duminică, 26 iunie 2011

 Despre frumos si bine 
- Immanuel Kant -
Sublimul impresionează, frumosul încântă. Chipul omului stăpînit din plin de sentimentul sublimului este serios, uneori împietrit şi uimit. În schimb, receptarea vioaie a frumosului se recomandă printr-o limpezime strălucitoare a ochilor, prin trăsăturile surâsului şi deseori printr-o voioşie zgomotoasă. La rândul său sublimul este de feluri diferite. Sentimentul sublimului este însoţit uneori de o oarecare spaimă sau de tristeţe, alteori doar de uimire liniştită, şi în alte cazuri de frumuseţea extinsă în planul sublimului.
Primul caz l-aş numi sublimul înspăimântător, pe cel de al doilea nobil, iar pe cel de al treilea – măreţ. Singurătatea adâncă este sublimă, dar într-o manieră înfricoşătoare. De aceea deşerturile întinse de genul primejdiosului pustiu au furnizat întotdeauna motive să le populăm cu umbre înfricoşătoare, cu iazme şi stafii.
Sublimul trebuie întotdeauna să fie mare, frumosul poate fi şi mic. Sublimul trebuie să fie simplu, frumosul poate fi lustruit şi împodobit. O mare înălţime este tot atât de sublimă ca şi o mare adâncime, doar atât că una este însoţită de senzaţia spaimei alta de a admiraţiei de unde rezultă că una poate fi sublim-înspăimântătoare, iar cealaltă – nobilă.
*
Inteligenţa e sublimă, isteţimea este frumoasă. Cutezanţa e sublimă şi măreaţă, viclenia – meschină dar frumoasă. Însuşirile sublime insuflă stimă, iar cele frumoase – dragoste.
*
Pe câte unul îl preţuim prea mult pentru a-l putea iubi. El ne insuflă admiraţie, dar e prea departe de noi pentru a ne încumeta să ne apropiem de el prin intimitatea iubirii.
*
Pritenia are în primul rând trăsătura sublimului, dragostea între sexe însă pe cea a frumosului.