CONSTANTIN BRÂNCUŞI

MITUL ANDROGINULUI LA BRÂNCUŞI

 Fragment din PLATON - Dialoguri

Schimbările fiinţei omeneşti 

Trebuie mai întâi să vă spun cum e fiinţa omenească şi ce schimbări a suferit ea.
Mai demult, natura omului nu era cum este azi, ci cu totul alta. Trei genuri de oameni au fiinţat la început, nu ca acum: bărbat şi femeie; era şi-al treilea sex, având câte ceva comun cu fiecare din celelalte două. Astăzi, doar numele a mai rămas dintr-însul; fiinţa însăşi a dispărut. Acest sex se numea pe-atunci androgin, căci şi înfăţişarea lui conţinea, ca şi numele, câte o parte din bărbat şi din femeie. Acum numele lui nu-i altceva decât o poreclă aruncată cuiva spre a-1 jigni. Afară de asta, corpul întreg al fiecărui androgin era de o înfăţişare rotundă; spatele şi coastele în formă de cerc; avea patru mâini şi tot atâtea picioare. Aveau şi două chipuri, exact la fel, aşezate pe un gât circular, un singur cap pe care se desenau cele două feţe opuse una alteia, patru urechi, două organe de procreaţie şi, în sfârşit, toate celelalte pe care, prin comparaţie cu acestea, le puteţi reconstitui lesne2. Umblau drept, ca noi, şi se îndreptau în orice direcţie ar fi dorit s-o apuce. Când însă voiau să iuţească pasul, se sprijineau consecutiv pe cele opt membre şi-şi luau fuga într-o grăbită rostogolire circulară, întocmai ca cei care fac tumbe şi cad mereu în picioare.

Iată acum şi cauza pentru care aceste trei genuri de oameni se deosebeau între ele. Sexul bărbătesc a fost încă de la început copilul Soarelui; cel femeiesc al Pământului, iar ambigenul al Lunii, căci şi ea se împărtăşeşte din Soare şi Pământ. Aceşti androgini aveau şi formele rotunde şi mişcările circulare, chiar de la părinţi. Hărăziţi cu o rezistenţă şi-o virtute miraculoase, cu o cutezanţă fără de margini tocmai cum spune Homer despre Efialte şi Otus, ei s-apucară să se suie-n cer ca să pună mâna pe zei. Atunci Zeus şi ceilalţi zei s-au sfătuit ce trebuie să facă... şi nu erau în stare să ia o hotărâre. Nu era locul, în adevăr, nici să-i ucidă, nici — trăsnindu-i ca pe giganţi — să şteargă de pe faţa pământului neamul lor. Aşa ceva ar fi însemnat pentru dânşii să desfiinţeze chiar onorurile şi daniile ce le vin din partea oamenilor. Dar nu le putea ierta nici cutezanţa. După oarecare gândire, Zeus abia se hotărî, în sfârşit.


Luând deci cuvântul, zise: „Cred c-am găsit mijlocul de-a sili pe oameni să-şi lase obrăznicia.
Îi voi face mai slabi. Iată, am să-i tai în două pe fiecare şi-au să se facă pe dată mai neputincioşi; ba, ne-or fi şi mai productivi, din cauza numărului mai mare. Şi vor umbla drept, pe două picioare. Dar dacă şi aşa se vor arăta necuviincioşi, nevoind să se potolească, iarăşi am să-i tai în două — zise dânsul —, ca să umble pe un singur picior, sărind ca şchiopii".


Spunând asta, Zeus tăie în două pe androgini, cum tăiem noi scoruşele spre a le pune la uscat, sau cum unii despică ouăle cu firul de păr. Pe care, cum îl făcea în două, poruncea lui Apolo să-i întoarcă figura şi-o jumătate a gâtului spre partea unde era tăietura, pentru ca omul văzând-o să devină mai modest. Cât priveşte celelalte părţi, zeul porunci să se vindece. Şi Apolo îi întoarse atunci figura; şi, cum strângi la gură o pungă, aşa adună el toate pieliţele peste ceea ce numim acum pântec. N-a lăsat decât o deschizătură pe care o strânse în mijlocul burţii, într-un punct ce se numeşte buric. Netezi şi celelalte cute, destul de multe, întocmi pieptul, folosindu-se de-o unealtă asemenea celeia pe care o întrebuinţează cizmarii spre-a întinde ******* pe calapod. Nu lăsă decât prea puţine creţuri în preajma pântecului, lângă buric, pentru a păstra doar amintirea vechii pedepse.


