sâmbătă, 5 noiembrie 2011

                Studii despre iubire - Jose Ortega Y Gasset
                          - fragment -
Stendhal e unul dintre aceşti îndrăgostiţi de dragoste. În cartea sa recentă despre Viaţa amoroasă a lui Stendhal, Abel Bonnard spune: „Nu le cere femeilor altceva decât să-i autorizeze iluziile. Iubeşte în scopul de a nu se simţi singur, dar, la drept vorbind, îşi fabrică singur trei sferturi din iubirile lui."

Există două tipuri de teorii despre iubire. Unul dintre ele conţine doctrine convenţionale, curate locuri comune ce se repetă fără intuiţia prealabilă a realităţilor pe care le enunţă. Altul cuprinde noţiuni mai substanţiale, care provin din experienţa personală. Astfel, în ceea ce opinăm conceptual despre dragoste se schiţează şi se relevă profilul iubirilor noastre.

În cazul lui Stendhal nu încape nici o îndoială. E vorba de un bărbat care nici nu a iubit cu adevărat, nici, mai cu seamă, nu a fost iubit cu adevărat. E o viaţă plină de iubiri false. Or, de pe urma iubirilor false, în suflet nu poate rămâne decât observaţia melancolică a falsităţii lor, experienţa evaporării lor. Dacă analizăm şi descompunem teoria stendhaliană, vedem în mod limpede că a fost gândită de-a-ndoaselea; vreau să spun că faptul culminant în iubire e, pentru Stendhal, sfârşitul ei. Cum se poate explica împrejurarea că iubirea se sfârşeşte dacă obiectul iubit rămâne identic ? Ar trebui mai curând să presupunem - aşa cum a făcut Kant în teoria cunoaşterii - că emoţiile noastre erotice nu se ajustează după obiectul către care se îndreaptă, ci dimpotrivă: că obiectul este elaborat de către fantezia noastră dominată de pasiune. Dragostea moare din cauză că naşterea ei a fost o greşeală.

Chateaubriand n-ar fi gândit aşa, pentru că experienţa lui era contrară. Iată un bărbat care - incapabil să simtă dragostea cu adevărat - a avut darul de a provoca iubiri autentice. Una după alta au trecut pe lângă el femei şi au rămas brusc pătrunse de iubire pentru totdeauna. Brusc şi pentru totdeauna. Chateaubriand ar fi însăilat negreşit o doctrină în care esenţial pentru dragostea adevărată ar fi să nu moară niciodată şi să ia naştere subit.

[BRUSC ŞI PENTRU TOTDEAUNA]

Iubirile comparate ale lui Chateaubriand şi Stendhal ar constitui o temă de înalt randament psihologic care i-ar învăţa câte ceva pe cei ce vorbesc cu atâta uşurinţă despre Don Juan. Iată doi bărbaţi cu o uriaşă putere creatoare. Nu se poate spune că sunt doi domnişori înfipţi - imagine ridicolă la care a ajuns să fie redus Don Juan de către unele minţi de tot înguste şi necultivate. Şi totuşi, aceşti doi bărbaţi şi-au închinat cele mai alese energii strădaniei de a trăi veşnic îndrăgostiţi. După cum se pare, pentru un suflet ilustru e o problemă dificilă să cadă într-o frenezie amoroasă. Fapt e însă că ei au încercat-o zi de zi şi că aproape întotdeauna reuşeau să se iluzioneze că iubesc. Îşi luau mult mai în serios iubirile decât opera. Curios este numai că cei incapabili să creeze o operă mare consideră că se cuvine tocmai contrariul: să iei în serios ştiinţa, arta sau politica şi să dispreţuieşti iubirile ca pe o îndeletnicire frivolă. Eu nu mă pronunţ: mă limitez doar să constat că marii producători umani au fost îndeobşte inşi foarte puţin serioşi, după concepţia petite-bourgeoise despre această virtute.

Important însă din punctul de vedere al donjuanismului e opoziţia dintre Stendhal şi Chateaubriand. Dintre ei doi, Stendhal e cel ce se avântă cu cea mai mare tenacitate în jurul femeii. Cu toate acestea, el e exact opusul unui Don Juan. Don Juanul este celălalt, mereu absent, învelit în negura sa de melancolie şi care probabil n-a făcut niciodată curte vreunei femei.

