duminică, 29 ianuarie 2012

               In căutarea timpului pierdut 
                                  - Marcel Proust -
Astfel încât de fiecare dată când am vorbit depre noi, putem fi siguri că inofensivele şi prudentele noastre cuvinte, ascultate cu o politeţe aparentă şi o ipocrită aprobare, au dat loc comentariilor celor mai exasperate sau celor vesele şi, în orice caz, celor mai puţin favorabile. Riscul nostru cel mai mic este acela dea sâcâi prin disproporţia care există între ideea noastră de noi înşine şi propriile cuvinte, disproporţie care face în general ca spusele oamenilor despre ei înşişi să fie tot atât de rizibile ca acele melodii cântate de falşi amatori de muzică, ce simt nevoia de a fredona o arie care le place, compensând insuficienţa murmurului lor nearticulat printr-o mimică energică şi o înfăţişare plină de admiraţie nicidecum justificate de ceea ce auzim. Şi la prostul obicei de a vorbi despre noi insine si despre defectele proprii, trebuie să adăugăm, ca fiind nedezlipit de el, obiceiul de a condamna la alţii defectele asemănătoare cu cele pe care le ai tu însuţi. Or, totdeauna vorbim tocmai despre aceste defecte, ca şi cum ar fi un mod de a vorbi despre sine, pe ocolite, mod în care îmbină plăcerea de a se ierta pe sine cu aceea de a mărturisi. De altfel, se pare că atenţia noastră, mereu atrasă de ceea ce ne caracterizează, le remarcă, mai mult decât pe oricare altele, la ceilalţi. Un miop spune despre un altul: „dar abia poate deschide ochii”; un tuberculos are îndoieli cu privire la integritatea pulmonară a omului celui mai puternic; Un om murdar nu vorbeşte decât despre oameni care nu se îmbăiază; unul care miroase urât pretinde asta despre un altul; un soţ înşelat vede pretutindeni soţi înşelaţi; o femeie de moravuri uşoare vede peste tot numai femei de moravuri uşoare; snobul nu vede decât snobi. Si-apoi fiecare viciu, ca şi fiecare profesie, cere şi dezvoltă o ştiinţă specială, pe care cel în cauză o arată cu oarecare placere. Invertitul îi descoperă pe invertiţi, croitorul invitat în lumea mare nici măcar n-a apucat bine să stea de vorbă cu tine şi ţi-a şi preţăluit stofa costumului, iar degetele sale ard de dorinţa să o pipăie, şi dacă după câteva clipe de conversaţie i-ai cere unui dentist adevărata lui părere despre tine, el ţi-ar spune câţi dinţi stricaţi ai ăn gură. Nimic nu-i pare mai important, iar ţie, care, la rândul tău, i-ai văzut dinţii stricaţi, mai ridicol. Şi nu numai când vorbim despre noi îi credem pe ceilalţi orbi; noi şi acţionăm ca şi cum ei ar fi orbi. Pentru fiecare dintre noi există un zeu special care ne ascunde sau ne făgăduieşte că defectul nostru nu va fi vizibil, tot astfel cum le închide ochii şi nările oamenilor care nu se spală făcându-i să nu mai vadă dâra de murdărie pe care o poartă în urechi şi să nu-şi simtă mirosul de sudoare de la subsuori, ci îi convinge că se vor putea plimba astfel în toată liniştea prin lume şi nimeni nu va observa nimic. Iar cei care poartă sau dăruiesc perle false, îşi închipuie că vor fi luate drept perle veritabile.

********************************************************************************** 

Orice om, oricât de înţelept ar fi, îmi spuse el, a rostit cuvinte sau a dus o viaţă, în tinereţea lui, de care îşi aminteşte fără plăcere şi pe care ar vrea să le uite cu totul. Dar el nu trebuie să regrete toate acestea, pentru că nu poate fi sigur că a devenit un înţelept în măsura în care asta este cu putinţă, decât dacă a trecut prin toate întruchipările ridicole sau odioase care trebuie să preceadă această ultimă întruchipare. Ştiu că există tineri, fii şi nepoţi ai unor oameni distinşi, pe care perceptorii lor i-au învăţat nobleţea spirituală şi eleganţa morală încă din timpul anilor de colegiu. Ei nu trebuie poate să renunţe la nimic din viaţa lor, ar putea să publice şi să semneze tot ce au spus, dar sunt niste spirite mărunte, urmaşi lipsiţi de forţă ai unor doctrinari, şi a căror înţelepciune este negativă şi sterilă. Înţelepciunea nu o primim, trebuie să o descoperim noi înşine după ce am străbătut un drum pe care nimeni nu-l poate face pentru noi, de care nimeni nu ne poate cruţa, căci înţelepciunea este un punct de vedere asupra lucrurilor. Vietăţile pe care le admiri, atitudinile pe care le găseşti nobile, nu au fost orânduite de tatăl de familie sau de preceptor, ele au fos precedate de începuturi cu totul diferite, fiind influenţate de răul sau de banalitatea ce domnea în jurul lor. Ele reprezintă o luptă şi o victorie. Inteleg că imaginea a ceea ce am fost într-o primă perioadă nu mai este recognoscibilă, fiind, în orice caz, neplăcută. Ea nu trebuie totuşi renegată, căci este o mărturie că am trăit cu adevărat, că în funcţie de legile vieţii şi ale spiritului, am extras din elementele comune ale vieţii, ale vieţii atelierelor, ale bisericuţelor artistice, când e vorba de un pictor, ceva care le depăşeşte.