sâmbătă, 12 mai 2012

      Frumuseţea şi instinctul sexual în artă
- Charles Lalo (1877-1953)- filosof si estetician francez -
                              - fragmente-
*********
Schopenhauer şi-a propus să demonstreze că, alături de morala ascetică a milei, numai arta mai are puterea supraumană de a ne smulge din vâltoarea brutală a luptei pentru viaţă, această lege universală ce impune tuturor fiinţelor Voinţa inconştientă a Naturii. Arta e un act de renunţare, prin care oamenii lucizi şi chibzuiţi, pierzându-şi speranţa de a-şi realiza idealul într-o lume ostilă, îşi găsesc refugiul în meditaţia asupra imaginii lumii. Acesta e rolul capital al gândirii estetice în viaţa umanităţii. Contemplarea Ideilor e o eliberare: ea ne permite să uităm pentru o clipă de viaţa reală. 
*********
„Ne simţim atunci desprinşi pentru o clipă de presiunea împovărătoare a Voinţei de a trăi; după ce am împlinit munca de ocnă în slujba Voinţei, celebrăm Sabbatul, roata lui Ixion se opreşte... - Ce mai contează dacă admiri apusul soarelui de la fereastra unui palat sau prin gratiile înmni’ei?" 
*********
Or, dacă vrem să scăpăm de tirania Voinţei de a trăi, primul lucru pe care trebuie să-l dăm la o parte este instinctul sexual; căci el e mirajul suprem prin care „Geniul speciei" îl înşală permanent pe individ, promiţându-i plăcere şi aducându-i suferinţă, lăsându-l să creadă că în dragoste îşi urmează propriul său scop, care e plăcerea şi fericirea, în timp ce, în realitate, el nu atinge decât ţelul urmărit de Natură, care e perpetuarea speciei - ceea ce înseamnă o veşnică luptă pentru viaţă şi o veşnică durere, un veritabil abuz de încredere metafizic!
*********
Toţi psihologii contemporani au constatat următorul fapt: în fiecare moment al vieţii noastre, o mulţime de tendinţe divergente lucrează spre a destrăma unitatea sintetică a conştiinţei noastre, şi acestea luptă între ele pentru a obţine dominaţia totală. Or, cea mai puternică dintre toate şi în consecinţă cea mai periculoasă pentru existenţa „simpatiei estetice" propriu-zise e cu singuranţă instinctul sexual. Când sentimentele pe care Ie proiectăm in obiectele iubite sunt inspirate de acest instinct, impresia de artă se atenuează proporţional: dacă vrem să folosim un termen propriu a desemna această stare, se cuvine să vorbim de o emoţie erotică sau sexuală - dar prea puţin sau deloc de un sentiment estetic sau artistic. 
*********
De aceea, o sexualitate prea intensă e un obstacol pentru un degustător veritabil sau pentru un artist: trăirea estetică nu trebuie să fie decât un gen de extaz misterios, in care toate forţele ce sălăşluiesc în fiinţa noastră să se înlănţuie într-un tot şi să se acordeze într-o supremă armonie, într-o intuiţie indivizibilă, care se sustrage oricărei analize, şi al cărui echilibru fragil nu e periclitat de nici un element divergent. 
*********
Lipps este la fel de categoric. A reduce orice frumu­seţe la sexualitate, spune el, e o modă de moment, şi care defineşte perfect decadenţa morală - şi prin urmare estetică-a epocii noastre. în realitate, frumuseţea feminină e pentru bărbat exact ce sunt şi celelalte frumuseţi, chiar şi cele mai puţin sexuale: un obiect al simpatiei simbolice. Când un bărbat contemplă corpul unei femei, în măsura în care instinctul său sexual intervine e pusă în cauză propria lui natură; şi, dimpotrivă, e în cauză natura femeii dacă starea lui sufletească e o formă de trăire estetică: aceste forme exterioare sunt pentru el expresia unei vieţi interne - cu anumite nuanţe de forţă, sănătate, delicateţe, cu un ritm adecvat pe care îl intuim - pe care o simţim simpatetic în aceste forme. Individualitatea noastră, cu specificitatea ei sexuală, nu este aici în cauză. Ea se estompează, pentru a se identifica, prin mijlocirea sentimentului, cu ceea ce ghiceşte sau crede că ghiceşte din această existenţă ascunsă, şi pentru a o trăi ea însăşi. Viaţa sexuală sunt eu, este egoismul meu, incapacitatea de a depăşi limitele eului meu; viaţa estetică e mai mult decât mine-însumi: e fuziunea simbolică a eului meu cu obiectul frumos, e o sinteză în care nu mai există nici egoism, nici altruism, nici obiect sau subiect, distincte unul de altul. 
