. Forţa lor: mai curând să-şi ia zilele decât să se obişnuiască ori să se complacă în disperare. Ei se afirmă în chiar actul autonimicirii, într-atât le e groază să cedeze, să se retragă, să-şi recunoască oboseala. O asemenea îndârjire le poate veni doar de la Cel de Sus. Altfel nu mi-o pot explica. Şi, deşi contradicţiile lor mă zăpăcesc şi mă pierd în tainele lor, cel puţin înţeleg pentru ce au trezit curiozitatea spiritelor religioase, de la Pascal la Rozanov.

Oare am meditat îndeajuns la motivele pentru care aceşti exilaţi elimină ideea morţii — idee dominantă a oricărui exil — din gândurile lor, ca şi cum între ei şi ea n-ar exista nici un punct de contact? Nu că subiectul le-ar fi indiferent; atâta că, tot alungându-şi sentimentul morţii, au ajuns să-i rezerve o ati­tudine deliberat superficială. Poate că în vechime i-au acordat prea mult interes ca să-i mai obsedeze şi acum; poate că nu se mai gândesc la ea din cauza cvasinemuririi lor: de obicei, doar civilizaţiile efemere sunt frământate de ideea neantului. Oricum, evreii n-au în faţa lor decât viaţa... Iar această viaţă, care pentru noi se reduce la formula: „Nimic nu-i cu putinţă", formulă ce se adresează, ca o încurajare, derutelor, slăbiciunii sau sterilităţii noastre, această viaţă trezeşte în ei pasiunea înfruntării obstacolului, repulsia în faţa izbăvirii şi a oricărei alte forme de chietism. Aceşti luptători l-ar fi ucis cu pietre pe Moise dacă le-ar fi vorbit cu vorbele lui Buddha, limbaj al . dezgustului metafizic, aducător de neant şi împăcare. Nu există pace, nici beatitudine pentru cel ce nu ştie să cultive renunţarea: absolutul, ca suprimare a ori­cărui dor, e o răsplată pentru cei ce-şi impun renunţarea la luptă; răsplată care le displace acestor luptători inveterati, acestor voluntari ai damnării, acestui popor al Dorinţei... Ce rătăcire a minţii a făcut să se vorbească de gustul lor pentru distrugere? Distrugători, ei? Ar trebui, mai curând, să li se reproşeze că nu-s pe cât ar trebui. Le datorăm atâtea din speranţele noastre! Distrugerea ca scop în sine nici nu le trece prin gând şi, chiar dacă sunt anarhişti, au mereu în vedere o operă viitoare, o construcţie — imposibilă, poate, însă dorită. Şi apoi, am greşi nesocotind pactul, unic în felul lui, pe care l-au încheiat cu Dumnezeul lor şi căruia cu toţi, atei sau nu, îi păstrează amintirea şi pecetea în suflet. Acest Dumnezeu, oricât ne-am îndârji contra lui, rămâne totuşi prezent, material şi relativ eficient (cum firesc e să fie orice zeu tribal), în vreme ce al nostru, mai universal, deci mai anemic, este, ca orice duh, îndepărtat şi inoperant. Vechiul Legământ, mult mai solid decât cel nou, îngăduie fiilor lui Israel să înainteze împreună cu turbulentul lor Părinte, în schimb îi împiedică să guste frumuseţea intrinsecă a distrugerii.

Ideea de „progres" le serveşte pentru a se împotrivi efectelor pustiitoare ale propriei lucidităţi: e subterfugiul lor calculat, mitologia lor deliberată. Până şi ei, aceste spirite clarvăzătoare, dau înapoi în faţa ultimelor consecinţe ale îndoielii. Nu suntem scep­tici cu adevărat decât dacă ne situăm în afara destinului sau dacă renunţăm să avem vreunul. Evreii sunt prea angajaţi în al lor ca să i se poată sustrage. Nici un Indiferent de calitate în rândurile lor: n-au introdus ei interjecţia în religie? Chiar şi atunci când îşi îngăduie luxul de a fi sceptici, cultivă un scepti­cism de fiinţe rănite. Solomon evocă imaginea unui Pyrrhon răvăşit şi liric... Aşa a fost cel mai lucid dintre străbunii lor, aşa sunt toţi. Cu ce plăcere îşi etalează suferinţele şi îşi zgândăresc rănile! Această mascaradă a spovedaniei nu e decât un mod de-a se ascunde. Deschişi şi totuşi impenetrabili, de şi-ar dezvălui, până la una, tainele, şi tot nu-i veţi cunoaşte. Degeaba veţi analiza, clasifica şi explica nenorocirile unui om care a suferit: ceea ce este el, suferinţa lui adevărată, vă depăşeşte înţelegerea. Cu cât vă apropiaţi de el, cu atât vă pare mai inaccesibil. în ce priveşte o colectivitate rănită, oricât aţi sta să-i studiaţi reacţiile, nu veţi avea în faţă, totuşi, decât o masă de necunoscuţi.

