miercuri, 5 octombrie 2011

Curs de metafizică - Nae Ionescu
Tipul Mirelui

Am arătat că un alt simbol, pe care mistica îl întrebuinţează cu predilecţie, este simbolul nunţii, care este mai ales caracteristic religiilor transcendentaliste şi în specie creştinismului.
Evident că acest simbol al nunţii este, înăuntrul experienţei misticii şi al metafizicii, corespunzător, mai mult decât unui unui simbol: se poate vorbi de simbolul nunţii atîta timp cît nu se identifică actul acesta cu actul de iubire; dacă însă se presupune că la baza actului nunţii stă un act de iubire, atunci evident că simbolul este mai mult decît un simbol, este de-a dreptul o realitate. În orice caz, necesitatea, foarte frecventă la toţi misticii care au ajuns la exprimarea conţinutului lor de cunoştinţă mistică, necesitatea simbolului este evidentă din toată literatura mistică; numai că este o confuzie care trebuie înlăturată. Simbolul nunţii este un simbol, atunci cînd — ca să iau un exemplu — Cîntării Cîntărilor i se dau două interpretări: una trupească şi una spirituală. Dacă laşi să cadă interpretarea trupească, atunci simbolul nunţii nu mai are decît o singură interpretare, cea spirituală, şi în momentul acela se confundă propriu-zis cu actul de iubire şi încetează să fie simbol. Întrebarea este dacă este îngăduit realităţii să dea o singură interpretare Cîntării Cîntărilor, adică dacă este îngăduit să privească actul de iubire ca un act care nu se întîmplă în concret, care nu este condiţionat de existenţa noastră trupească şi de funcţiunile noastre trupeşti.

Dacă această disociere este posibilă, atunci evident că intrăm de-a dreptul în realitate. Tocmai aceasta este întrebarea: este posibilă sau nu?
Impresia mea este că, spre deosebire de toţi metafizicienii acri, în frunte cu Schopenhauer, şi spre deosebire chiar de marele nostru poet Eminescu, care n-a fost deloc filozof, trebuie să mărturisesc, spre deosebire de oamenii aceştia care cred că actul de iubire porneşte de la trup şi se continuă înspre spirit, sau porneşte de la spirit numai întru atât întru cît spiritul este un fel de undiţă pentru trup - că punctul acesta de vedere fundamental fals şi anume, eu îmi permit să cred aici, cu d-voastră împreună, că actul de iubire este un act de iubire pur spiritual, căruia iubirea trupului nu-i este decît o continuare imperfectă, pentru că ceea ce este caracteristic şi specific actului de iubire atare este fuziunea şi trupul este tocmai ceea ce se opune fuziunii, tocmai pentru faptul că trupul este individualizare în timp şi spaţiu. Trupul este realitate trăind sub principiul individuaţiei şi prin urmare incapabil de a se depăşi pe el însuşi şi în acest caz este în acelaşi timp incapabil de a servi drept instrument în actul de iubire, pentru că, esenţa iubirii fiind contopirea, trupul tocmai se opune la această contopire. Aşa că, propriu-zis, iubirea trupului este un fel de aberaţie faţă de actul de iubire în el însuşi şi o aberaţie explicabilă tocmai prin aspectul de totalitate pe care îl ia actul de iubire. În momentul în care sînt trup şi suflet, sufletul care iubeşte târăşte după sine trupul într-un act care însă nu-i este caracteristic, într-un act căruia trupul nu-i poate face faţă. Faci să cadă accentul fundamental în acest act pe momentul spiritual, atunci evident că actul de iubire poate să se desfăşoare după toate caracterele lui, dintre care cel mai însemnat este trecerea în eternitate, depăşirea timpului şi spaţiului; faci să cadă accentul fundamental pe elementul material, contingent, concret, trupul, arunci este natural că actul de iubire nu se poate desfăşura după legile lui logice, el caută să se desfăşoare sub categoriile timpului şi spaţiului şi cade prin urmare sub categoria a ceea ce piere.

