MEDITAŢII METAFIZICE- Rene Descartes

MEDITAŢIA A PATRA

- Despre adevăr şi despre fals -

În zilele acestea, atît de mult m-am deprins să-mi detaşez spiritul de simţuri, şi cu atîta exactitate am remarcat că în privinţa lucrurilor corporale există extrem de puţine lucruri care sînt cunoscute cu certitudine, încît sînt cu mult mai multe cele cunoscute cu privire la spiritul omenesc şi încă cu mult mai multe cele despre însuşi Dumnezeu, încît acum îmi abat fără nici o dificultate gîndirea de la luarea în considerare a lucrurilor sensibile sau imaginabile, pentru a o purta asupra acelora care, fiind eliberate de orice materie, sînt în exclusivitate inteligibile.

Şi, cu siguranţă, ideea pe care o am despre spiritul omenesc, în măsura în care el este un lucru care gîndeşte, nu întins nici în lungime, nici în lăţime şi nici în adîncime, şi care nu participă la nimic din ceea ce aparţine corpului, această idee este în mod incomparabil mai distinctă decît ideea oricărui lucru corporal. Iar cînd iau în considerare că mă îndoiesc, adică faptul că sînt un lucru incomplet şi dependent, atunci ideea unei fiinţe complete şi independente, adică a lui Dumnezeu, se prezintă spiritului meu cu multă distincţie şi cu multă claritate; şi doar din faptul acesta, că această idee se regăseşte în mine, sau că eu sînt sau exist, eu cel care am această idee, trag concluzia într-un mod atît de evident cu privire la existenţa lui Dumnezeu, şi la faptul că existenţa mea, în toate momentele vieţii mele, depinde în întregime de el, încît nu cred că spiritul omenesc poate cunoaşte ceva cu mai multă evidenţă şi certitudine. Şi mi se pare că deja descopăr un drum care ne va conduce de la această contemplare a adevăratului Dumnezeu (în care sînt închise toate comorile ştiinţei şi ale înţelepciunii) pînă la cunoaşterea celorlalte lucruri din Univers. Căci, mai întîi, voi recunoaşte că este imposibil ca el să mă înşele vreodată, pentru că în orice fraudă şi înşelăciune există un anumit fel de imperfecţiune. Şi oricît de mult ar părea că să poţi să înşeli ar fi un semn de subtilitate, sau de putere, totuşi să vrei să înşeli, aceasta dovedeşte fără îndoială slăbiciune sau răutate. Şi, în consecinţă, aşa ceva nu poate să existe în Dumnezeu.

Iar mai apoi experimentez în mine o anumită putere de a judeca pe care fără îndoială că am primit-o de la Dumnezeu, la fel ca pe tot restul lucrurilor pe care le am; şi cum el nu vrea să mă înşele, este sigur că dacă mă voi folosi de ea aşa cum trebuie, el mi-a dat-o astfel încît eu să nu greşesc niciodată. Şi nu ar mai rămîne nici o îndoială cu privire la acest adevăr, dacă nu s-ar putea trage - pare-se - această consecinţă, că deci în felul acesta eu nu m-am înşelat niciodată; căci dacă deţin de la Dumnezeu tot ceea ce am, şi dacă nu mi-a dat deloc puterea de a greşi, se pare că nu trebuie niciodată să mă amăgesc. Şi într-adevăr, dacă nu mă gîndesc decît la Dumnezeu, nu descopăr în mine nici un motiv de eroare sau de falsitate; dar mai apoi, revenind la mine, experienţa mă ajută să cunosc că sînt totuşi predispus la o infinitate de erori, cărora cercetîndu-le mai îndeaproape cauza, observ că gîndirii mele i se înfăţişează nu numai o reală şi pozitivă idee a lui Dumnezeu, sau a unei fiinţe perfecte în mod suveran, ci de asemenea, ca să spunem aşa, o anumită idee negativă a neantului, adică a ceea ce este infinit îndepărtat de orice fel de perfecţiune; şi că sînt ca la Vnijloc între Dumnezeu şi neant, adică aşezat în aşa fel între fiinţa supremă şi nefiinţă, că în măsura în care m-a creat o fiinţă supremă, cu adevărat nu există în mine nimic ce să mă poată duce în eroare; dar că dacă mai iau în considerare ca participînd într-un anume fel la neant sau la nefiinţă, adică în măsura în care nu sînt eu însumi fiinţă supremă, sînt expus unei infinităţi de lipsuri, în aşa fel încît nu trebuie să fiu uimit dacă uneori mă înşel.