Greşeala de cel mai mare calibru pe care o poţi comite când e vorba să defineşti figura lui Don Juan este să te limitezi la bărbaţii care-şi petrec viaţa ademenindu-le pe femei, în cel mai bun caz, rezultatul ar fi întâlnirea cu un tip inferior şi trivial de Don Juan, dar cel mai probabil este ca pe un asemenea drum să ajungi mai degrabă la tipul opus. Ce s-ar întâmpla dacă, vrând să-l definim pe poet, am ţine seama de poeţii proşti ? Tocmai pentru că poetul prost nu e poet, am găsi în el numai truda, agitaţia, năduşeala şi eforturile prin care aspiră zadarnic la ceea ce nu poate realiza. Poetul prost înlocuieşte inspiraţia absentă cu portretul convenţional: pletele şi lavaliera. La fel, acel Don Juan laborios care-şi face zilnic norma de erotism, acel Don Juan ce „pare" în chip atât de limpede Don Juan, e tocmai negaţia şi vidul său.

Don Juan nu e bărbatul care face curte femeilor, ci bărbatul căruia femeile îi fac curte. Acesta e, iată, faptul omenesc indubitabil asupra căruia trebuiau să fi meditat ceva mai mult scriitorii ce şi-au propus în ultimul timp tema serioasă a don-juanismului. E o realitate că există bărbaţi de care femeile se îndrăgostesc cu o intensitate şi o frecvenţă superlative. Iată materie mai mult decât suficientă pentru reflecţie. In ce constă oare darul acesta neobişnuit ? Ce mister vital se ascunde oare îndărătul acestui privilegiu ? Cealaltă variantă, moralizarea pe marginea oricărei figuri ridicole de Don Juan pe care ai dori s-o simulezi, mi se pare prea naivă ca să poată fi rodnică. Este eternul viciu al predicatorilor: să inventeze un manihean stupid în scopul de a se bucura că-l combat pe mamihean.

Stendhal îşi consacră patruzeci de ani din viaţă atacului contra zidurilor feminităţii. Ticluieşte un întreg sistem strategic cu principii şi corolare. Umblă încoace şi-ncolo, se obstinează şi se speteşte cu tenacitate în acţiunea sa. Rezultatul e nul. Stendhal nu a izbutit să fie cu adevărat iubit de nici o femeie. Faptul nu trebuie să ne surprindă prea mult. Cea mai mare parte dintre bărbaţi îndură o soartă similară. Până într-atâta, încât, ca să compenseze nenorocirea, s-a creat obiectul şi iluzia de a accepta ca dragoste veritabilă un anumit ataşament vag sau o toleranţă din partea femeii, obţinute prin nenumărate strădanii. Se întâmplă la fel ca în domeniul esteticului. Cei mai mulţi oameni mor fără a fi savurat niciodată o autentică emoţie artistică. Şi totuşi s-a convenit să fie acceptate ca atare gâdilătura produsă de un vals ori interesul dramatic provocat de un roman greu de digerat.

Iubirile lui Stendhal sunt pseudoiubiri de acest gen. Abel Bonnard nu insistă cum se cuvine asupra acestei împrejurări în cartea sa Viaţa amoroasă a lui Stendhal, pe care tocmai am citit-o şi care mă îndeamnă să scriu aceste însemnări. Observaţia e importantă, pentru că explică eroarea radicală a teoriei sale despre dragoste. Baza acestei teorii este o experienţă falsă.

Stendhal crede - consecvent cu faptele experienţei sale - Că iubirea se „face" şi, în plus, că ea se sfârşeşte. Ambele atribute sunt caracteristice pseudoiubirilor.

Chateaubriand, dimpotrivă, îşi găseşte mereu iubirea gata „făcută". Nu trebuie să se ostenească. Femeia trece pe lângă el şi, brusc, se simte încărcată de o electricitate magică. Se dăruieşte numaidecât şi total. De ce? A! Acesta e secretul pe care autorii de tratate despre donjuanism ar fi trebuit sa ni-l dezvăluie. Chateaubriand nu e un bărbat frumos.

Scund şi adus de spate. Ataşamentul lui de femeia îndrăgostită durează opt zile. Şi totuşi, femeia aceea care s-a îndrăgostit la douăzeci de ani, la optzeci continuă să fie fascinată de „geniu", pe care poate nici nu l-a mai revăzut. Nu e vorba de închipuiri: sunt fapte documentare.