Iar după ce natura s-a făcut în două, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăţi. Când se întâlneau, se prindeau în braţe şi se strângeau atât de tare, că-n dorul lor de contopire uitau şi de mâncare şi de tot, şi deveneau incapabile pentru oricare altă treabă, întrucât una fără alta nu mai voiau să s-apuce de nimic. Când una din ele murea, partea rămasă singură căuta împreunarea cu altă jumătate părăsită, fie că dădea chiar peste jumătatea unei femei întregi (ceea ce noi numim astăzi „o femeie"), fie că era jumătatea unui bărbat. Rasa mergea astfel spre stingere. Atunci Zeus se milostivi de neamul omenesc şi inventă alt leac. El strămută în faţă organele creatoare, căci pân-aci androginii le aveau în partea din afară. Ei zămisleau şi năşteau nu prin conlucrarea acestor organe, ci în pământ, ca greierii. Mutându-le Zeus în faţă, naşterea s-a făcut de-acum încolo numai printr-însele: bărbat cu femeie. Datorită acestei orânduieli, dacă bărbatul se uneşte c-o femeie, zămisleşte; şi astfel, neamul se păstrează. Dar dacă bărbatul s-ar întâlni tot cu bărbat, dintr-o unire ca asta urmează dezgustul şi-ndată ei ar pune capăt împreunării şi s-ar întoarce spre alte fapte, ar înclina spre o altfel de viaţă. Iată, de atunci este împlântat în oameni amorul unora către alţii! Eros este cel ce împreunează frânturile vechii naturi; el îşi da osteneala să facă din două fiinţe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane.

Explicarea pasiunii amorului


Fiecare din noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcând două dintr-una; şi fiecare jumătate îşi caută necontenit frântura ruptă din el însuşi. Acei dintre bărbaţi care sunt frântură din fiinţa ambigenă, numită odinioară androgin, iubesc femeile; din această categorie de oameni provin cele mai multe cazuri de adulter. La fel cu femeile iubitoare de bărbaţi şi cu cele adultere: ele îşi trag fiinţa din aceeaşi categorie. Cât despre cele ce-au rezultat din tăierea femeii, acestea nu dau nici o atenţie bărbaţilor; înclinarea lor este tot., către femei: heteristriile1 sunt din această categorie. De altă parte, cei ce provin din despicarea bărbatului înclină cât sunt copii înspre sexul bărbătesc şi, întrucât ei înşişi sunt părţi ale acestui sex, iubesc pe bărbaţi şi-s bucuroşi să trăiască împreună şi alăturea de aceştia. Iată de ce-s dânşii cei mai destoinici dintre copii şi tineri: fiindcă prin natura lor sunt cei mai bărbăteşti! Afirmă unii că sunt lipsiţi de ruşine. E o neexactitate: nu din neruşinare fac asta, ci din curaj, din bărbăţie şi din caracter viril, fiind dornici de ce le este asemeneaMm o dovadă importantă; astfel de exemplare, odată pregătirea terminată, sunt singurii bărbaţi care intră în politică. Apoi, când devin bărbaţi, ei iubesc copiii şi, prin firea lor, nu b dau vreo atenţie căsătoriilor, nici procreaţiei copiilor; sau o fac numai siliţi de lege. Plăcerea lor e să rămână burlaci şi să trăiască unii cu alţii. Ca să spun într-un cuvânt, unul ca acesta devine iubitor de copii, se face alintător al lor şi-i pururea în căutarea celui de-o fiinţă ca sine.


Aşadar, când întâmplarea scoate cuiva în cale propria sa jumătate — fie că-i în joc un iubitor de copii, fie că~i oricare altul — atunci ca prin farmec el este fulgerat de-o simpatie, de-o afinitate, de-o dragoste... care-i face, ca să spun aşa, incapabili să se mai despartă unul de altul, nici măcar o clipă! Ei trăiesc apoi viaţa împreună... dar, dacă i-ai întreba, nu ţi-ar putea spune ce aşteaptă fiecare pentru sine, unul de la altul. Nimeni n-are impresia că legătura plăcerilor amoroase este ceea ce-i împinge să se bucure cu o adevărată patimă la apropierea unuia de celălalt. Dimpotrivă, e vădit că altceva urmăreşte sufletul lor, ceva care-i incapabil s-o mărturisească, ceva care se ghiceşte numai, sau se întrevede. Iată: să zicem că în timp ce stau împreună li s-ar înfăţişa deodată Hefaistos cu uneltele, şi le-ar grăi astfel: „Care-i,oameni buni, dorinţa ce vreţi să se-mplinească vouă din partea unuia către celălalt?" Să zicem că faurul, observându-i că pregetă să dea răspunsul, ar lua iarăşi cuvântul: „Nu cumva ceea ce doriţi este să rămâneţi de-a pururea împreună, unul alături de celălalt, şi ca nici noaptea nici ziua să nu vă depărtaţi unul de altul? Ei bine, dacă asta-i ce doriţi, aflaţi că eu vreau : să vă unesc, să vă topesc împreună; vreau să fac din voi doi o singură fiinţă, astfel, cât veţi trăi, să trăiţi laolaltă, iar când veţi muri, să fiţi şi-n lăcaşul lui Hades o persoană în loc de două; să muriţi laolaltă. Observaţi de nu-i aceasta dorinţa voastră şi spuneţi-mi dacă n-aţi vrea să vă făuresc o astfel de soartă".


Auzind acestea, ştim bine că nici unul dintr-înşii n-ar tăgădui; nimeni n-ar spune că vrea altceva. Dimpotrivă, fiecare ar crede că a auzit apriat ceea ce dorea de multă vreme: să se apropie şi să se topească împreună cu persoana iubită de dânsul; din două se face o singură fiinţă. Pricina lucrului stă tocmai în vechea noastră natură, care era astfel, încât alcătuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decât numele acestui dor, al acestei goane după unitate. Căci înainte de asta, cum am spus, eram una, pe când acum, din cauza necuviinţei noastre, zeul ne-a separat cum au fost separaţi şi răsfiraţi arcazii de către spartani. De nu ne-om purta respectuos faţă de zei, teamă mi-e să nu fim tăiaţi încă o dată şi să rămânem ca acele figuri sculptate pe pietrele de mormânt, care profilează numai o secţiune din om, trasă de-a lungul nasului, sau să ne facem ca bucăţile arşicelor tăiate între doi prieteni'.


