Sculpturi Cimitirul Bellu

Când mărturisesc cuiva că m-am plimbat pe aleile Cimitirului Bellu admirând sculpturile de o inegalabilă frumuseţe, se uită la mine ciudat, cu acea privire piezişă, încercând să mascheze uimirea şi poate, gândul nerostit. Ştiu ce gândesc oamenii când le mărturisesc că niciunde nu vor găsi o linişte mai profundă şi mai aducătoare de pace interioară ca acolo... Doar nebunii se plimbă în cimitir... Ce plăcere poţi simţi plimbându-te printre morminte, monumente funerare sau cavouri? Adevărat... plăcere în sensul hedonist nu, dar o plăcere spirituală de a admira un muzeu de artă funerară, aşa cum îmi place să numesc Cimitirul Bellu, da... Pentru mine şi alţi câţiva cunoscuţi mie care au înţeles cutremurătoarea emoţie ce îţi pătrunde în simţiri, Cimitirul Bellu este un muzeu în aer liber unde poţi admira inegalabile sculpturi şi monumente funerare de o frumuseţe dureros de tristă...
Aș mai spune că o plimbare într-o zi însorită pe aleile mute ale cimitirului , este incomparabilă cu imaginile ce vorbesc de la sine.




















Monument Toma Caragiu




























Cavoul familiei Poroineanu (Raffaello Romanelli)
Raffaello Romanelli (n. 1856, Florenţa - d. 1928, Florenţa) a fost un sculptor italian. Este autor a peste 300 de lucrări plastice, din care 40 se află în România. Multe altele se găsesc în oraşul Detroit, Michigan, Statele Unite ale Americii.

Raffaello Romanelli s-a născut în anul 1856, în oraşul Florenţa, fiind fiul celebrului sculptor italian Pasquale Romanelli. A urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase din Florenţa, completându-şi educaţia în atelierul tatălui său.
A obţinut succese la concursurile internaţionale, încă de foarte tânăr, în special în America, Argentina, Cuba, Franţa, Germania, România, Rusia şi Venezuela. În Italia, el a executat multe monumente în marmură, de mari dimensiuni, reprezentând mari personalităţi, Regele Carlo Alberto, Giuseppe Garibaldi, Benvenuto Cellini, etc.
Într-o carieră de peste 50 de ani, Raffaello Romanelli a realizat peste 300 de opere importante, dintre care peste 40 se află în România. Între anii 1902 - 1913, el a efectuat mai multe sculpturi în România şi patru portrete ale Familiei Regale.
Raffaello Romanelli a încetat din viaţă în anul 1928, în oraşul Florenţa.

Monumentul familiei Poroineanu reprezinta o tanara moarta, culcata pe spate si un tanar cu barba care sta la picioarele ei cu capul plecat. Povestea celor doi tineri este speciala. Cand erau foarte mici au fost despartiti - baiatul a ramas in tara, iar fata a plecat la Paris. Nu li s-a spus niciodata ca sunt frati. A trecut timpul si tanarul a plecat la randul lui in Franta, la studii. Acolo si-a intalnit marea iubire, o femeie de o frumusete rara. S-au casatorit imediat si au trait clipe de fericire nebuna. Totul a durat pana cand, revenind in tara, cei doi au aflat, prin nu se stie ce imprejurare, ca sunt frati. Oroarea, disperarea si durerea i-au facut pe indragostitii nefericiti sa-si puna capat zilelor. In urma lor a ramas povestea si monumentul din marmura neagra, ridicat de artistul Raffaello Romanelli.





Doamna cu umbrelă - sculptură Rafaello Romanelli
Povestea spune că "Doamna in alb" sau "Doamna cu umbrelă" a fost amanta unui bărbat bogat din Bucureşti. Se şopteste timid numele lui George Assan, din familia proprietarului primei mori cu aburi din Romania, sau chiar numele lui Carol al II-lea. Profesoara de limbi straine şi guvernanta, Katalina Boschott a trait la Herculane o intensa poveste de dragoste cu enigmaticul bărbat. Se pare ca acolo a suferit şi o operatie de peritonită nereuşita. Pe patul de moarte ar fi spus: "Cet animal de medecin m'a tuee! (Acest animal de medic m-a ucis!)". Aceste cuvinte au fost încrustate cu litere de aur în piatra funerara, de granit roşu. Astazi nu mai sunt decât urmele, literele de aur au fost furate demult.
Se spune ca celebrul sculptor ar fi fost întrebat cine a comandat o asemenea statuie, pentru o simplă guvernanta. Raspunsul artistului ar fi fost: "Un domn cu stare, care a dorit sa rămană anonim".