Astfel mi-am dat seama că eroarea, luată ca atare, nu este vreun lucru real care depinde de Dumnezeu, ci că este doar un defect; şi în consecinţă, că pentru a greşi nu am nevoie de vreo putere care să-mi fi fost dată special în vederea acestui rezultat, ci că mi se întîmplă să mă înşel datorită faptului că în mine puterea pe care Dumnezeu mi-a dat-o pentru a deosebi adevărul de eroare nu este infinită. Totuşi, această constatare încă nu mă satisface complet; căci eroarea nu este o pură negaţie, adică nu este un simplu defect sau lipsa vreunei perfecţiuni care nu mi-a fost dată deloc, ci mai degrabă este o privaţie a unei anumite cunoaşteri pe care se pare că ar trebui să o am. Şi luînd în considerare natura lui Dumnezeu, nu mi se pare cu putinţă ca el să-mi fi dat vreo facultate care să fie imperfectă în felul ei, şi, anume, căreia să-i lipsească vreuna dintre perfecţiunile care lui îi este dată; căci dacă este adevărat că cu cît meşterul este mai expert, cu atît mai mult cele care ies din mîinile lui sînt mai perfecte şi mai desăvîrşite, atunci ce fiinţă ne imaginăm noi că a fost produsă de acest Creator suveran al tuturor lucrurilor, care să nu fie perfectă şi în întregime desăvîrsită în toate părţile ei? Şi cu siguranţă că nu există nici o îndoială că Dumnezeu nu ar fi putut să mă creeze astfel încît să nu mă pot înşela niciodată; mai este sigur şi că El vrea întotdeauna ceea ce este mai bine; să-mi fie atunci oare mai avantajos să greşesc, decît să nu greşesc deloc?

Luînd în considerare toate acestea cu o mai mare atenţie, îmi vine mai întîi în minte că nu trebuie să mă mir deloc, dacă inteligenţa mea nu este capabilă să înţeleagă de ce Dumnezeu face ceea ce face, şi că astfel eu nu am nici un motiv .să mă îndoiesc de existenţa lui, din cauză că de-a lungul experienţei mele poate că văd multe alte lucruri fără a putea să înţeleg nici pentru care motiv şi nici cum le-a produs Dumnezeu. Căci, ştiind deja că natura mea este extrem de slabă şi limitată, şi că, dimpotrivă, cea a lui Dumnezeu este imensă, incomprehensibilă şi infinită, nu mai am nici o dificultate să recunosc că sînt în puterea lui o infinitate de lucruri, ale căror cauze depăşesc capacitatea de înţelegere a minţii mele. Şi acest singur argument este suficient pentru a mă convinge că tot acest gen de cauze, care se obişnuieşte să fie deduse din scop, nu este de nici un folos în privinţa lucrurilor fizice, sau naturale; căci nu mi se pare că aş putea, fără o cutezanţă prea mare, să cercetez şi să mă angajez să descopăr intenţiile impenetrabile ale lui Dumnezeu.

În plus, îmi mai trece prin minte, că, atunci cînd cercetezi dacă sînt perfecte creaţiile lui Dumnezeu, nu trebuie luată în considerare o singură creatură, separat, ci în general toate creaturile la un loc. Căci, acelaşi lucru care, nu fără o anumită îndreptăţire, este poate cu putinţă să pară extrem de imperfect, aceasta dacă este luat în considerare el singur în exclusivitate, mai apoi să fie descoperit ca fiind foarte perfect în privinţa naturii sale, aceasta dacă este privit ca parte a acestui Univers. Şi deşi, de cînd mi-am fixat ca ţintă să mă îndoiesc de toate lucrurile, nu am cunoscut cu toată certitudinea decît existenţa mea şi pe aceea a luifbumnezeu, totuşi în acelaşi fel, de cînd am recunoscut puterea infinită a lui Dumnezeu, nu mai pot nega că el nu ar fi produs şi multe alte lucruri, sau cel puţin că el nu ar putea să le producă, în aşa fel încît eu să exist şi să fiu aşezat în lume, ca făcînd parte din universalitatea tuturor fiinţelor.