Deci, dacă admitem că actul de iubire este un act de contopire a două fiinţe, atunci fără îndoială că iubirea poate să aibă decît un singur sens, şi anume cel spiritual.
În sensul acesta spiritual este luată pretutindeni iubirea, în toată literatura mistică, şi acolo unde există o mistică a trupului, această mistică nu este posibilă decît printr-un efort de sublimare a materiei, efort care poate să fie explicabil teoretic, prin necesitatea noastră de a ne evada din noi înşine dar care în chip practic nu este deloc logic şi în chip practic nici nu poate să existe. O mistică a trupului este şi o aberaţie, pentru că trupul este ceva esenţialmente material, mărginit, hotărnicit. Mistica este o evaziune din şi trupul este tocmai negaţie a misticii, tocmai pentru sub steaua individuaţiei.

Prin urmare, trebuie să se dea poemului Cîntarea Cîtărilor, sau actului de iubire, o interpretare strict spirituală şi trebuie să se dea, ca urmare, şi actului nunţii o interpretare intelectuală, pentru că nu degeaba în creştinism nunta este considerată ca o taină. Dacă nunta ar fi ceea ce vă închipuiţi că este ea, n-ar avea nevoie să fie taină, ar fi pur şi simplu istorie, proces istoric. De ce credeţi că nunta este în aceeaşi măsură taină cum este împărtăşirea sau botezul? Pentru că actul nunţii închide în el elemente care depăşesc concretul, depăşesc prin urmare categoria istoricului. Care sunt elementele care depăşesc categoria istoricului? În speţă sunt două. Primul este conţinut în afirmaţia că femeia trebuie să-l urmeze pe bărbat, adică, o dată ce taina nunţii a fost împlinită, aceştia doi nu se mai pot despărţi niciodată; al doilea element este cuprins în prescripţia creaţiei. Ce înseamnă unul, ce înseamnă celălalt? Imposibilitatea despărţirii unui bărbat de femeia lui, atunci când ei stau în adevăr sub taina nunţii şi cînd în adevăr ei au realizat această taină, provine din faptul că doi oameni, legaţi prin taina nunţii, nu mai sînt două fiinţe omeneşti, ci una singură, alta decît fiecare dintre ele. Cu alte cuvinte s-a operat un fel de sinteză spirituală şi s-a creat un fel de ştiinţă spirituală nouă. De aceea nici nu există, propriu-zis posibilitate de divorţ. Ştiţi că biserica nu admite divorţul nicăieri. 
 
Lumea zice că divorţul nu este interzis decît la catolici; aceasta nu este exact, el nu este admis nici la ortodocşi: numai printr-o decădere a ierarhiilor bisericeşti s-a ajuns la aberaţia aceasta a divorţului, deoarece legătura aceasta în faţa lui Dumnezeu nu se poate desface, întrucît ceea ce se leagă sub egida divinităţii nu se mai poate dezlega. Adică, dacă în adevăr s-a săvîrşit taina nuntii, trebuie să presupunem că există acea fiinţă nouă, că s-a operat acea sinteză spirituală. Dacă presupunem că acea sinteză spirituală nu s-a operat, aceasta înseamnă că taina nunţii nu este eficace; biserica însă nu poate să admită că o taină a ei n-ar fi eficace, prin urmare nu poate să admită că nu s-a operat acea sinteză de care vorbeam şi urmare biserica nu poate să admită divorţul. Biserica ar putea să spună cel mult că condiţiile în care s-a operat într-o anumită dată, taina nunţii, n-au fost cele prescrise şi deci actul nunţii este nul, dar numai pentru cazul acela. Şi este logic şi natural să fie aşa. Biserica este o lume de realităţi aparte, care pleacă fără îndoială de la anumite premise, care nu sînt premisele realităţii concrete; în momentul însă în care ai intrat în premisele ei, este imposibil să mai ieşi din ele. Este o logică de o stringenţă absolută, pentru că, de îndată ce ai admis că taina nunţii există ca o realitate şi are o eficacitate, trebuie să admiţi că este indisolubilă. Vasăzică, prima semnificare a tainei nunţii înseamnă legătură indisolubilă.