Sculptură Carol Storck 
Carol Storck (n. 10 mai 1854, Bucureşti - d. 1926) a fost un sculptor român, fiul sculptorului Karl Storck şi frate al lui Frederic Storck.
Din 1871 a studiat la Academia Regală de Artă din Florenţa, cu sculptorul Augusto Rivalta (1837-1925), cunoscut ca reprezentant al tradiţiei academice realist-naturiste.
În perioada 1876-1880 a studiat şi în SUA, la Philadelphia, unde a şi expus lucrările sale.
Printre operele sale se numără statuile alegorice pentru Palatul de Justiţie din Bucureşti, numeoroase busturi şi sculpturi funerare, precum şi statuia generalului Carol Davila. Această statuie a fost ridicată la iniţiativa Primului Congres Medical Naţional, care a avut loc la Bucureşti, în 1884. Statuia a fost turnată în bronz în atelierele Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti şi inaugurată în ziua de 12 octombrie 1903, odată cu clădirea Facultăţii de Medicină, la intrarea căreia este amplasată.
În memoria celor 286 de soldaţi şi ofiţerii români, morţi în Războiul de Independenţă al României, la Smârdan, în Bulgaria, a fost realizat un mormânt comun căruia în 1883 i-a fost pusă o cruce din marmură, sculptată de Carol Storck. Cimitirul şi monumentul au fost distruse în Primul Război Mondial.
În cimitirul mânăstirii Viforâta, din comuna Aninoasa, judeţul Dâmboviţa se găseşte monumentul funerar al generalului Matei Vlădescu, erou al Războiului de Independenţă al României, realizat de Carol Storck din marmură albă, precum şi cel al profesorului Vasile Vizante, apărătorul răsculaţilor bivolari din Giurgiu la 1873, realizat tot de Carol Storck.
Tot Carol Storck este autorul statuii părintelui picturii moderne românesti şi al învaţământului artistic din Bucureşti, Theodor Aman, monument plasat, abia în 1992, la mormântul artistului.
La Bolintin-Vale, unde s-a născut în 1819 şi a murit în 1872 scriitorul Dimitrie Bolintineanu, se află monumentul funerar al acestuia şi statuia sa, ambele realizate de sculptorul Carol Storck.
Carol Storck a realizat în 1903 portretul Iuliei Hasdeu, expus în prezent în Castelul Iulia Hasdeu, din Câmpina
Carol Storck a colaborat cu Dimitrie D. Mirea şi Wladimir Hegel la monumentul lui Dinicu Golescu din Bucureşti, ridicat în 1908.
Câteva portrete şi lucrări de plastică mică realizate de Carol Storck se regăsesc şi în Colecţia de Artă Plastică "Fr. Storck şi Cecilia Cuţescu Storck" a Muzeului Municipiului Bucureşti, adăpostit în fosta locuinţă a sculptorului Frederic Storck şi a soţiei acestuia, pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck, din Str. Vasile Alecsandri nr. 16, sector 1.

Sculptură Frederic Storck
Frederic Storck (Fritz, n. 19 ianuarie 1872, Bucureşti - d. 26 decembrie 1942) a fost un sculptor român, fiul sculptorului Karl Storck. Era fratele sculptorului Carol Storck şi soţul pictoriţei Cecilia Cuţescu Storck. (Data naşterii apare în diverse surse ca 7 ianuarie, valabilă dacă este în stil vechi; 10 ianuarie)
A studiat la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, apoi la München. A fost profesor la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. A executat, într-o viziune clasică şi cu un accentuat simţ pentru rolul detaliului, portrete remarcabile (Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, Anastase Simu, regele Carol I al României, Regina Elisabeta, Friedrich von Schiller, Johann Wolfgang von Goethe, Alfonso Castaldi, Florica Condrus etc.) şi sculpturi alegorice („Adevărul”, pentru Palatul de Justiţie din Bucureşti, „Industria”, „Agricultura” pentru Palatul Administrativ din Galaţi, în 1907, ale căror originale puteau fi văzute de bucureşteni în rotonda Ateneului Român în acel an). În ultima perioadă, sculpturile sale sunt realizate în forme concentrate şi puternic stilizate („Adolescenţa”, „Portret de femeie”).
Sculptură Frederic Storck
Sculptură Frederic Storck

Sculptură Frederic Storck











Monument Dina Cocea



Monument Grigore Vasiliu Birlic




















Monument Iulia Hașdeu






17 comentarii:

  1. Mi-ar placea ca, intr-o zi, sa-mi fie ghid pe acolo o persoana ca tine...

    RăspundețiȘtergere
  2. Laur... ar fi o bucurie si pentru mine insa, Cimitirul Bellu este un loc de pelerinaj de unul singur... Pentru a simti linistea aceea ancestrala in armonie cu propriile ganduri, trebuie sa fii singur. De cate ori merg la Bucuresti, nu ratez o plimbare pe aleile cimitirului. Si asta se intampla cel putin o data pe an. In primele mele preumblari pe acolo, am fost insotita, apoi am mers singura si am batut aleile lui in lung si in lat. N-am reusit sa surprind decat o parte dintre aceste monumente de o frumusete atat de rara, dar trista. Insa voi continua sa adun aceste imagini pe care le pretuiesc mult.