Iar în consecinţa acestora, scrutîndu-mă mai îndeaproape, şi cercetînd care sînt erorile mele (care doar ele singure dovedesc că imperfecţiunea există în mine), descopăr că ele depind de contribuţia a două cauze, şi anume: a puterii de a cunoaşte care este în mine, şi a puterii de a alege, sau a liberului meu arbitru: adică de intelectul meu şi în acelaşi timp de voinţa mea. Căci doar prin intelect nu afinii şi nici nu neg nici un lucru, ci doar concep ideile lucrurilor, pe care pot apoi să le afirm sau să le neg. însă, luîndu-1 astfel în considerare, cu siguranţă că se poate spune că nu există niciodată în el nici o eroare, cu condiţia ca să fie luat cuvîntul eroare în înţelesul lui cel mai propriu. Şi chiar dacă poate că există în lume o infinitate de lucruri, despre care nu am în intelectul meu nici o idee, din motivul acesta nu se poate spune că el ar fi privat de aceste idei, ca de un lucru care s-ar datora naturii lui, ci doar că nu le are; pentru că în fapt nu există nici un argument care să poată dovedi că Dumnezeu ar trebui să-mi dea o mai mare şi mai amplă facultate de a cunoaşte, decît aceea pe care mi-a dat-o; şi oricît de îndemînatic şi de savant meşter mi l-aş imagina eu, nu trebuie din acest motiv să cred că el a trebuit să pună în fiecare dintre creaţiile lui toate perfecţiunile pe care poate el să le pună în vreuna dintre ele. De asemenea, nu mă pot plînge că Dumnezeu nu mi-a dat un liber-arbitru, sau o voinţă atît de amplă şi de perfectă, pentru că o experimentez în realitate ca fiind atît de nedefinită şi de vastă, încît înţeleg că nu este închisă în nici un fel def limite. Şi ceea ce mi se pare cu totul remarcabil în această împrejurare, este că, dintre toate celelalte

Lucruri care sînt în mine, nu există nici unul atît de perfect şi atît de vast, încît să nu recunosc prea bine că el ar putea fi încă şi mai mare, şi încă şi mai perfect. Căci, de exemplu, dacă iau în considerare facultatea de a concepe care este în mine, descopăr că este de o extrem de mică întindere, şi limitată la maximum, şi simultan îmi reprezint ideea altei facultăţi, cu mult mai amplă, ba chiar infinită; şi chiar şi numai din faptul acesta că pot să-mi reprezint ideea ei, cunosc fără dificultate că ea aparţine naturii lui Dumnezeu. în acelaşi fel, dacă examinez memoria, sau imaginaţia, sau oricare altă capacitate, nu găsesc nici una care să nu fie în mine foarte mică şi mărginită, şi care în Dumnezeu să nu fie imensă şi infinită. Nu există decît voinţa, pe care o experimentez în mine că este atît de mare, încît nu concep deloc ideea niciuneia alta mai ample şi mai vaste: astfel încît, în principal, ea este cea care mă face să cunosc că port în mine imaginea şi asemănarea cu Dumnezeu. Căci, chiar dacă ar fi incomparabil mai mare la Dumnezeu, decît la mine, fie datorită cunoaşterii şi a puterii, care fiind la el unite o fac să fie mai fermă şi mai eficace, fie datorită obiectului asupra căruia se exercită, cu atît mai mult cu cît ea se îndreaptă spre, şi se extinde la - infinit mai multe lucruri; totuşi, dacă o iau în considerare în mod formal şi cu precizie, în ea însăşi, nu pare să fie mai mare. Căci ea consistă doar în faptul că putem face un lucru, sau să nu-1 facem (adică să afirmăm sau să negăm, să stăruim sau să renunţăm), sau mai degrabă doar în aceea că, pentru a afirma sau a nega, a accepta sau a respinge lucrurile pe care ni le propune intelectul, noi acţionăm în aşa fel încît nu simţim deloc că vreo forţă exterioară ne constrîngeha aceasta. Căci, pentru ca eu să fiu liber, nu este necesar să fiu indiferent în a alege pe unul sau pe altul dintre două contrarii; ci mai degrabă, cu cît mai mult înclin spre unul dintre ele, fie că eu cunosc cu toată evidenţa că acolo este binele şi adevărul, fie că Dumnezeu dispune astfel cuprinsul gîndirii mele, cu atît mai liber fac eu alegerea şi mi-1 însuşesc. Şi cu siguranţă că graţia divină şi cunoaşterea naturală, departe de a-mi diminua libertatea, mai degrabă o sporesc şi o consolidează.