Iată motive pentru care tot omul trebuie îndemnat să fie cu evlavie faţă de zei: pe de o parte, ca să scăpăm de noi nenorociri, pe de alta, pentru a izbuti să refacem unitatea spre care Eros ne călăuzeşte ca un suveran. Nimeni deci să nu săvârşească ceva împotriva lui (şi lucrează potrivnic cine se face urât zeilor). Devenind însă prietenii lui şi păstrându-ne legăturile cu acest zeu, vom afla şi ne vom întâlni cu iubitul nostru, cu propria noastră jumătate, ceea ce la puţini din cei de astăzi li-i dat s-o facă.

 CONSTANTIN BRÂNCUŞI (n.19 februarie Hobiţa Gorj -  d. 16 martie 1957 Paris) a fost un sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuşi a fost ales postum membru al Academiei Romane. Francezii îi scriu numele Brancusi.

 

MIRCEA ELIADE

Spiritul lui Mircea Eliade a făcut şi face parte din spiritul universal. Despre el nu putem vorbi la trecut... Mircea Eliade nu a ”fost”, ci ”este”.

MEMORII 1907-1960 - Mircea Eliade.
(fragmente)

Dar destinul hotărîse altfel...

Ultima frază a ultimei cărţi scrise de Mircea Eliade. Ultimul simbol pe care ti-l propune. Aici, sacrul nu mai este preocupat să se camufleze. Pentru ca o operă — neteminată — să se încheie cu aceste cuvinte, ea trebuia să fie scrisă de un Eliade. Înainte de a pleca, decodificatorul misterelor adaugă o cheie celor pe care ni le lăsase deja. Ca încă o lumină înainte de a se cufunda în aceea a „vieţii de după viaţă".

Şi atunci, se mai poate afirma cu certitudine că n-a avut timpul necesar să termine această carte? Timp, carte... Dacă Eliade a fost stăpînit pînă la obsesie de carte, aceasta e pentru că ea constituia pentru el un mijloc privilegiat de a „ieşi din Timp", de a „pune în valoare Moartea ca reintegrare". Dar şi aici destinul hotărîse în mai multe împrejurări altfel: atîtea note, manuscrise, caiete, scrisori pierdute la Londra în timpul războiului, surghiunite prin poduri uitate din Bucureşti, arse din nebăgare de seamă la Paris şi, în sfirşit, mistuite de flăcări la Chicago într-un incendiu inexplicabil... Cine poate spune cît de puternic a fost pentru el acest ultim şoc? S-a găsit pe biroul său o notă datată 19 decembrie 1985:

„Ieri seară, pe la zece, am auzit bătăi în uşa din dos. Vecinul nostru, de la etajul de jos, îmi spune:
— Biroul dtale arde! Am telefonat la pompieri. Lucrează acolo de cinci minute. Poate că ar trebui să veniţi să vedeţi ce s-a întîmplat...
M-am îmbrăcat cît am putut de repede şi am plecat cu el. Auzeam cum pompierii spărgeau geamurile de la ferestrele biroului... Ger cumplit, şi apa care se scurgea pe scările Meaville-ului îngheţa îndată ce ajungea pe trotuar.

Nu mi-au dat voie să intru. Pe scara principală, apa se revărsa ca un pîrîu de munte.Aşa a început. A trebuit să mă întorc acasă. Christinel mi-a dat un somnifer dublu."
In acea zi, Eliade se temea ca nu cumva focul să fi distrus printre altele manuscrisul Jurnalului, martor (activ) al vieţii sale. Profund afectat, să fi văzut el în asta, sub aparenţa profanului, unul din acele „semne" pe care ştia să le descifreze ca nimeni altul? „Moartea colectivă", care îl preocupa de atîta timp, începea cu cea a scrierilor sale inedite, ataca perfid amintirile.

Mircea Eliade s-a stins în aprilie 1986, cu o carte în mînă. Fără să o fi scris pe cea care l-a tentat atît de mult, Omul ca simbol. El. Destinul hotărîse altfel...
ALAIN PĂRUIT

ULTIMELE CLIPE ALE LUI MIRCEA ELIADE

MAHĂPARINIRVĂNA

Profesorul Ioan Petru Culianu, unul dintre discipolii cei mai apropiaţi ai lui Mircea Eliade, a relatat ultimele zile ale acestuia într-un text [redactat în limba română şi pe care-l redăm şi noi -— n. ed.] din care reproducem aici esenţialul, cu amabila autorizaţie a dlui Virgil Ierunca, ce l-a publicat în numărul special (48-49, noiembrie 1986), drept omagiu adus lui Eliade, în „Limite", revistă culturală românească ce apare la Paris.