Chiar dacă pare limpede precum cristalul, spiritul lor ascunde un element subteran: detaşaţi de lumea aceasta şi totuşi omniprezenţi, îi vezi ţâşnind, năpădind, mereu în alertă, fugind de pericol dar şi căutându-1, aruncându-se asupra fiecărei senzaţii cu disperarea condamnatului, ca şi cum clipele le-ar fi numărate iar năpasta i-ar pândi în chiar pragul bu­curiei. De fericire se agaţă şi profită fără măsură, nici scrupule: ai spune că se-nfruptă din bunul altuia. Prea pătimaşi ca să fie nişte epicurieni, îşi înveninează plăcerile, le devorează cu o grabă şi o furie care-i împiedică să le simtă savoarea: nişte dezlănţuiţi în toate sensurile cuvântului, de la cel mai vulgar până la cel mai nobil. Obsesia lui apoi nu le dă pace; or, arta de a trăi — apanaj al epocilor neprofetice, al epocii lui Alcibiade, Augustus ori a Regentului — constă în experienţa integrală a prezentului. Nimic goethean în ei, căci nu încearcă să oprească clipa, nici chiar pe cea mai frumoasă. Profeţii lor, care nu contenesc să invoce mânia Domnului, care vor să vadă (.etăţile duşmanului transformate în ruine, aceşti profeţi vorbesc un limbaj al cenuşii. Din nebunia lor s-a inspirat Sfântul Ioan pentru a scrie cartea cea mai admirabilă, în obscuritatea ei, din toată Antichitatea. Născută dintr-o mitologie de sclavi, Apocalipsa nu-i decât o răfuială perfect camuflată. Totul în ea e răz­bunare, fiere şi viitor morbid. Iezechiel, Isaia, Ieremia pregătiseră bine terenul... Fructificându-şi cu iscusinţă dereglările sau viziunile, băteau câmpii cu o artă nicicând egalată după aceea: spiritul lor puternic şi tulbure îi ajuta. Veşnicia era pentru ei un prilej de convulsii, un spasm; vomitând ocări şi imnuri, se zvârcoleau sub ochiul unui zeu mereu setos de isterie. Iată deci o religie în care raporturile dintre om şi. creator se consumă într-un război al epitetelor, într-o tensiune ce-i împiedică să mediteze, să se aplece asupra gâlcevii dintre ei şi s-o aplaneze, o religie pe bază de adjective, de efecte retorice, şi-n care stilul constituie singura punte între cer şi pământ.

Aceşti profeţi, fanatici ai pulberii, poeţi ai dezas­trului, proroceau tot timpul catastrofe pentru că nu s-ar fi putut lega de un prezent liniştitor sau de un viitor oarecare. Pe motiv că-şi fereau poporul de idolatrie, îşi slobozeau asupră-i furia, îl chinuiau şi îl vroiau la fel de dezlănţuit, de crunt ca şi ei. Trebuiau aşadar să-1 hărţuiască, să-1 facă unic prin suferinţă, să-1 împiedice să se constituie şi să se structureze într-o naţiune pieritoare... Şi astfel, cu urlete şi cu ameninţări, l-au făcut să capete acea autoritate în materie de suferinţă şi aerul acela de gloată rătăcitoare, neadormită, care-i irită pe autohtoni şi le tulbură sforăitul.

Mi s-ar putea obiecta că nu sunt excepţionali prin natură: aş răspunde că sunt prin destin — destin absolut, destin în stare pură, care, conferindu-le forţă şi lipsă de măsură, îi ridică deasupra lor înşişi şi nu le îngăduie mediocritatea. Mi s-ar mai putea obiecta că nu sunt singurii care se definesc prin destin, că germanii sunt în aceeaşi situaţie. Desigur; totuşi se uită că destinul germanilor, dacă au vreunul, este recent şi se reduce la un tragic de epocă; în fapt, la două eşecuri apropiate în timp.