Al doilea moment spuneam că este indicaţia creaţiei. Aceasta înseamnă pur şi simplu necesitatea individului de a se depăşi pe el însuşi în timp. Cei care aţi citit romanele lui Proust, ştiţi cum rezolvă el problema aceasta. El nu vede propriu-zis oamenii în timp, ci ar vrea să creeze succesiunea imaginilor în timp ale unui individ, o imagine spaţială enormă a omului, ceea ce înseamnă că ceea ce numeşte istoria unui individ nu este propriu-zis decât prelungirea lui sub categoria timpului. Această prelungire a lui sub categoria timpului se face însă, peste anumite limite, numai cu ajutorul nunţii. Cu alte cuvinte, omul se poate prelungi în timp, după legile lui naturale, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, o anumită bucată de vreme; de la un moment dat însă, el singur nu mai poate să existe prin el însuşi. Vedeţi că în taina nunţii revine încă o dată, în religia noastră, ideea transcendenţei, ideea a ceva care transcende individul: individul se poate continua în timp, dar nu ca individ, ci cu ajutorul unei sinteze oarecare, adică el face apel la ceva în afară de el, pentru ca să se poată continua într-o oarecare formă în timp.

Vasăzică, în taina nunţii sînt două elemente caracteristice: întîi crearea unei fiinţe noi printr-o legătură indisolubilă, printr-o contopire a doi indivizi deosebiţi, şi al doilea, continuarea acestei fiinţe noi prin actul de creaţie. Dar actul de creaţie este un act de durere: Dumnezeu, cînd i-a izgonit pe cei dintâi oameni din rai, le-a pus blestemul naşterii în durere, care propriu-zis nu era blestem, ci însăşi legea omului. Lucifer a căzut pentru că a vrut să-şi depăşească legea lui: el a crezut că poate să creeze în acelaşi fel în care creează Dumnezeu. Dar el nu putea să creeze în acelaşi fel în care creează Dumnezeu, el nici nu avea vocaţia unei fiinţe creatoare, îngerii nu sînt existenţe creatoare, în angelologie, ci sunt existenţe contemplative. Iar cînd Lucifer a căzut, legea lui a fost munca, acţiunea incontinuă, pentru că chiar în această acţiune era închisă pedeapsa lui. Orice acţiune trebuie să ajungă la un act de creaţie, şi numai Dumnezeu creează fără consumare de substanţă, ceilalţi creează toţi cu consumare de substanţă, deci creează în dureri, pentru că orice consumare este o durere. Deci, atunci după Dumnezeu a spus că va naşte în dureri, nu a aruncat propriu-zis Evei un blestem, ci a marcat-o cu legea ei: ai vrut să mănânci din pomul cunoştinţei, ai căzut deci din atitudinea contemplativă în care erai pînă acum faţă de mine, Dumnezeu, ai intrat într-o oarecare măsură sub legea lui Lucifer, care şi el s-a împotrivit legii omului, şi atunci împărtăşeşte cu el pedeapsa, care este creaţia în durere. Omului, spre deosebire de Lucifer, i s-a dat însă o posibilitate, aceea a răscumpărării, pe care Lucifer nu o are; dar atît este deosebirea dintre om şi diavol.

Va să zică, al doilea moment este continuarea fiinţei noi dincolo de limitele posibile ale unui individ izolat, prin urmare un fel de continuitate în timp a individului, evident că nu a individului în forma lui specifică, dar a ceva din el care trece în celălalt.
Natural că în fiecare din noi sînt strămoşi de-ai noştri şi e natural că noi, cei de astăzi, ne vom continua pînă la sfîrşitul veacului; nu în aceeaşi unitate de echilibru, dar ceva din noi trăieşte pînă la sfîrşitul lui. Prin urmare, noi, împlinind toate tainele şi fiind pasibili de redempţiune, de răscumpărare, continuăm să rămânem aici, într-un fel, în viaţă: prin posibilitatea mîntuirii, recădem întruna în viaţa de aici, care tinde spre mîntuire. Momentele acestea ale tainei nunţii sînt foarte caracteristice şi ne fac să înţelegem de ce este întrebuinţat simbolul nunţii în redarea experienţei mistice. În toată literatura mistică există două tipuri de analogare a vieţii mistice cu nunta: tipul cu trei trepte şi tipul cu patru trepte. Tipul cu patru trepte nu este reprezentat de fapt în literatura scrisă decît, după ştiinţa mea, de doi autori de scrieri mistice:t Richard de Saint Victor şi Ioannes Climax, Sf. Ioan Scărarul. Cealaltă literatură mistică reprezintă în genere tipul cu trei trepte, şi anume: prima treaptă este logodna, a doua taina nunţii, şi a treia treaptă fuziunea. Acei care reprezintă tipul cu patru trepte mai adaugă încă una la aceasta, şi anume rodnicia, rodul.