********
Este incontestabil că nu putem observa, picta, sculpta sau descrie în mod direct un suflet omenesc. În lipsa acestei posibilităţi, ceea ce tipul uman prezintă mai palpabil este propriul său corp şi nu îmbrăcămintea lui. Croitorul nostru e depozitarul personalităţii noastre. Avem şamse însemnate de a captura un obiect mai esenţial şi mai caracteristic în corpul nud decât în costumul care ascunde şi deformează fiinţa noastră fizică, şi chiar individualitatea noastră morală. 
********
 In partea de început a capitolului IX din Logodnicii lui Manzoni, exclus din varianta definitivă, se demonstrează că în lume există „de şase sute de ori mai multă dragoste decât este nevoie pentru conservarea neamului omenesc. Ca atare, e inutil sau chiar dăunător că literatura încurajează acest sentiment, cât timp există destule altele care ar merita mai mult să fie aţâţate. „Fac parte dintre aceia care susţin că nu trebuie să vorbim despre dragoste în aşa fel încât să împingem sufletele cititorilor către această pasiune... Dragostea e necesară în lume; dar se va găsi întotdeauna din belşug." 
********
”Oare printr-un efect al hazardului, se întreabă Renan, actul fundamental al naturii, uniunea sexelor, este indisolubil legat de sentimentul estetic şi, într-un sens, cauza dintâi a oricărei estetici?” 
Aceasta este problema complexă pe care vom încerca s-o discutăm. 
Fapte binecunoscute ridică prin ele însele această problemă. Tot ceea ce iubim ni se pare frumos, tot ceea ce e frumos ni se pare demn de a fi iubit. Pentru fiecare sex, obiectul estetic prin excelenţă, nu-i aşa?, pare să fie celălalt sex. 
*********
Trup şi suflet, angajăm într-o dragoste profundă întreg eul nostru. Dacă, pe de altă parte, noi îl angajăm într-o muncă de creaţie artistică sau în trăirea unei satisfacţii estetice, asta dovedeşte că cele două emoţii coincid şi poale chiar se identifică una cu alta. în pofida a ceea ce susţine şcoala germană contemporană, aceasta ar fi adevărata esenţă a sentimentalismului sau a misticismului pe care alţii au înţeles-o mai bine.. 
*********
Prin Schopenhauer, filozofia modernă ne dă o soluţie mai concretă şi mai reală. Dragostea dintre două fiinţe, ne spune pesimistul, ar fi „meditaţia Geniului Speciei". Natura le cere celor doi, înainte de toate, dacă nu chiar exclusiv, o bună reproducere a tipului normal al rasei. în consecinţă, ceea ce individul doreşte instinctiv de la celălalt este să-l completeze spre a corija, în produsul comun pe care-l aşteaptă inconştient, alterările sau deviaţiilor morale şi mai ales fizice, pe care fiecare dintre ei le prezintă: căci nimeni nu e perfect normal în toate. Căutăm în dragoste anumite calităţi adaptate strict calităţilor noastre; numai pe acelea si nu altceva. „Afinitatea electivă" care ne apropie de o fiinţă iubită nu e o fericită asemănare a două fiinţe; nu e identitatea de ideal; nu e nici atracţia pentru frumuseţe în sine: e nevoia de-a găsi în afara noastră o parte anume din tipul de umanitate care e capabil să închipuie, combinându-se cu al nostru, exemplarul desăvârşit al speciei, care va anula, atât cât este posibil, slăbiciunile noastre individuale. Regula supremă a oricărei alegeri personale in dragoste e deci că „cele două persoane trebuie să se neutralizeze una pe alta, ca un acid şi un alcaloid ce formează o sare neutră". 