Astfel că această indiferenţă pe care o resimt, cînd nu sînt deloc înclinat într-o direcţie mai degrabă decît într-alta prin greutatea nici unui argument, este cel mai scăzut grad de libertate, şi vădeşte mai degrabă un defect al cunoaşterii, decît o superioritate a voinţei; căci dacă voi cunoaşte întotdeauna cu claritate ce este adevărat şi ce este bun, nu voi fi niciodată în dificultate ca să mă hotărăsc ce judecată şi ce alegere trebuie să fac; şi astfel voi fi deplin liber, fără a fi vreodată indiferent.

Din toate acestea îmi dau seama că nici puterea de a vrea, pe care am primit-o de la Dumnezeu, nu este deloc prin ea însăşi cauza erorilor mele, căci în felul ei ea este foarte amplă şi deosebit de perfectă; şi nici puterea de a înţelege şi de a concepe; căci neconcepînd nimic decît cu ajutorul acestei puteri pe care Dumnezeu mi-a dat-o pentru a concepe, fără îndoială că tot ceea ce concep, eu concep aşa cum trebuie, şi nu este cu putinţă să mă înşel în privinţa aceasta. Atunci, de unde se nasc erorile mele? Este de ştiut că doar din faptul că voinţa fiind cu mult mai amplă şi mai întinsă decît intelectul, eu nu o înglobez între aceleaşi limite, ci că o extind şi la lucruri pe care nu le înţeleg, care fiindu-mi în sine indiferente, ea se i rătăceşte cu extremă uşurinţă, şi alege răul în locul binelui, sau falsul pentru adevăr. Ceea ce face ca să mă înşel şi să păcătuiesc.

De exemplu, în zilele acestea care tocmai au trecut, exam-inînd dacă există pe lume vreun lucru, şi descoperind că, numai din faptul acesta că examinam această problemă, rezulta cu mare evidenţă că existam eu însumi, nu am putut să mă împiedic să gîndesc că un lucru pe care îl concepeam cu atîta claritate era adevărat, şi aceasta nu pentru că aş fi fost forţat la aceasta de vreo cauză exterioară, ci numai pentru că, dintr-o claritate mare care era în intelectul meu, a rezultat o mare predispoziţie în voinţa mea; şi am ajuns să cred cu atît cu mai multă libertate, cu cît eram cuprins de mai puţină indiferenţă. Dimpotrivă, în prezent nu cunosc doar faptul că exist, în măsura în care sînt un anumit lucru care gîndeşte, ci i se dezvăluie spiritului meu şi o anumită idee despre natura corporală: ceea ce face să mă îndoiesc dacă această natură care gîndeşte, care este în mine, sau mai degrabă prin care eu sînt ceea ce sînt, este diferită de această natură corporală, sau dacă nu cumva amîn-două nu sînt decît unul şi acelaşi lucru. Şi presupun acum că nu cunosc încă nici un argument care să mă convingă mai degrabă de o ipoteză decît de cealaltă: de unde rezultă că sînt în întregime indiferent să o neg pe una, sau să o afirm, sau chiar să mă abţin de a formula vreo judecată.