După trei săptămîni de şedere la Chicago, seara de luni 14 aprilie este a doua pe care n-o petrec împreună cu Mircea şi Christinel Eliade. [...] De o săptămînă, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce în coşul pieptului şi e cuprins de o ciudată oboseală. In primele două săptămîni după venirea mea, am lucrat amîndoi cu spor la diverse lucruri — între altele, la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 decembrie 1985. In fond, paguba materială a fost redusă: toate hîrtiile importante au fost salvate. Au pierit cărţi şi scrisori numai. Pentru Mircea Eliade însă, incendiul a avut o altă semnificaţie. Mi-a repetat de atîtea ori că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre, încît cred că-1 înţeleg. Se gîndeşte oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consumă biblioteca şi pe savant împreună cu ea?

(Jurnal [I. P. Culianu — n. ed.], 4 aprilie 1986, despre seara petrecută la Christinel şi Mircea Eliade, împreună cu fiziciană Sanda Loga: „M.E. citeşte foarte mult despre Life after Life — Viaţa după viaţă — şi e convins că moartea e un «semn de lumină». Repetă asta de mai multe ori. Chr. şi S.L. numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameniscăpaţi ca prin minune de la moarte. De fapt, de treizeci şi mai bine de ani, aceasta e una din marile teme ale literaturii sale." Jurnal, 5 aprilie: „Oare pe cine încerca să convingă de cele de mai sus, pe noi, ori pe sine însuşi? Pe amîndoi, cred. [..,]

Duminică după prînz, ne-am plimbat împreună ca să admirăm florile abia răsărite pe peluze (Mircea Eliade admiră peluzele americane şi lărgimea străzilor: „Aici poţi respira, nu e înghesuit ca în Europa.") Mi-a părut iarăşi cum îl ştiu de mai bine de zece ani, fremătînd de curiozitate pentru orice, iradiind din toată fiinţa un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace şi seninătate. Nu a părut nici obosit, nici deprimat. în cadrul schimburilor active de cărţi care au loc începînd din seara venirii mele, îi promit să-i caut pentru a doua zi nuvela Ligheia de Tomasi di Lampedusa.

Seara, sîntem invitaţi cu toţii la celebra indianistă Wendy O'Flaherty şi la băiatul ei Michael, împreună cu nu mai puţin celebrul filozof David Tracy, numit de curînd Service D/s tinguished Professor. Christinel şi Mircea Eliade sînt centrul serii. Pentru prima dată în ultimele zile, el cinează fără dureri. Sîntem cu toţii optimişti, cu atît mai mult cu cît ultimele analize, făcute în urmă cu vreo două săptămîni, au fost perfecte. Satisfăcut, mă întorc acasă cu gîndul că marţi vom relua lucrul şi că, poate, Mircea Eliade va renunţa la spaima de magnetofon şi va începe să dicteze o nuvelă. Durerile care l-au chinuit pînă acum nu pot fi decît una din nenumăratele şicane ale artritei, aceeaşi care-1 împiedică să scrie.

Luni, 14 aprilie, după ora 7 seara [...] Telefonul la care Christinel răspunde de obicei sună în gol. O invitaţie de ultimă oră? [...] Puţin probabil. încerc să-mi alung gînduri sinistre. Fără îndoială, trebuie să existe o explicaţie simplă pentru absenţa lor de acasă: de exemplu, s-au dus la Quadrauglc Club să cineze. Dar acolo se duc doar miercurea. încă de două ori telefonez fără răspuns. După opt, telefonul meu intră în pană. Încerc pînă la zece să-1 animez, dar fără folos.

Marţi [...] la ora 11 [...] găsesc o notă în uşă: Christinel se află în spital, Mircea Eliade este în Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală. La 11.30, intru pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar „Bernani Mitchell", unul dintre cele mai bune din lume. Cu mîna lui Christinel în mîna lui stîngă, Mircea Eliade îi zîmbeşte, apoi îmi zîmbeşte cu aceeaşi căldură care este numai a sa. Ne înţelege perfect, dar nu poate vorbi: atacul i-a atins partea stingă a creierului, nu se ştie cît de grav. Partea dreaptă a corpului îi este, probabil temporar, paralizată.

Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran Exercices d'admiration şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai tîrziu, stătea în fotoliu zîmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezînd că e vorba de o glumă, Christinel 1-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea 1-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute.

Doctorii erau optimişti: desigur, următoarele zile aveau să fie hotărîtoare, dar congestia părea relativ uşoară. Şansele să se restabilească erau, în acea primă zi, de 50%. Dovedind un devotament pe care aveam să-1 înţeleg în cele aproape opt zile de veghe la căpătîiul lui Mircea Eliade, lîngă rezervă se aflau deja decanul facultăţii, profesorul Frank Gamwell, Da-vid Tracy, Wendy O'Flaherty, fiziciană Sanda Loga, mai tîrziu profesorul Jerry Brauer; profesorii Joseph şi Evelyn Kita-gawa, Paul Ricoeur cu soţia şi mulţi alţii.

În tot acest timp, Mircea Eliade e alert, îşi potriveşte ochelarii ca să recunoască vizitatorii, zîmbeşte, şi mai ales îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sîrmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strînge afectuos mîna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mîna la buze ca să i-o sărute. în rezervă, nu se varsă lacrimi. Christinel şi le şterge afară, iar lîngă el rosteşte fără încetare încurajări.

Ştiu că mulţi oameni sînt, ca şi mine, profund legaţi de Mircea Eliade. Dar purtarea prietenilor săi americani este uimitoare: decanul Gamwell şi David Tracy îşi vor anula fiecare o călătorie, petrecîndu-şi ziua întreagă la spital. Iar măsura devotamentului lor avea să se vadă abia în zilele următoare. Profesorul Nathan Scott, un venerabil pastor anglican de culoare, fost coleg al lui Mircea Eliade, e anunţat de internarea acestuia şi sfătuit să nu vină încă la Chicago. Mircea Eliade a lăsat dispoziţie ca el să-i administreze extrema oncţiune[1] [...]. Deocamdată însă, Mircea Eliade pare în afara oricărei primejdii. [...] Christinel e hotărîtă să-1 vegheze în fiecare clipă, iar el însuşi, deşi incapabil s-o spună, pare decis să recupereze.

Relatarea tuturor acestor fapte şi nume are, după cum cred, importanţa ei în economia biografiei lui Mircea Eliade. Transparentă dintru început [...], existenţa lui Mircea Eliade trebuie să-şi găsească o cronică exactă pînă în ultimele clipe. Mai mult, nici un amănunt al acestor opt zile de veghe nu e lipsit de sens. O moarte nu seamănă cu alta, deşi, probabil, există anumite modele cărora toate morţile li se conformează mai mult sau mai puţin. Moartea ciobanului din Mioriţa nu e la fel cu aceea a doamnei Bovary, iar crucificarea lui Isus nu seamănă cu sfîrşitul lui Buddha, cunoscut sub numele de parinirvăna.

Jurnaliştii l-au numit deseori un mare solitar. Corectă în ce priveşte opera lui, judecata este cît se poate de nedreaptă cu referire la viaţa (şi la felul morţii) lui Mircea Eliade. A afectat direct sute de conştiinţe; poate mii; şi indirect sute de mii. Toate se întîlnesc acum într-un moment de solidaritate care îi transformă sfîrşitul într-o ceremonie patetică, dar nu tragică. (Aveam să înţeleg acest lucru abia peste cîteva zile. însăşi moartea lui semăna pace.)

Dintru început, devotamentul tuturor prietenilor a fost mişcător; pentru a da un singur exemplu: într-una din zile, decanul Gamwell a stat nu mai puţin de şapte ore în picioare, nemişcat, în coridorul spitalului, fără a-şi manifesta în nici un fel prezenţa, de teamă de a nu stingheri. Mulţi s-au perindat în pelerinaj necurmat, sfidînd toate regulile secţiei de reanimare (Intensive Care Unit), deseori spre disperarea personalului.

Optimismul nostru a durat trei zile, în care starea lui Mircea Eliade părea uneori să se îmbunătăţească atît de mult, încît nu aveam îndoieli asupra însănătoşirii. Joi, la 7.30 dimineaţa, a răspuns perfect examenului neurologic, dar mai tîrziu şi-a pierdut coordonarea, dînd semne de nervozitate, probabil din cauza unei dureri. Uşor sedat, a dormit mult, dar seara nu mai era în forma de dinainte. Acesta nu era un motiv pentru a pierde speranţa: doctorii explicaseră că o congestie produce întotdeauna edem cerebral; perioada cea mai dificilă pentru bolnav este retragerea edemului, care durează circa trei zile. Abia după aceea se poate constata mărimea daunelor, vindecarea completă nefiind nicidecum exclusă.

Deşi vineri la prînz Mircea Eliade nu mai deschidea ochii (funcţiile inimii, vizibile pe ecran, fiind însă excelente), totul părea să corespundă previziunilor medicale. Mi-am ţinut seminarul între 1.30 şi 4.30, iar înainte de 5 m-am întors la spital fără nici un fel de presentimente, convins că lupta lui Mircea Eliade, cu ajutorul devotamentului nesfîrşit al lui Christinel şi cu sprijinul acelor prieteni minunaţi care-i vizitau neîntrerupt, avea să se încheie cu bine. Dimineaţa, începusem să-i spun lui Mircea Eliade acea poveste pe care i-o promisesem în plimbarea care avusese loc duminică, 13 aprilie, la ora două. înainte de prînz, Christinel îi citise din propriile lui nuvele, pe care Mircea Eliade le recitise cu puţine zile înainte. (A fost singura dată cînd am auzit de la el o apreciere pozitiză asupra propriei sale opere, mai ales asupra nuvelei Ivan, în care e vorba despre o moarte asupra căreia există „evidenţe mutual contradictorii". Mircea Eliade repetă formula cu satisfacţie, remarcînd că, în fond, nu se ştia dacă personajul — un elev TR în război — a murit sau nu.)

Vineri, la ora cinci, trăiesc probabil clipa cea mai zguduitoare după lungi ani în care existenţa lui Mircea Eliade fusese pentru mine o garanţie a ordinii lumii: Christinel îmi comunică plîngînd că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de generalizare; că profesorul se afla în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore. De aici încolo, a început Marea Veghe, în care s-a desluşit taina morţii lui Mircea Eliade: a fost moartea lui Buddha, mahăparinirvăna.

în intervalele cît a rămas singură cu el, Christinel i-a vorbit. (După ea, Mircea Eliade a continuat să-i zîmbească dincolo de noaptea cunoştinţei care 1-a învăluit definitiv vineri.) Nu ştiu ce i-a vorbit. Sînt un martor parţial, care i-â privit pe ceilalţi, mai ales pe Christinel, cu admiraţie şi compasiune, ima-ginînd doar imensa ei durere. Dar pot relata cu certitudine numai anumite părţi ale Marii Veghi, cele privitoare la relaţia mea cu Mircea Eliade, cu Christinel şi cu ceilalţi prieteni.

Vineri, spre seară, rămas singur cu el, am continuat să-i povestesc nuvela Ligheia. Mitologia ei, profesorul La Ciura îndrăgostit de sirena Ligheia, supravieţuitoare a epocii elene în marea cea mai albastră a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregătea s-o facă.
Christinel a rămas toată noaptea şi ziua de după ea neclintită în rezerva 505, mînă în mînă cu Mircea Eliade. L-am vegheat şi eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. îmi fusese relativ uşor să fiu optimist, atîta vreme cît exista speranţă; acum totul căpăta o altă dimensiune, neaşteptată: Mircea Eliade avea să dispară din orizontul fiinţelor certe. Numai gîndul, răsărit la capătul acestei nopţi, cum că ne aflăm în parinirvăna avea să-mi aducă pace: era timpul cînd discipolii şi prietenii adunaţi din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viaţă din trupul care pînă nu demult adăpostise un Mare Suflet.
Sîmbătă, 19 aprilie, după-amiază, soseşte Nathan Scott de departe. în faţa cîtorva prieteni strînşi lîngă Christinel în rezervă îi administrează cu voce vibrantă extrema oncţiune[2] şi rosteşte, secundat de David Tracy şi de Frank Gamwell, rugăciuni pentru eliberarea sufletului.

Inima lui Mircea Eliade funcţionează încă normal. Îmi trebuie mult timp ca să înţeleg ce se întîmplă: profesorul le dă timp discipolilor să vină. Charles Long, unul din primii săi elevi, a ajuns la Chicago de departe; la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii şi cei mai dragi studenţi, colegul meu de clasă din 1975. Telefonul din secţia de reanimare sună din toate părţile lumii [...]

Marţi dimineaţă, ies ca să fac cîteva curse pentru Christinel, care n-a mai părăsit nici o clipă spitalul de vineri. La întoarcere, Wendy O'Flaherty mă cheamă înăuntrul rezervei; la orele 9.15 ale zilei de 22 aprilie, tensiunea arterială a lui Mircea Eliade a căzut, dar inima aceasta formidabilă, nu numai mare, ci şi rezistentă, încă mai pîlpîie. Wendy ştie că n-aş fi putut să-mi iert niciodată absenţa de lîngă profesor în ultima clipă. îmi spune că Mircea Eliade a avut şi această ultimă bunătate: mi-a aşteptat întoarcerea. Tot mai rare, bătăile pulsului se încheie la 9.40. David Tracy şi Frank Gamwell rostesc o ultimă rugăciune. Parinirvăna a luat sfîrşit.

Desigur, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi fără Mircea Eliade. Dar am înţeles după o noapte de disperare că în cele cinci zile ale veghii Mircea Eliade înfăptuise o minune. Prietenii şi discipolii săi se întîlniseră în acest timp acolo, solidari cu Christinel şi întărindu-şi legăturile unul faţă de celălalt. în mahăparinirvăna, timpul adunării înainte de marea trecere, există o mare înţelepciune. Şi din nou îmi aminteam de vîrsta de 24-25 de ani, cînd credeam că descifrez în zîmbetul lui Mircea Eliade cunoştinţa misterelor universului.

Poate că, într-adevăr, se petrecuseră lucruri tainice, privitoare la soţia sa care-1 veghease cu devotament eroic; la schimburile de sentimente şi gînduri între prietenii nedezlipiţi de ea; la soarta şi, poate, la misiunea lor. Timpul adunării fusese, poate, şi un timp de probă.
Deşi ochii mi se înnegurează din cînd în cînd; deşi lumea va arăta cu totul altfel fără Mircea Eliade — totuşi i-am acceptat moartea cu împăcare. Miercuri, 23 aprilie 1986, la ora două, a fost cremat pe Woodlawn Avenue colţ cu strada 67. Între două pasaje din înţelepciunea lui Isus Sirach şi Apoca-lipsa lui Ioan, David Tracy a citit şi o pagină din Mitul eternei reîntoarceri. Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial care a avut loc în enorma Rockefeller Chapel din Hyde Park, campusul universităţii din Chicago, a fost, după mărturia unui bătrîn profesor, cea mai frumoasă slujbă la care asistase vreodată. în locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O'Flaherty şi subsemnatul am citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris pînă la sfîrşitul vieţii: româna, franceza şi engleza. Charles Long a explicat esenţa Marii Veghi, care nu era numai rezultatul iradierii universale a celor peste cincizeci de cărţi ale profesorului, ci şi a necrezutei sale bunătăţi. Nathan Scott (cine a spus că ar putea deveni cel mai grandios arhiepiscop de Canterbury?) a încheiat o tînguire despre sufletul Dreptului care se află în mîna Domnului.

Înţeleptul se află în pace, căci Dumnezeu 1-a încercat ca aurul în cuptor, îngîna poporul adunat în biserică.
În fond, continuu să-mi repet de ani de zile, dacă lumea aceasta este un camuflaj, aşa cum mi-aţi spus de atîtea ori, Mircea Eliade, atunci sînt fericit că am trăit în aceeaşi taină în care aţi trăit şi dumneavoastră.

Chicago, 24 aprilie-1 mai 1986
IOAN PETRU CULIANU

[1] „Ungerea bolnavilor", „maslu" (n. ed.).
[2] Vezi asteriscul delap.511. 

OMAGII

Dintre numeroasele omagii aduse lui Mircea Eliade în întreaga lume, le reproducem mai jos pe cele ale prietenilor şi compatrioţilor săi Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Textul lui Cioran a apărut în numărul special din revista „Limite". Textul lui Ionescu a fost citit de acesta la deschiderea „Zilelor omagiale Mircea Eliade", organizate de Centrul „Georgeş Pompidou" (Beaubourg) între 17 şi 19 iunie 1987.


ÎN SFÎRŞIT, O EXISTENŢĂ ÎMPLINITĂ


De îndată ce am aflat că zilele lui Mircea Eliade erau numărate, durerea pe care am resimţit-o a fost atît de intensă, încît din mintea mea s-a şters totul, cu excepţia primelor noastre întîlniri şi a aiurii sale de personaj miraculos. într-o prietenie, ca în orice altceva, începutul îţi oferă sentimentul neprevăzutului şi unicităţii. Ceea ce urmează nu va egala niciodată strălucirea începuturilor. N-ar fi cel mai bine să dispari înainte de a lăsa urme? Toate acestea nu sînt decît o divagaţie care merge în întîmpinarea imaginii pe care ne-o lasă un spirit convins pînă la obsesie că este obligaţia fiecăruia să dea tot ce e mai bun din el. în această privinţă, Mircea era cel mai puţin balcanic dintre noi toţi. Nu avea nici gustul, nici superstiţia eşecului, nu cunoştea uşurarea de a abandona un proiect, nici voluptatea inerentă oricărei fapte neîmplinite. Tocmai am primit cîteva rînduri de la un prieten din tinereţe — genial, fără îndoială —, în care acesta îmi spune, făcînd un bilanţ, că existenţa sa e marcată de „semnul neîmplinirii". Acesta este defectul nostru, fascinant şi descurajant, expresie a unei înţelepciuni de-a-ndoaselea. Sîntem cu toţii mai mult sau mai puţin nişte rataţi. Eliade, în schimb, nu era în nici un fel ratat, refuza să se considere astfel şi acest refuz sau această imposibilitate este motivul pentru care opera lui literară repugnă acelui ne-diabolic, ne-autodistructiv, ne-negativ în mod pozitiv atît de caracteristic celui mai mărunt destin valah.


I-am reproşat deseori că nu este ca... noi. Acest „noi" este, evident, arbitrar. Nu toată lumea are şansa de a fi rămas înlăuntrul lui însuşi... Dar reproşul cel mai grav pe care am avut tupeul să i-1 fac este că s-a ocupat de religii fără a avea un spirit religios. Este un subiect pe care nu l-am abordat niciodată direct, dar în mod cert rezerva mea mai mult sau mai puţin explicită asupra unui lucru atît de important nu putea decît să-i displacă. Era vorba de o obiecţie întemeiată din partea mea? Să spunem mai degrabă că era o ipoteză care a degenerat în convingere. Cu cîteva săptămîni înainte de a muri, într-un interviu acordat unui ziarist care făcea aluzie la reproşul meu, el a răspuns că atitudinea lui faţă de religii nu era deloc cea a unui savant. „Mă străduiesc să înţeleg", a precizat el. — Fără îndoială, dar savantul nu face altceva. Şi dacă înţelegi toţi dumnezeii, înseamnă că nu te interesează cu adevărat nici unul. Un dumnezeu există pentru a fi adorat sau hulit. Nu ne putem imagina un Iov erudit.


Dacă mă încăpăţînez să susţin că Eliade nu era un credincios, şi chiar că nu era predestinat să fie, este pentru că nu-1 văd să se mulţumească doar cu studiul în profunzime, fără de care nici o idee fixă nu e posibilă, iar rugăciunea este o asemenea idee fixă, cea mai mare dintre toate. El nu era obsedat decît de acţiune, „de faptă", de randament în sensul cel mai nobil al cuvîntului. Cînd eu îi spuneam că nu „lucrez" aproape niciodată, el nu voia şi nu putea să înţeleagă. Era total străin oricărui fel de nihilism, fie el şi metafizic. Ignora într-un grad inimaginabil seducţia trîndăviei, a plictiselii, a vidului şi a remuşcării. Cine era el în fond? Cred că pot da un răspuns: un spirit deschis tuturor valorilor cu adevărat spirituale, deschis pentru tot ce opune rezistenţă morbidului şi îl învinge. El credea în mîntuire, era evident de partea Binelui, opţiune nu lipsită de pericol pentru un scriitor, dar providenţială pentru cineva care respinge fascinaţia negării sau dispreţului. Ori cît de deprimat ai fi fost, nu plecai niciodată dezorientat după o convorbire cu el. Funciarmente inapt pentru deprimare, avea un fond sănătos care mă încînta. De multe ori, i-am spus că suferea de o iluzie ereditară. Cheia optimismului său invincibil trebuie căutată în încrîncenarea lui de a lăsa o imagine completă a resurselor sale, de a se realiza în fond ca nimeni altul, cu riscul — s-o mărturisim — de a-şi priva prietenii şi inamicii de plăcerea de a medita asupra slăbiciunilor lui.

E. M. CIORAN

PRECURSORUL REÎNNOIRII

Resimt încă dureros absenţa scumpului meu Mircea Eliade. Îmi va lipsi întotdeauna. Va lipsi, de asemenea, vieţii intelectuale a planetei noastre, vieţii ei spirituale.

L-am cunoscut pe Mircea cu mai bine de jumătate de veac în urmă, la Bucureşti, la întoarcerea sa din India. Deşi foarte tînăr, avea un renume excepţional. Era ceea ce se numea pe atunci „şeful noii generaţii". Mă intimida. Mai tîrziu, a devenit unul dintre cei mai importanţi mentori ai tinerilor intelectuali din Occident, mai ales americani, dar şi francezi.

El a revalorificat mitul, gîndirea mitică, pe care spirite mărunte, atîtea spirite mărunte a-metafizice le considerau minciuni, înşelătorii, legende, basme sau mistificări. Este suficient să cităm printre aceştia pe Roland Barthes. Pentru Eliade, mitul rămînea tot o poveste, o legendă, dar o legendă exemplară, o structură a gîndirii, o idee în sens platonician, arhetip, articulaţie, taină. El opunea adevărul mitic ideologiei, atî-tor idei care au infestat spiritele, sau descoperea, în confuzia ideologică, mitul ascuns, mitul îngropat, camuflat: astfel depăşit scopul istoriei marxiste, această ieşire în afara istoriei este o viziune nuanţată a Raiului de dinaintea prăbuşirii, pe care marxiştii îl căutau aici, pe pămînt, greşind, bîjbîind în bezna minţii lor. Eliade decela în gîndirea progresistă mitul ascensional, elevaţia în gîndirea utopică a istoricilor etc.

Pentru că Mircea Eliade ştia, prin scrierile sale hermeneu-tice, să citească textele, să interpreteze just şi să pună în lumină profunzimile în care se rătăcea mentalitatea modernă. Sub ceea ce era supus putrefacţiei, Eliade descoperea evidentul, imputrescibilul, realul, sacrul.
Se vorbeşte mult acum de întoarcerea sacrului. Eliade este, probabil, profetul, autorul, precursorul acestei reînnoiri. Secolul al XXI-lea, spunea Malraux, va fi religios sau nu va fi deloc: el va fi mulţumită şi lui Eliade, învăţăturii sale.

Mircea Eliade ne face să înţelegem că revelaţiile diverse ale religiilor implică Unicul, Revelaţia esenţială. Vreau să spun că dacă îi citeşti operele, Istoria religiilor printre altele, îţi dai seama că religiile sînt tradiţii multiple ale unui adevăr unic. Masson-Oursel, pe care îl putem considera un precursor al lui Mircea Eliade, în cartea sa — un pic uitată astăzi — despre religiile comparate, descoperea în religii similitudini, asemănări, care par a fi cu adevărat o cercetare, o căutare comună tuturor.

Dacă citim Arhanghelul purpuriu şi alte scrieri ale lui Henry Corbin despre misticii persani, despre sufişti, vedem bine că experienţele mistice, extazele şi iluminările musulmanilor eso-terici nu diferă cu nimic de iluminările isihaştilor sau ale anumitor carmeliţi. Nu sînt în măsură să spun cum, spre exemplu, împreună cu Dumezil, pe de o parte, şi cu personalităţi ca Jung, pe de altă parte, Eliade ne conduce spre ştiinţa tradiţională, spre calea sacră a cunoaşterii inexprimabile, extra-istorice.

Printre religiile cele mai studiate de Eliade, cele din Extremul Orient par a fi preferate de el; în special, brahmanismul; Mircea a studiat şi a făcut cunoscute lumii occidentale diferite tehnici ale extazului, ale meditaţiei, ale contemplaţiei: bunăoară, budismul tibetan, şamanismul. Cartea lui despre yoga este clasică. Alţii vor vorbi mai bine decît mine despre aceasta. Ei nu vor lăsa deoparte nici opera lui literară, foarte importantă, care arată cum supranaturalul poate fi întîlnit în viaţa de toate zilele.

Nu pot încheia fără să aduc un omagiu soţiei lui Mircea, Christinel, tovarăşa lui credincioasă, atît de devotată, care 1-a ajutat, sprijinit şi iubit atîţia ani. Mă înclin în faţa memoriei lui Mircea, prietenul meu de neuitat. Sînt, în tristeţea mea, recunoscător celor care mi-au permis să spun că noi îl iubeam, îl admiram, îl respectam şi, o dată în plus, că Mircea nu încetează să ne lipsească spiritual şi afectiv nouă, tuturor. Dar opera lui, atît de bogată, imensa sa operă, există.
EUGEN IONESCU membru al Academiei Franceze