    RăspundețiȘtergere
  3. Laur... scuze pentru intarzierea cu care am raspuns mesajului...

    RăspundețiȘtergere
  4. MULTUMESC TIE, NECUNOSCUTULE, PENTRU ACEASTA IDEE. NICIODATA NU AM CONSIDERAT CIMITIRUL BELLU ALTFEL DECAT UN MUZEU IN AER LIBER. DIN COPILARIE, LOCUIND IN ZONA, MA PLIMBAM SI DESCOPEREAM O PARTE DIN ISTORIA NOASTRA...
    POVESTEA DOAMNEI CU UMBRELA AM POVESTIT-O DE CATE ORI AM AVUT OCAZIA.
    ITI MULTUMESC,
    IRINA VULCAN

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Doamna Irina Vulcan, va multumesc pentru cuvintele dvs. Pentru mine, constanteanca fiind, orice drum la Bucuresti are in plan si o vizita in Cimitirul Bellu. Cel putin de doua ori pe an ma plimb agale pe aleile asezamantului, admirand monumentele de o inestimabila valoare si frumusete. Si adesea gandind ca mi-ar placea sa stiu istoria fiecarui monument si a fiecarei familii ce a trecut in amintire.

      Ștergere
  5. In tinerete, cind ma pregateam sa dau la Arte Plastice, petreceam mult timp in Bellu schitind monumente sau detalii.....imi amintesc linistea si frumusetea acelui loc iar acuma il re-descopar dupa atitia ani, si de la mare distanta (din Los Angeles). Ce bucurie, ce placere. Pacat ca nu este mai vestit.....Pere Lachaise nu este cu nimica mai frumos, ba din contra.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este o bucurie pentru mine sa va pot oferi cateva clipe de nostalgie in amintirea acelor timpuri. Desi n-am fost plecata din tara decat rareori, si asta doar in postura de vizitator, intuiesc ce mult reprezinta pentru cineva plecat definitiv, imagini sau reprezentari ale locurilor prin care a trecut cu o vreme in urma. Acele locuri raman pentru totdeauna un sufletele si in spiritul nostru daca spatiul in care am existat la un moment dat a avut puterea sa ne lege spiritual de el. Va multumesc pentru cuvinte.

      Ștergere
  6. Da impresionant!O sa-mi fac timp sa stau o zii intreaga prin cimitir!Sunt din Valcea.

    RăspundețiȘtergere
  7. Buna ziua,

    povestea fratilor Poroineanu se pare ca nu este adevarata. In presa timpului se relateaza ceva despre doi tineri soti morti dar nu este vorba de Eufrosina Poroineanu (care a murit la 58 de ani, necasatorita). Mai multe detalii aici: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/imposibilul-amor-dintre-frate-si-sora-72903.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai dreptate !
      Istoria familiei Porroianu e alta decât cea descrisa de către autorul acestui blog !

      Ștergere
  8. Va multumesc prntru imaginile deosebite , semnificative.
    Sunt o mare admiratoare a acestui adevarat muzeu in aer liber, mult prea putin promovat , din pacate, la noi.
    In "Noaptea muzeelor" de anul acesta a fost ceva frumos, ma bucur pt. asta.
    Mergand si descoperind de multe ori sculpturi deosebite , sau mormintele unor oamneni de mare valoare, sau ale unor oameni obisnuiti, am gasit si o carte din care avem ce sa invatam despre acest loc fascinant.
    "Bellu , Phanteon National" de Paul Filip.
    Ii multumim pentru aceste 2 volume, pe care le gasesti foarte greu acum, dar poate avem noroc si le putem citi.
    Cu drag,
    Cornelica de la Haine Chestii Socoteli ( Facebook-Pagina)
    https://www.facebook.com/pages/Haine-Chestii-Socoteli/330412867032525?ref=tn_tnmn

    RăspundețiȘtergere
  9. Multumim pentru imagini, sunt valoroase si interesante, locuiesc in Madrid, poate ca o sa-mi fac timp sa vizitez Cimitirul Almudena din Madrid, (cemeterio de la almudena) l-am vazut uneori din masina, are 120 hectare si 5 milioane de morti, simpatic este ca autoritatile cand l-au aprobat 1884 l-au gandit ca pe un "cimitir provizoriu".

    RăspundețiȘtergere
  10. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  11. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  12. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  13. Și eu am fost de câteva ori în București și mi-am propus să vizitez cimitirul Bellu care mă atrăgea prin monumentele funerare de acolo, prin personalitățile înmormântate, nume marcante în toate domeniile. Am reușit să-l vizitez anul trecut, în iulie, pentru o jumătate de zi doar. Dar mă documentez în continuare și îmi propun să revin fiindcă pentru o vizită pe îndelete nu îți ajunge nici o zi întreagă.

    RăspundețiȘtergere