Iar această indiferenţă nu se extinde numai asupra lucrurilor despre care intelectul nu are nici o cunoştinţă, ci în general şi asupra tuturor acelora pe care nu le descoperă cu o perfectă claritate, în momentul în care voinţa ia o decizie; căci, oricît de probabile ar fi presupunerile care mă predispun să judec un lucru oarecare, pentru a-mi da ocazia să hotărăsc contrariul este suficientă şi numai cunoştinţa pe care o am că acestea nu sînt decît presupuneri, şi nu argumente sigure şi indubitabile. Ceea ce, în zilele acestea care tocmai au trecut, am experimentat suficient, atunci cînd am stabilit ca fiind fals tot ceea ce pînă atunci considerasem ca fiind foarte adevărat, şi aceasta numai din cauză că observasem că într-un anume fel lucrurile puteau fi puse la îndoială însă, dacă mă abţin de la a-mi formula raţionamentul asupra unui lucru, atunci cînd nu-1 concep cu destulă claritate şi distincţie, este evident că în acest caz procedez cum nu se poate mai bine, şi că nu mă înşel deloc; dar dacă mă hotărăsc să neg, sau să afirm, în acest caz nu mă mai folosesc aşa cum trebuie de liberul meu arbitru; iar dacă afinii ceea ce nu este adevărat, este evident că mă înşel; ba chiar, deşi judec în conformitate cu adevărul, aceasta nu se întîmplă decît la voia întîmplării, şi atunci nu încetez de a greşi, şi de a mă folosi prost de liberul meu arbitru; căci lumina naturală ne învaţă că cunoaşterea prin intelect trebuie întotdeauna să preceadă determinarea voinţei. Iar privaţia, care constituie forma erorii, există tocmai prin această proastă utilizare a liberului arbitru. Privaţia, spun eu, poate fi întîlnită în cuprinsul operaţiei mintale, întrucît ea provine de la mine; dar ea nu se găseşte în cuprinsul puterii pe care am primit-o de la Dumnezeu, şi nici chiar în interiorul operaţiei, în măsura în care operaţia depinde de el. Căci cu siguranţă că nu am nici un motiv de a mă plînge de faptul că Dumnezeu nu mi-a dat o inteligenţă mai capabilă, sau o lumină naturală mai mare decît aceea pe care o deţin de la el, pentru că de fapt este specific intelectului finit să nu înţeleagă o infinitate de lucruri, şi este specific unui intelect creat să fie finit: dar am toate motivele să-i aduc mulţumiri pentru faptul că, nedatorîn-du-mi niciodată nimic, mi-a dat totuşi tot puţinul de perfecţiuni care este în mine: departe mult de situaţia în care să resimt sentimente atît de nedrepte încît să-mi imaginez că mi-a luat sau mi-a reţinut în mod injust celelalte perfecţiuni pe care nu mi le-a dat deloc. De asemenea, nu am motiv să mă plîng de faptul că mi-a dat o voinţă cu o rază de cuprindere mai vastă decît cea a intelectului, pentru că, voinţa neconstituind decît un singur lucru, iar obiectul ei de aplicaţie fiind ca şi indivizibil, se pare că natura ei este astfel că nu i se poate lua nimic fără să o distrugi; şi cu siguranţă că cu cît se întîmplă să fie mai mare, cu atît mai mult aduc mulţumiri bunătăţii celui care mi-a dat-o. Şi, în sfîrşit, nu trebuie să mă plîng nici de faptul că Dumnezeu cooperează cu mine pentru realizarea actelor acestei voinţe, adică în judecăţile în care mă înşel, pentru că aceste acte la care mă refer sînt în întregime adevărate, absolut bune, în măsura în care depind de Dumnezeu, şi într-un anume fel există în natura mea mai multă perfecţiune, prin faptul că pot să le emit, decît dacă nu aş putea. Cît despre privaţie, singura în care consistă cauza formală a erorii şi a păcatului, ea nu are nevoie pentru a se realiza de nici o contribuţie a lui Dumnezeu, pentru că ea nu este un lucru sau o fiinţă, şi pentru că, dacă este raportată la Dumnezeu ca la o cauză a ei, ea nu trebuie să fie numită privaţie, ci doar negaţie, conform cu semnificaţia care se dă acestor cuvinte în Scolastică.

Căci, de fapt, nu este deloc o imperfecţiune în Dumnezeu faptul că mi-a dat libertatea de a-mi formula propria judecată, sau de a mă abţine să judec, în legătură cu anumite lucruri în privinţa cărora nu a instituit în intelectul meu o cunoaştere clară şi distinctă; dar fără îndoială că în mine este o imperfecţiune faptul că nu folosesc bine această libertate, şi că îmi formulez cu temeritate judecata proprie, asupra unor lucruri pe care nu le concep decît cu obscuritate şi confuzie.