În viaţa mistică, logodnei îi corespunde dorinţa sufletului de a-1 căuta pe Dumnezeu. În literatura mistică, sufletul care-l caută pe Dumnezeu, în alegoria nunţii, are numele respectiv de mireasă. Al doilea moment al tainei nunţii, în literatura mistică, reprezintă clipa în care sufletul îl cunoaşte pe Dumnezeu sau sufletul şi Dumnezeu sînt oarecum faţă în faţă: dorinţa de a-1 cunoaşte pe Dumnezeu a pus sufletul în faţa lui Dumnezeu. Al treilea moment este difuzarea sufletelor în Dumnezeu, contopirea, pierderea sufletului Dumnezeu, adică momentul extatic în experienţa mistică în care individualitatea dispare, se împrăştie în realitatea ştiinţei supreme. Acum urmează, pentru tipul al doilea, al patrulea moment al rodului, care reprezintă, în experienţa mistică, recăderea în lume, adică momentul care începe să fie iarăşi punct de plecare pentru un alt proces mistic. Recăderea în lume echivalează în experienţa mistică cu lepădarea de bucuria contemplativă şi cu preluarea suferinţei sufletului, care se îndumnezeise prin difuzarea în Dumnezeu, în omenesc, act de durere care corespunde tocmai actului de durere al creaţiei în taina nunţii. Vedeţi prin urmare că aceste patru momente: aşteptarea, luarea de contact, fuziunea şi ieşirea din acest proces, sînt caracteristice actului de uniune mistică a sufletului omului cu Dumnezeu şi toate aceste patru momente sînt expuse în limbaj simbolic, bazîndu-se pe patru momente ale tainei nunţii.

De ce s-a ales tocmai taina nunţii, ca să fie simbolul acestei operaţii? Simbolul acesta este general, nu pentru că l-au luat oamenii unul de la altul, ci pentru că a crescut, în fiecare din cei cu experienţă mistică, necesitatea de a se apropia de el. Prin urmare, trebuie să fie însuşi ceva care să-1 hotărască pentru această întrebuinţare. Ce? Cred că nu este prea greu de ghicit că elementul hotărâtor, în alegerea acestui simbol şi nu a altuia pentru exprimarea acestei fuziuni, vine din faptul că la baza tainei stă actul de iubire, iar la baza fuziunii credinciosului cu Dumnezeu stă tot actul de iubire. Iubirea înseamnă, într-un oarecare fel, trecerea mea, difuzarea, topirea mea ,în ceva care este în afară de mine, atît şi nimic mai mult. Prin urmare, actul mistic, care este depăşirea mea, scoaterea mea de sub operaţia individuaţiei, are aceeaşi structură ca şi actul de iubire, iar taina nunţii, sprijinindu-se pe aceleaşi act de iubire, este foarte aproape de mintea oricui că actul mistic poate găsi simbolul cel mai apropiat în această taină a nunţii.

Pentru că însă lucrurile acestea să fie în adevăr înţelese, trebuie să plecăm de la premisa pe care eu v-am desfăşurat-o pe scurt la începutul acestei prelegeri că actul de iubire se opune întrebuinţării trupului, adică a limitatului, ca instrument pentru iubire; să înţelegem prin urmare iubirea ca un proces pur spiritual, şi atunci tot ceea ce se desfăşoară în planul mistic şi se exprimă sub simbolul nunţii va deveni foarte clar.
Pentru ca să plasaţi cele ce v-am spus astăzi în cadrul general al consideraţiilor noastre, ţin să vă adaug că simbolul nunţii îl întrebuinţează întotdeauna misticii de tipul al doilea, dintre cele trei tipuri pe care le stabileam noi, tipul evaziunii, nu tipul sfinţeniei, ci tipul legăturii cu nuntă; iar în cele trei ipostaze ale lui Dumnezeu, tipul de mistic care întrebuinţează mai ales acest simbol este acela care se apropie de funcţiunea lui Dumnezeu Fiul. De aceea veţi găsi în creştinism că întotdeauna Dumnezeu, pentru acest tip de experienţă mistică, poartă numele de mire, iar mirele nu este altul decît Iisus Hristos.