********
Putem explica astfel o mulţime de perechi nepotrivite în aparenţă, adică pe care raţiunea noastră abstractă sau judecata noastră pur estetică sunt incapabile să le înţeleagă, dar care se potrivesc perfect cu Voinţa inconştientă a Naturii. Bărbaţii înalţi şi slabi, ne asigură Schopenhauer cu umor, au o înclinaţie netă către femeile mici şi durdulii; şi reciproc. în general, fiecare caută, în ”jumătatea" pe care o preferă, temperamentul opus propriului său temperament. Putem merge până la detalii: cei hărăziţi de natură cu un nas borcănat privesc cu încântare profilurile de papagal... 
*********
Am văzut mai înainte cum psihanaliza lui Freud a crezut că poate preciza motivaţiile profunde ale acestei predispoziţii artistice şi totodată ale acestei imoralităţi specifice vieţii sexuale. Ele s-ar explica mai ales prin faptul că acele „complexe" psihologice de origine sexuală sunt mereu refulate în inconştient sub presiunea constrângerilor morale şi sociale, în timp ce celelalte impulsuri ale noastre îşi găsesc, în activităţile patronate de societate, satisfacţii mai libere sau mai bine adaptate: aşa e cazul cu instinctul de conservare, cu avariţia sau cu religiozitatea. Instinctul sexual astfel refulat se satisface prin vise, prin delire sau prin creaţii artistice, în funcţie de facultăţile cerebrale ale fiecăruia. Fără această constrângere, arta n-ar exista. După cum se poate vindeca o halucinaţie mai mult sau mai puţin simbolică dând finalmente o satisfacţie reală instinctului sexual care a provocat-o, mai mult sau mai puţin direct, în conştientul nostru, la fel arta ar deveni inutilă dacă, prin absurd, ar putea fi suprimate toate constrângerile fiziologice, dar mai ales morale sau sociale care paralizează libidoul în viaţa reală şi îi deschid astfel lumea imaginaţiei, în care el îşi regăseşte suverana şi încântătoarea libertate. Prin acest suterfugiu ingenios, vedem că arta îşi datorează principala sursă şi legile sale fundamentale tocmai moralităţii şi societăţii. Din acest panerotism sistematic putem chiar deduce o consecinţă hazlie, trecută cu vederea de teoreticieni: aceea că, în chiar interesul artei, trebuie să dorim ca disciplina morală şi socială ce maltratează instinctul sexual să fie cât mai aspră. Căci, cu cât instinctul sexual e persecutat mai tare, cu atât cresc însuşirile lui aristice. El nu devine interesant decât prin martiraj. Să aducem mulţumiri şi de data asta constrângerilor sociale pentru această binefacere neaştep­tată! Nu ar fi singura dată când, deşi lasă impresia că ne sunt potrivnice, lucrează pentru fericirea noastră. 
********
Pasiunea ce iese din tiparele reglementate social e un fenomen de anarhie individualistă, de viaţă neconformă canoanelor, în afara structurilor, cu un efect cu atât mai distrugător cu cât ea este, în sine, mai atrăgătoare şi mai contagioasă. Organismul social trebuia ori s-o elimine ca pe un corp străin şi să lupte contra ei la fel ca împotriva unui parazit, ori să-i dea o formă organizată şi să-i repartizeze o funcţie ca oricare altele. Negăsind alta, a organizat-o sub formă de artă., 
*********
Din această structură consimţită nu există o altă posibilitate de evaziune decât prin fraudă sau crimă ori prin artă şi eliberare. Nu există nici o altă soluţie intermediarp, un joc care să fie simultan, cum e în alte domenii, amoral şi anestetic.