Îmi dau seama, totuşi, că îi era mai uşor lui Dumnezeu să facă în aşa fel încît să nu mă înşel niciodată, cu toate că aş rămîne liber, şi cu o cunoaştere mărginită, şi anume: dîndu-i intelectului meu o mai clară şi distinctă înţelegere a tuturor lucrurilor despre care ar trebui să delibereze cîndva, sau doar dacă ar fi gravat atît de adînc în memoria mea hotărîrea de a nu judeca niciodată despre nici un lucru fără a-1 înţelege în mod clar şi distinct, încît să nu pot uita niciodată aceasta. Şi observ prea bine că, în măsura în care mă iau în considerare doar pe mine singur, de parcă nu aş fi decît eu pe lume, aş fi cu mult mai perfect decît sînt, dacă Dumnezeu m-ar fi creat astfel încît să nu greşesc niciodată. Dar, doar din cauza aceasta nu aş putea să neg, că nu ar fi într-un anume fel o mai mare perfecţiune în întregul Univers, prin faptul că unele dintre părţile lui nu ar fi exceptate de la a avea defecte, decît dacă ele ar fi cu toatele asemănătoare. Şi nu am nici un drept de-a mă plînge, dacă Dumnezeu, aducîndu-mă pe lume, nu a vrut să mă aşeze în rîn-dul lucrurilor celor mai nobile şi mai perfecte; dar am motiv să fiu mulţumit, prin faptul că, dacă nu mi-a dat virtutea de a nu greşi deloc, cu ajutorul primei modalităţi pe care am făcut-o cunoscută ceva mai înainte, şi care depinde de o clară şi evidentă cunoaştere a tuturor lucrurilor despre care pot delibera, cel puţin a lăsat în puterea mea cealaltă modalitate, care constă din a ţine minte în mod ferm hotărîrea de a nu emite niciodată o judecată asupra lucrurilor al căror adevăr nu-mi este cunoscut cu claritate.

Căci, cu toate că observ această slăbiciune a naturii mele, ce constă în faptul că nu pot să-mi fixez spiritul în mod continuu asupra aceluiaşi gînd, totuşi, printr-o meditaţie plină de atenţie şi reiterată mereu, pot să mi-! imprim cu atîta putere în memorie, încît nu mi se întîmplă niciodată să nu mi-1 amintesc, ori de cîte ori am nevoie de el, şi astfel deprind obiceiul de a nu greşi deloc. Şi, cu atît mai mult cu cît tocmai în aceasta constă cea mai mare şi principala perfecţiune a omului, estimez că nu am cîştigat puţin cu această Meditaţie, în care am descoperit cauza falsurilor şi a erorilor. Şi cu siguranţă că nici nu putem avea altele decît cea pe care am explicat-o; căci în toate dăţile în care îmi voi stăpîni. Voinţa menţinînd-o între hotarele cunoaşterii mele, ca ea să nu emită nici o judecată decît despre lucruri care îi sînt reprezentate de intelect în mod clar şi distinct, nu se poate întîmplă să mă înşel; pentru că orice concepţie clară şi distinctă este fără îndoială ceva real şi pozitiv, şi prin urmare nu-şi poate avea originea în neant, ci trebuie să-1 aibă în mod necesar pe Dumnezeu drept autor, Dumnezeu - zic eu - care, fiind perfect în mod suveran, nu poate fi cauza nici unei erori; şi în consecinţă trebuie să tragem concluzia că o atare concepţie sau o atare judecată este adevărată.

În rest, nu am aflat astăzi doar ce trebuie să evit pentru a nu greşi, ci şi ce trebuie să fac pentru a mă înălţa pînă la cunoaşterea adevărului. Căci cu siguranţă că voi ajunge la el, dacă voi stărui cu atenţia mea în mod suficient asupra tuturor lucrurilor pe care le voi înţelege perfect, şi dacă le voi separa de celelalte pe care nu le înţeleg decît în mod confuz şi cu obscuritate. Lucruri la care de acum înainte voi lua seama cu mare grijă.