Aceste două popoare, atrase tainic unul de altul, nu se puteau înţelege: cum ar fi putut germanii, aceşti arivişti ai fatalităţii, să le ierte evreilor că au un destin superior? Persecuţiile se nasc din ură, nu din dispreţ; iar ura e reproşul pe care nu îndrăznim să ni-1 facem nouă înşine, intoleranţă în faţa idealului propriu întrupat în altul. Cine aspiră să iasă din locul lui de baştină şi să domine lumea le caută pricină celor ce i-au luat-o înainte: le poartă pică pentru uşurinţa dezrădăcinării, pentru ubicuitatea lor. Germanii detestau în poporul evreu propriul lor vis înfăptuit, universalitatea pe care n-o puteau atinge. Vroiau şi ei să fie aleşi: nimic nu-i sortea acestui statut. încercând să lorţeze Istoria, cu gândul ascuns de a ieşi din ea şi de a o lăsa în urmă, au sfârşit prin a se îngloda în ea şi mai rău. De atunci, pierzând orice şansă de a se ridica vreodată la un destin metafizic sau religios, aveau să se piardă într-o dramă monumentală şi inutilă, fără mister şi transcendenţă, şi care, lăsându-1 indiferent pe teolog şi pe filozof, nu-1 interesează decât pe istoric. Ar fi trebuit să fie mai exigenţi în alegerea himerelor; aşa, ne-au oferit doar exemplul celei mai mari, al primeia dintre naţiunile ratate. Cine optează pentru timp se prăbuşeşte în el şi-1 face mormântul geniului său. Eşti ales; nu devii ales nici prin voinţă, nici prin decret. Şi cu atât mai puţin persecutându-i pe cei care-ţi trezesc invidia pentru pactul lor secret cu veşnicia. Nici aleşi, nici damnaţi, germanii s-au îndârjit contra celor ce pe bună dreptate puteau pretinde că sunt: momentul culminant al expansiunii lor nu va rămâne, cu trecerea timpului, decât un episod din epopeea evreilor... Spun bine: epopee, căci ce altceva e şirul de miracole şi de bravuri, eroismul unui trib ai re, din mijlocul nenorocirilor sale, nu conteneşte să-şi someze Dumnezeul? Epopee al cărei deznodământ nu se lasă ghicit: se va împlini el altunde? Sau va lua forma unui dezastru ce scapă perspicacităţii spaimelor noastre?

O patrie este un somnifer de fiece clipă. Evreii nu au una, sau posedă doar patrii provizorii, cu Israel în frunte: să-i invidiem, ori să-i plângem? — oricum, nu .un putea s-o facem îndeajuns. Orice ar face şi ori­unde s-ar duce, misiunea lor e să vegheze; aşa o vrea i memorialul lor statut de străini. Soluţie pentru soarta lor nu există. Rămân aranjamentele cu Ireparabilul. Nu au găsit, până acum, nimic mai bun. Această situaţie va dăinui în veci. Iar evreii îi datorează blestemul de a nu pieri...
Una peste alta, deşi legaţi de lumea aceasta, ei nu fac parte cu adevărat din ea: este ceva nepământean în trecerea lor pe pământ. Să fi fost, în vechime, martorii unui spectacol al fericirii depline, de care le este dor? Şi ce vor fi văzut atunci — ceva ce scapă simţurilor noastre? înclinarea lor spre utopie nu e decât o amintire proiectată în viitor, un vestigiu convertit în ideal. Dar, năzuind la paradis, se tot izbesc de Zidul Plângerii — iată-le soarta.
Melancolici în felul lor, ei se droghează cu regrete, îşi fac din ele o credinţă, un stimulent, un reazem, un mijloc de-a recuceri, ocolind prin Istorie, fericirea lor dintâi, fericirea lor de odinioară. Spre ea se năpustesc, spre ea aleargă. Iar această goană le dă un aer în acelaşi timp fantomatic şi triumfal, care ne înspăimântă şi ne fascinează pe noi, cei rămaşi de căruţă, dinainte resemnaţi cu un destin oarecare şi neînstare să credem vreodată în viitorul regretelor noastre.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu